Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în zilele de acum. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. Dar a fost o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptșmână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să...socializeze în aburii fierbinți ai unei băi publice.

Reclamă pentru o baie publică
apăruta în ziarul Epoca
din 16 ianuarie 1898

Mai ales că apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția băilor publice, mai toata lumea făcea baie acasă la ea, „ fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magazii de scânduri ale gospodariei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

Dar, ca și orice „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unei adevărate „răsmerițe”– prilej de „dezbateri furtunoase” și de „ jalbe” trimise lui Vodă. Îl las mai bine pe Ioan Massoff, redactor al săptămânalului „Realitatea ilustrată” să vă povesteasca toată tărășenia:

„Partea comică a chestiunii, însă, o constitue faptul că instalarea primei băi la Bucureşti, a stârnit o adevărată revoluţie — o „răsmeriţă", cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistenţă, pentru ca, în urmă să se impună. Şi nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curăţirii bucureştenilor de „murdalîc" să nu întâmpine rezistenţa... interesaţilor.Dar, după cum veţi vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia . (Cine-i mai citeşte astăzi atât de pitoreştile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?)

Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani ( notă:articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător, cu numele de Lagarde, s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani. Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare ¡a sănătatea omenirii".

La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie"(informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:

1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"

2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".

In sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci

acest fel de băi".

Hrisovul acesta, care constitue lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu.

Baie publică în Bucureștiul interbelic

Dar să nu credeţi că hrisovul acesta a fost primit aşa, ca oricare altul, căci — cum spune istoricul —„o mare agitaţiune s'a stârnit . „Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu , arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă !— spuneau unii negustori şi dedeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii — ca întotdeauna grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă, — Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-î, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele tu rceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentrucă un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“

Bine'nţeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiaşe tinere: ..adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor f i mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“

Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalîc, baia iui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi".

Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paşti.” ( cf „Realitatea ilustrata – nr. din 3 martie 1937).

Baie publică
în Bucureștiul interbelic

În timp, numărul băilor publice a crescut într-un număr considerabil. Dar nu atât de repede cum am crede. „Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turceasca (hamam, cu aer uscat) din strada Șelar, Baia Ruseasca (cu aburi) dela Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită apoi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiana lânga Biserica Armenească unde sunt și acum, dar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul

Protopopescu-Pache a pus să fie construita lângă, Piața Legumelor, dela Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”.

Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str.Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat”– George Costescu – 1944)

Cert este că prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitoriși devansa la acest capitol țarii considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.

Dar toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa ? Până şi dreptul de a te spăla...

Surse :

Articolul „ Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – apaărut în săptămânalul „Realitatea ilustrată– nr. din 3 martie 1937 și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

deieri-deazi.blogspot.com

Micul dictator austriac: Engelbert Dollfuss

autor: FrontPress15.03.2014

Engelbert Dollfuss, un catolic de dreapta care și-a învins toți rivalii, a luptat din răsputeri pentru a apăra independența micii republici austriece. Acest patriot cu origini umile nu a cedat în fața lui Hitler și ar fi putut schimba cursul istoriei dacă nu ar fi fost asasinat la începutul epocii naziste. Asasinat în iulie 1934, Dolfuss este unul dintre cei mai puțin cunoscuți dictatori din Europa secolului XX, deși reprezintă un caz foarte interesant.

Engelbert Dollfuss devine Cancelar al Austriei în mai 1932, la aproape 40 de ani, după ce ocuapse funcția de ministru al agriculturii doar un an de zile. Interesat mai degrabă de reforme sociale decât de democrație, în octombrie 1932 Dollfuss a repus în vigoare legea de război ce-i dădea dreptul să guverneze prin decrete. În martie 1933, în sânul Parlamentului au apărut neînțelegeri cu privire la neregulile privind procedurile de vot. Cei trei președinți ai parlamentului austriac și-au dat demisia pentru a-și putea exercita dreptul de vot ca simpli membri ai parlamentului, însă fără președinte, Parlamentul nu putea încheia sesiunea. Dollfuss a anunțat imediat că avea să guverneze fără Parlament și a interzis meetingurile publice. În mai 1933, a creat partidul Vaterländische Front (Frontul Patriotic) prin unirea Partidului Social-Creștin cu alte grupări politice naționaliste, și a scos în afara legii Partidul Comunist. În luna iunie, a interzis și Partidul Nazist.

Scopul principal al politicii sale a fost permanent păstrarea independenței Republicii în contextul în care naziștii germani conduși de Hitler cereau unirea Austriei cu Germania. Poate pentru a rivaliza pe plan simbolic cu svastica nazistă, Dollfuss a început să promoveze folosirea așa-zisei Krückenkreuz, cunoscută ca și Crucea Ierusalimului, ca simbol național.

În februarie 1934, Dollfuss s-a confruntat cu o creștere a mișcărilor milițiilor socialiste în Linz, Steyr și Vienna. Guvernul a ales să reprime violent mișcările de stradă: blocurile muncitorilor au fost bombardate, șase oameni au fost uciși, și apoi 8 au fost judecați și executați pentru rebeliune armată. Spectacolul politicianului de dreapta care a folosit artileria împotriva muncitorilor a creat o mare vâlvă în capitalele Europei, generând atât critici cât și aprecieri. Următorul pas al lui Dolfuss a fost interzicerea tuturor partidelor politice cu excepția Frontului Patriotic.

Cariera politică

În ciuda portretului său politic, Dollfuss nu avea prea multe puncte în comun cu Mussolini sau Htiler. A reușit să se diferențieze de aceștia prin originile sale sociale mult mai obscure și impresionanta traiectorie în carierea politică.O parte a legendei lui Hitler și Mussolini a fost dată și de modestia trecutului lor, respectabil, dar destul de umil din punct de vedere social. Dollfuss era fiul unui țăran. Mai degrabă muncitor decât talentat ca student, a fost educat la seminar și apoi a plecat la Viena pentru a studia teologia, intenționând să devină preot. Ulterior, a descoperit că era mai interesat de studiile sociale, astfel că în 1914 a început să studieze dreptul. A început însă războiul. Dollfuss, fiind prea scund, fusese scutit de serviciu militar, dar a devenit atunci ofițer în Landwehr și s-a dovedit a fi un militar excepțional. A fost decorat de opt ori și a fost promovat la rangul de Oberleutnant.

După război, Dollfuss și-a terminat studiile, apoi a plecat câteva luni la Berlin. Acolo avea să-și cunoască viitoarea soție, cu care s-a întors în Austria. Și-a găsit de lucru în administrație, în Austria Inferioară, devenind directorul Camerei de Agricultură în 1927. În 1928 și 1929, a reprezentat Austria la congresele internaționale de agricultură ținute la Roma, respectiv la București. Reputația sa de bun administrator i-a adus postul de președinte al Consiliului Căilor Ferate Federale în octombrie 1930. Cinci luni mai târziu, a fost numit Ministru al Agriculturii.

anschluss_75_jahre_dollfuss_body_ap.2209598

Austria a fost una din cele mai traumatizate țări după sfârșitul războiului. Dacă în 1914 ea reprezenta baza unui mare imperiu, în 1919, în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, s-a născut republica austriacă, lipsită însă de Boemia, principala regiune industrială a fostului imperiu, și de Ungaria, o sursă importantă de alimente. Viena, marea capitală cu peste 2 milioane de locuitori, a devenit dintr-o dată o metropolă fără hinterland, fără un rol politic important și incapabilă să ofere locuri de muncă. Inițial, austriecii credeau că unirea cu Germania era iminentă, dar aceasta a fost însă exclusă de către țările învingătoare. În urma unui plebiscit neoficial organizat în provincia vestică Vorarlberg, populația s-a pronunțat pentru unirea cu Elveția, dar guvernul elvețian a refuzat orice acțiune în acest sens. Unite doar prin limbă, provinciilor austriece le lipseau o identitate comună. Orașul și provincia Salzburg nici măcar nu fuseseră babsburgice până la începutul secolului al XIX-lea, fiind un principat ecleziastic în cadrul Imperiului Romano-German. Noua națiune s-a conformat contextului economic și constituțional al lumii postbelice, iar Dollfuss a fost unul din oamenii care au luptat pentru construirea țării. Datorită administrației sale foarte eficiente, Austria Inferioară nu a cunoscut polarizarea politică specifică Vienei.

Ernst Starhemberg, liderul Heimwehr, ce avea să devină în curând un aliat-cheie al Cancelarului, a declarat că înainte de 1932 nu se întâlnise decât de 2 ori cu Dollfuss. Relația acestuia cu Starhemberg poate fi văzută ca fiind tipică sau chiar definitorie naturii dictaturii sale. Deși titlurile aristocratice fuseseră abolite de primul val de republicanism de după război, Starhemberg rămânea un prinț, provenind din familia Mareșalului Ernst Starhemberg care comandase apărarea Vienei împotriva turcilor în 1683. Născut în 1899, Starhemberg a luptat doar în ultima parte a războiului, pe frontul italian. În 1930 a fost pentru scurt timp Ministru de Interne, dar și-a dat demisia după ce Heimwehr a obținut doar 6% din voturi la alegeri. Cu excepția antisocialismului și autoritarismului, Starhemberg avea puține convingeri politice fixe. Dollfuss și Starhemberg au fost în relații extrem de bune și apropiate. Cu siguranță, Dollfuss a văzut în Heimwehr un aliat extrem de util regimului, de care s-a folosit în reprimarea revoltelor din 1934. În semn de apreciere a loialității, Dolfuss l-a numit pe Starhemberg vice-cancelar al republicii în mai 1934.

Un alt tip de lider…

Contemporanii nu îl vedeau pe Dollfuss ca fiind un om cinic, manipulator sau dependent de putere. Nu era o personalitate carismatică, cu o imagine de tip mesianică, precum Mussolini sau Hitler. Era un alt tip de lider: cei care îl cunoșteau vedeau Dollfuss cu un temperament bun, generos, afectuos, rezonabil, iertător, sincer și conștiincios, un om care reușise în viață nu pentru că era carismatic sau extrem de inteligent, ci datorită transparenței loialității sale față de propria țară. În aproape toate privințele, Dollfuss părea a fi opus celorlalți dictatori contemporani. Hitler și Mussolini fuseseră caporali în război, dar rangul lor nu reflecta gradul de responsabilitate. În timp ce Hitler și Mussolini îi apreciau doar pe cei pe care puteau să-i domine, Dollfuss nu-i desconsidera pe egalii săi și nu avea nicio problemă cu cei care, precum Starhemberg, îi erau, teoretic, superiori prin naștere. Spre deosebire de Hitler, era căsătorit, și spre deosebire de Mussolini, a rămas fidel soției sale. Dacă Hitler era nefumător, Dollfuss fuma până la 40 de țigări pe zi.

În funcția de Cancelar, Dollfuss a fost un om hotărât să-și facă datoria. A vorbit sincer atașatului britanic la Viena despre ”lupta pentru independența Austriei în care era angajat împotriva Germaniei lui Hitler”, iar în 1934 părea că va putea să controleze situația și să reziste organizațiilor naziste ce încercau să forțeze unirea celor două țări, căci la momentul respectiv, Hitler era încă destul de slab.

În Austria, exista un val de antisemitism destul de puternic. Dollfuss cunoscuse câțiva evrei la Seminar, iar în rândul liderilor locali din Austria Inferioară întâlnise mulți antisemiți prost informați. Era probabil conștient că eliminarea oficialilor guvernamentali care erau cunoscuți ca fiind socialiști era folosită doar ca pretext pentru a-i înlătura și pe evreii ce nu aveau nicio legătură cu grupările socialiste. Dollfuss nu era însă interesat să copieze programul antisemit al lui Hitler și deși violențele împotriva evreilor din Austria nu s-au ridicat la nivelul celor din Germania, ar fi greșit să presupunem că regimul său nu ar fi devenit mai dur vis-a-vis de evrei dacă acesta ar fi considerat necesar acest pas.

Ce l-a determinat pe Dollfuss să se opună cu vehemență lui Hitler a fost loialitatea sa față de catolicism și dorința fermă de a nu vedea o Austrie dominată politic de germanii protestanți. Însă catolicismul lui Dollfuss, religie a ordinii, obligațiilor și discipline, era la fel de autoritar ca național-socialismul lui Hitler; totuși, datorită acestul catolicism, Dollfuss nu ar fi putut niciodată accepta eugenia rasială promovată de Reich-ul nazist. Strategia sa principală pentru păstrarea independenței Austriei era încheierea unei alianțe cu alte regimuri autoritare ce nu apreciau evoluția politică a Germaniei naziste, anume Italia și Germania. La acel moment, asemănările superficiale dintre regimul lui Hitler și cel al lui Mussolini nu puteau atrage apropierea celor două state, iar Austria era singurul vecin al Ungariei împotriva căruia guvernul de la Budapesta nu emitea pretenții teritoriale exagerate.

Miklós Horthy fusese comandantul flotei austro-ungare în Primul Război Mondial și apărea adeseori în uniforma sa de Amiral al Imperiului. Horthy era atașat emoțional de Austria, sentiment ce nu era însă împărtășit de mulți dintre compatrioții săi, și prefera chiar să vorbească limba germană în locul celei maghiare. Ungaria, Austria și Italia aveau o populație majoritar catolică (deși Mussolini era ateu și detesta Papalitatea), însă Horthy și premierul său antisemit Gyula Gömbös erau, în tradiția eroilor național maghiari, protestanți, nu catolici. Nu putem vorbi de o alianță a regimurilor catolice autoritare împotriva nazismului, ci mai degrabă de alianța unor vecini slabi care a fost oficializată la Roma în martie 1934.

Nu vom ști niciodată dacă această coaliție antihitleristă ar fi funcționat dacă Dollfuss nu ar fi fost asasinat patru luni mai târziu. Poziția Ligii Națiunilor față de invazia italiană în Etiopia și sprijinul militar acordat de Hitler și Mussolini lui Franco au dus la apropierea celor doi. Antisemitismul lui Gömbös a făcut ca acesta să cocheteze cu ideea cooperării cu naziștii; când Gömbös a murit în octombrie 1936 într-o clinică din Munchen, Hitler s-a alăturat cortegiului funerar până la gară și l-a trimis pe Goring să-l reprezinte la ceremonia organizată la Budapesta.

Dollfussar fi făcut orice să evite Anschlussul, dar Austria avea doar 1/10 din populația Germaniei și cea mai slabă bază industrială din toate țările central-europene. Țara sa nu ar fi putut deveni niciodată suficient de puternică pe plan militar pentru a putea rezista unei invazii germane. Succesorul lui Dolfuss, Kurt Schuschnigg. s-a străduit de asemenea să apare independența țării, însă fără succes. De Andreea Lupşor – Historia