Mafia SUA (1900-1960)
↧
↧
Muzica Mafiei Calabrese
↧
Elena Vacarescu
Elena Vacarescu, dedicatie regelui Ferdinand 1 al Romaniei
Foto: Elena Vacarescu (1864-1947)
Mi-am pus iubirea
În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea:
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găseşti zăpadă.
În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus :
Privire, voce, inimi, sărutare.
Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus ;
Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare.
Cum suflă pe sub uşă vânt de ghiaţă,
Lugubra-i spăimă, moartea şi-o gemu ;
Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă
Morminte, flori care-au căzut, şi tu.↧
Just a gigolo
↧
:)))
↧
↧
Ritual
Un ritual incredibil, cu cristale si foi de dafin, pentru ca dragostea sa apara in viata voastra in scurt timp!
* o luminare mica, rosie;
* un betigas parfumat din lemn de santal;
* o panglica rosie si o panglica argintie;
* un marker rosu;
* petale uscate de trandafir si de crin alb;
* doua cristale de cuart, de culoare roz;
* doua inele pentru cheie;
* doua foi de dafin;
* cateva grame de verbina;
* un saculet rosu de catifea sau din satin.
Intr-o seara de vineri, cu luna in crestere sau, daca se poate, cu luna plina, asezati-va toate accesoriile pe altar. Aprindeti luminarea si betigasul parfumat. Scrieti-va cu markerul rosu numele, varsta si ce anume asteptati in urma ritualului pe panglica argintie. Ganditi-va la o frumoasa poveste de dragoste si puneti in saculetul rosu petalele de flori, cristalele de cuart, cele doua inele de chei prinse unul in celalalt, frunzele de dafin si verbina. Dupa ce betigasul parfumat a ars, stingeti ce a mai ramas din luminare, puneti-o in saculet si, peste toate, presarati cenusa betigasului, rece. Legati gura saculetului cu cele doua panglici.
Tineti saculetul asupra dumneavoastra – daca este posibil, direct pe piele -, timp de sapte zile consecutiv sau chiar mai putin, pana cand apare dragostea.
lovendal.ro
↧
Dean Martin Marina
↧
:)))
↧
Elvis si Ann Margret (n.28 apr.1941 la Stokholm)
↧
↧
De ce ?
De ce Transnistria?
Deunăzi Ovidiu Hurduzeu declara, ritos: “Am spus şi repet. Transnistria nu-i problema României!”. Chiar aşa să fie oare? Să nu aibă nici o importanţă pentru România fâşia de pământ din stânga Nistrului? Haideţi să vedem.
Vechi bastion strategic rusesc.Preluând o titulatură ce denomina, geografic, întreaga regiune dintre Nistru şi Bug, autodeclarata – dar de nimeni recunoscuta – republică independentă se suprapune întrucâtva teritoriului pe care sovieticii au creat, în 1924, aşa numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). În fapt, una din numeroasele diversiuni îndreptate împotriva proaspetei Românii Mari. Astfel, ruşii au încercat să impună falsul concept etnic de “naţiune moldovenească”, pe baza căruia Kominternul cerea autodeterminarea Moldovei şi desprinderea ei de România “imperialistă”. Diversiunea se încadra într-o serie mai amplă de atacuri sovietice împotriva frontierei estice a statului român, culminând cu atacuri armate pe frontieră, incursiuni teroriste în judeţele Basarabiei şi chiar organizarea unor rebeliuni precum aceea de la Tatar Bunar, din 1924.
Cu certitudine, fâşia din stânga Nistrului a avut mereu pentru sovietici o importanţă strategică deosebită. Şi putem spune, fără teama de a greşi, că acest lucru este valabil şi pentru partea română. De la statutul de spaţiu pentru regruparea acţiunilor de diversiune şi spionaj împotriva României, şi până la acela de cantonare a forţelor armate ruse, această regiune a reprezentat, iată, încă cu un secol în urmă un bastion al intereselor ruseşti împotriva României.
“Cadoul” otrăvit al URSSDupă cel de-al doilea război mondial, Stalin a procedat la o serie de dislocări de populaţie care au transformat harta URSS într-o adevărată babilonie etnică. Scopul era să împiedice orice proces de pace în eventualitatea destrămării imperiului rus şi să asigure Moscovei o reţea de enclave ruso-fone în coasta tutror poparelor captive. Cum bine zice românul, “zece înţelepţi nu pot să descurce ceea ce un nebun poate să încurce”.
În cadrul acestui diabolic plan, milioane de români, georgieni, azeri, tătari etc. au fost deportaţi peste noapte din teritoriilor lor strămoşeşti şi duşi în Siberia sau Kazahstan, în locul lor fiind aduse populaţii rusofone. Aşa se explică faptul că, astăzi, în Bucovina de Nord dacă mai există 50% români, în timp ce judeţele din sudul Basarabiei aceştia mai ocupă sub 20%. Aşa au apărut enclavele ruseşti Kaliningrad – între Lituania şi Polonia, Osetia de Sud şi Abhazia în Georgia, Nagorno Karabah pe teritoriul Azerbaidjanului, Crimeea şi Donbasul în Ucraina etc..
În ceea ce priveşte Basarabia, situaţia este şi mai complicată. Pe lângă modificările de populaţie, URSS a procedat şi la schimburi teritoriale între republicile componente. Astfel, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei au fost dăruite Ucrainei, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească primind în schimb de la aceasta fâşia de pământ din stânga Nistrului – Transnistria.
Reţeta lui Stalin a funcţionat. Destrămarea URSS, în 1991 nu a însemnat şi pierderea influenţei Moscovei asupra teritoriilor fostei uniuni. Prin utilizarea populaţiilor rusofone dominante în aceste teritorii, Rusia a generat o puzderie de conflicte îngheţate şi reactivate ori de câte ori a avut nevoie să contracareze legitima opţiune a popoarelor din zonă de a-şi crea un alt destin, separat de primitivismul agresiv al Kremlinului.
De ce nu putem renunţa la Transnistria?
De ce această fâşie de pământ, considerată fără importanţă pentru dl Hurduzeu şi alţi admiratori ai politicii lui Putin, este vitală din punct de vedere strategic pentru România?
Întâi, pentru simplul motiv că ea a reprezentat piesa de schimb pentru Republica Moldova atunci când nordul Bucovinei şi Bugeacul au fost date Ucrainei. Măcar şi pentru acest motiv elementar, un bun român ar trebui să înţeleagă că menţinerea interesului românesc asupra Transnistriei este determinant într-o eventuală reglare de teritorii între Ucraina şi România.
Suprafaţa redusă, în comparaţie cu cea a Bucovinei de Nord şi Buceagului, este compensată prin concentrarea în această fâşie dominate de rusofoni a întregii industrii a Republicii Moldova.
Nu mai vorbim de faptul că, actuala republică separatistă nistreană cuprinde şi străvechea cetate a Tighinei, împreună cu satele dimprejurul ei. Cum se poate spune atunci că Transnistria nu interesează România?
Apoi, este vorba de aspectul geostrategic. Prezenţa până a astăzi Armatei a 14-a a Rusiei în Transnistria reflectă importanţa acestui mic teritoriu. V-aţi întrebat de ce suportă Moscova uriaşele cheltuieli de întreţinere a acestui colosal arsenal pe Nistru? Şi de ce Amata a 14-a a sprijinit direct războiul declanşat în 1992 de ruşii de la Tiraspol, pentru desprinderea de sub autoritatea Republicii Modova? E simplu: enclava nistreană reprezintă principala bază de organizare a spionajului rusesc în toată Europa central-estică. Toată agentura rusească din ţările baltice, Polonia, România, este dirijată de aici. Din 1992 încoace, Transnistria este cunoscută ca o adevărată gaură neagră la frontiera Europei civilizate. Un spaţiu necontrolat decât de clanurile KGB-iste de la Tiraspol şi o bază de regrupare a structurilor mafiote specializate în traficul de droguri, armament, carne vie şi materiale radioactive în vederea penetrării Uniunii Europene.
Baza de control a Moscovei spre gurile Dunării.Dar nu numai atât. Cel mai important atribut al Transnistriei – mai cu seamă în conjunctura actualei crize ucrainiene – este acela de punct de sprijin într-o eventuală acţiune de ocupare de către Rusia a regiunii aferente gurilor Dunării.
Devine iminentă, după finalizarea ocupării estului Ucrainei, acţiunea de diversiune şi anexare a regiunii portului Odessa, cu extensie spre vest, manevră prin care Rusia ar putea tăia ieşirea la mare a Ucrainei, dar mai ales ar asigura o legătură strategică între Crimeea şi bazele sale militare din Transnistria.
Declaraţiile tot mai insistente ale unor oficiali americani, precum senatorul republican John McCain – care a reluat avertizarea în urmă cu o zi -, dar şi cele ale preşedintelui României, reprezintă reflexul existenţei unor informaţii certe în acest sens la nivelul serviciilor speciale.
În eventualitatea unui astfel de scenariu, pentru noi situaţia ar deveni dramatică din punct de vedere strategic. În acest context trebuie înţeleasă activarea încă de acum 22 de ani a unei enclave găgăuze în sudul Republicii Moldova. Aceasta se află într-o poziţie cheie pentru desfăşurarea unei operaţiuni de extindere a controlului Armatei a 14-a ruse în sudul Basarabiei – un teritoriu altminteri depopulat, locuit dominant de rusofoni, în care Kievul ar pierde imediat controlul. Şi astfel, Moscova şi-ar atinge încă un obiectiv strategic esenţial: controlul asupra gurilor Dunării. Obiectiv care, de altfel, se numără printre priorităţile strategice ale eternului expansionism rusesc încă de la Petru cel Mare.
Aşa cum arată Cristian Negrea într-una din recentele sale analize, vecinătatea Rusiei la câteva zeci de km, peste Dunăre, de Galaţi, ar însemna un dezastru pentru România. Experienţa interbelică, atunci când vecinătatea URSS a constitui o sursă permanentă de instabilitate şi provocări, precum şi faptul că Moscova nu a înţeles să se vindece de sindromul expansionist (vezi episoade precum Transnistria 1992 ori Georgia 2008), reprezintă suficiente argumente pentru a ne dori ca un astfel de scenariu să nu se realizeze.
România va trebui să utilizeze toate resorturile la nivelul NATO şi UE, precum şi toate resursele de intelligence pentru a sprijini Republica Moldova în restabilirea controlului asupra enclavei de pe Nistru, chiar dacă acest lucru ar presupune degenerarea lucrurilor până la un conflict armat deschis cu armata rusă cantonată în regiune. În ultimă instanţă, este vorba de cîteva milioane nu doar de etnici români, dar chiar de cetăţeni români trăitori în Basarabia. Aşa cum Moscova invocă protejarea etnicilor ruşi din Ucraina pentru a justifica acţiunile de diversiune militară împotriva acestui stat, acelaşi drept internaţional îndreptăţeşte România să se implice, prin toate mijloacele, în protejarea intereselor şi vieţii etnicilor săi din Republica Moldova. Mai ales că este vorba de un străvechi teritoriu daco-român.
O atitudine plată, de expectativă diplomatică a României într-un astfel de context, ar fi echivalentă cu repetarea actului cedării din 1940 sau a celui de ratare a contextului favorabil al curentului unionist de pe ambele maluri ale Prutului, după 1990.
Iar o strategie de restabilire a drepturilor elementului etnic românesc în Basarabia nu poate fi concepută decât prin încurajarea revendicării drepturilor politice ale Republicii Modova în Transnistria ca pivot strategic fundamental în regiune. De Florin Dobrescu – Buciumul
Nota FrontPress: Opiniile exprimate in articol nu sunt insusite in totalitate si de redactorii FrontPress. Am preluat acest punct de vedere in ideea oferirii unei platforme de discutie pe aceasta tema, mai ales in contextul reaprinderii tensiunilor din Transnistria, pe fondul crizei din Ucraina. Cosideram problema transnistreana cel mai mare impediment pentru unirea Republicii Moldova cu Romania in acest moment. Deasemenea credem ca este imposibila, in momentul de fata, o pacificare fara conflict armat deschis a regiunii si consideram mult mai realista o unire cu Republica Moldova, fara zona controlata de separatistii rusofoni. In legatura cu drepturile populatiei romanesti din regiune s-ar putea ajunge la un acord privind drepturile acesteia sau chiar permiterea unui schimb de populatie, in cazul in care Chisinaul ar renunta la dreptul sau asupra Tiraspolului. Acest compromis este in opinia noastra singura cale de reunire a romanilor de pe ambele maluri ale Prutului, cel putin in conditiile geopolitice actuale si in cazul in care nu se doreste izbucnirea unui alt conflict regional, cu efecte greu de anticipat. Mai mult, o eventuala unire cu Romania in cazul in care Transnistria ar ramane in componenta Republicii Moldova, in tara ar exista trei focare separatiste in loc de unul (pe langa asa-zisul “Tinut Secuiesc” ar mai aparea Gagauzia si fasia de la est de Nistru), o problema pe care consideram ca actuala clasa politica nu ar putea sa o gestioneze eficient.
↧
Pofta buna !
↧
UDMR
Desfiintarea UDMR dupa modelul interzicerii Partidului Comunist Roman
UDMR trebuie desființat pe modelul Partidului Comunist Român pentru că, de 20 de ani de când se joacă de-a puterea, UDMR chiar a devenit un fel de Partid Comunist Maghiar. Iată și asemănările de bază: naționalizarea, prin trecerea avutului românesc în mâini maghiare, fanatizarea, pe bază de ideologie sectară extremistă, plus cultul repetitiv al grandiosului, un fel de Cântarea Ungariei sau Secuilor, cu defilări, marșuri, imnuri și steaguri.Prima asemănare: naționalizarea. UDMR duce o luptă acerbă pentru a ”naționaliza” sau a maghiariza bunurile României în contul unor așa zis reprezentanți ai comunității maghiare. Păduri, conace, terenuri, trec cu duiumul în proprietatea maghiarilor deși fie au fost răscumpărate deja de statul român în preajma Marii Uniri, fie nu au fost niciodată în proprietate maghiară, precum școlile revendicate de bisericile maghiare, sau, mai rău, au fost luate cu japca de slujbașii lui Horthy pentru ca acum România să le cedeze ca și cum ar fi aparținut în mod real unor criminali de război împroprietăriți cu forța armelor pe bază de tâlhărire.
A doua asemănare: fanatismul. UDMR nu este o organizație politică, este o ideologie fanatică și agresivă, capabilă de orice pentru a-i impune unei țări întregi unitatea ei de măsură: maghiarismul, falsificând istoria, trecutul și normalitatea. Politica nu este menită să acapareze, ca o credință sectară, întreaga viață a unui om și a unei societăți, fiind doar una din preocupările sale. Udemerismul, devenit comunism maghiar, vrea însă să creeze omul nou, maghiarul absolut, la care să se închine toată suflarea românească. Maghiarul absolut nu e un simplu cetățean, el e supraom, el defilează prin România călare, scuipă pe drepturile românilor în țara lor, își bate joc de Constituție deși profită de prevederile sale extrem de generoase în privința minorității maghiare, suge de la bugetul de stat în exact același timp în care distruge statul pe care îl parazitează. În plus, maghiarul de tip UDMR venerează și celebrează public criminalii de război și toți trepădușii culturnici și slugarnici ai diferitelor regimuri dictatoriale doar pentru că vorbeau limba maghiară, așa cum comuniștii schimbau ierarhiile culturale ca să ajungă în față slujitorii regimului.
A treia asemănare: manifestările grandioase închinate ideologiei. România e plină, mai nou, de Cântarea Ungariei, de festivismele zilelor maghiare în orașe unde abia dacă se mai află câțiva reprezentanți ai acestei comunități. Monumente maghiare sunt ridicate peste tot, porți, steaguri, o frenezie de simboluri autonomiste și etnice pe baza cărora afirmarea Partidului Comunist Maghiar intitulat UDMR să se erijeze într-o mare forță. În București, UDMR are sediu chiar în Centru Vechi, pe Lipscani. Pe cine reprezintă UDMR în Centrul Vechi al Bucureștiului? Dar așa cum au avut prefect în Moldova, de ce nu ar avea sedii și în Centrul Capitalei și de ce nu am învăța toți ungurește, așa cum și-au exprimat dorința în numeroase ocazii liderii acestei organizații. Apoi, are și UDMR un 23 august al său, pe 15 Martie, când Internaționala maghiarilor se agită prin toate colțurile Europei să ne demonstreze superioritatea, iar la noi acasă să ne ceară ruperea României.
UDMR, ca și Viktor Orban în Ungaria, se dau de ceasul morții că au luptat împotriva comunismului doar ca să inaugureze în prezent o nouă formulă fanatică, bazată nu pe materialismul dialectico-științific, ci pe etnicismul tribalo-european. Toată Europa să fie naționalizată, raționalizată și enclavizată pentru minorități, aceasta este ideologia omului nou UDMR. Iar șefi de tribi desigur vor fi politicienii maghiari, de la noi și de aiurea, că doar ei au inventat întoarcerea la Evul Mediu timpuriu, când cine călărea mai repede și trăgea mai bine cu arcul putea fi stăpânul Europei. De Bogdan Diaconu
↧
Ann Margret(N.28 APR.1941, LA STOKHOLM CASATORITA DIN 1967 CU ROGER SMITH)
↧
↧
Pofta buna !
↧
Ucraina
Ucraiana: Primar pro-rus cu origini evreiesti in stare GRAVA dupa ce a fost impuscat in spate
Tensiunile continuă în estul Ucrainei, cea mai recentă victimă fiind primarul pro-rus al oraşului Harkov, Gennady Kernes. Edilul, membru al Partidului Regiunilor al fostului preşedinte Ianukovici, a fost rănit grav, după ce a fost împuşcat.Primarul, cu origini evreieşti, a fost împuşcat în spate de către autori rămaşi neidentificaţi. Conform presei locale, atacul a avut loc în timp ce Gennady Kernes făcea jogging luni dimineaţa într-un parc din oraş. În prezent a fost internat iar medicii încearcă să-i salveze viaţa.
Cu o zi înainte au avut loc în Harkov ciocniri între naţionaliştii şi suporterii ucrainieni şi protestatarii pro-ruşi, 14 persoane fiind rănite.Tot în est, separatiştii ruşi au ocupat duminică sediul televiziunii regionale din Doneţk. Sursa: FrontPress.ro
↧
Petre Liciu (1871-1912)
Actorul Petre Liciu – Drumeţul care a urcat muntele
Am părăsit pentru un timp lumea Artiştilor aproape uitaţi. Am încercat în articole anterioare să devoalez pentru voi destine de mari actori (Maria Ciucurescu, Sorana Ţopa, Agepsina Macri-Eftimiu, Leny Caler sau Nora Piacentini ), de dansatori (Lizica Codreanu) sau ale unor voci celebre din vremurile trecute (Florica Florescu, Gheorghe Ionescu-Gion sau Titi Botez). Mă întorc în lumea teatrului de la începutul secolului XX ca să vă povestesc despre un mare actor – poate cel mai mare actor de comedie al vremii – al Teatrului Naţional din Bucureşti: Petre Liciu.
Deşi s-a născut în familia unui magistrat (la 19 martie 1871 în Focşani) Petre Liciu s-a îndrăgostit de mic de lumea teatrului. La zece ani juca pentru prietenii familiei pe <> sau pe <>. La treisprezece ani juca pe o scenă construită in curtea părintească de la Iaşi, împreună cu o “trupă” de colegi-actori înfiinţată de el. Mulţi dintre tovărăşii de scenă de atunci ai lui Petre Liciu, au ajuns mai pe apoi actori pe marile scene din Bucureşti sau din Iaşi ( Petre Sturza, Vlad Kuzinnski, Penel, State Dragomir).
Totul părea doar o joacă sau o pasiune de adolescenţa. In tot acest timp Petre Liciu a urmat drumul impus de părinti către o viitoare carieră în magistratură. Să nu uităm că sfârşitul secolului al XIX-lea era încă o vreme în care meseria de actor nu era considerata una “onorabilă”.
Dar pasiunea nu era doar una a vârstei: în timpul în care studia dreptul la Universitatea din Iaşi, Petre Liciu s-a înscris în paralel, fără ştirea părinţilor, la cursurile de teatru susţinute de profesorul Galino la Conservatorul din Iaşi. Când tatăl său a aflat , l-a angajat în funcţia de copist la Tribunalul din Iaşi – tocmai pentru a nu mai avea timp pentru cursurile de teatru.
![Teatrul National din Bucuresti]( "Actorul Petre Liciu")
![Teatrul National din Bucuresti]( "Actorul Petre Liciu")
Pe scenele româneşti, se impune prin puterea talentului său, devenind unul dintre cei mai importanţi actori ai vremii, fiind poate cel mai apreciat actor de comedie. “Jocul său era simplu şi inteligent. Nu se dădea întreg de la primele momente când intra pe scenă. Cu cât însă înainta în miezul piesei, te fermeca, te răpea, te duceai cu el. Sub acest val de simplicitatea a jocului său se ascundea un studiu minuţios până în cele mai subtile amănunte. Calitatea de căpetenie a talentului lui Petre Liciu era o putere de caracterizare uimitoare” – spunea despre marele actor dramaturgul Zaharia Bârsan. Şi tot el: “Petre Liciu a fost dumeţul care a urcat muntele şi l’a urcat cu trudă pâna sus în seninul albastru”.
Amintesc dintre rolurile jucate de Petre Liciu doar: Moise din <>, Caţavencu din <>, Phileas Fogg din <>, Adolf Dubois din <> sau Rică Venturiano din <>.
O carieră fulminantă dar încheiată mult prea devreme: Petre Liciu a încetat din viață la doar 41 de ani (1 aprilie 1912) în urma unei operații la rinichi și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Tot marele dramaturg Zaharia Barsan evocă : “ A fost cea mai frumoasă înmormântare care s’a pomenit în Bucureşti. Lume din toate păturile sociale şi de toate vârstele l’a însoţit la locuinţa din urmă. A fost o durere sinceră, au fost lacrimi adevărate pornite din adânc de suflet, a fost o jale care a isbucnit cu o putere nemaivăzută… Petre Liciu a fost cel mai iubit dintre artistii romani, a fost cel mai bun om care a trăit între culisele teatrului, a fost cel mai entuziast şi cel mai mare român suflet de artist pe care l’am cunoscut.”
Sursa citatelor, a informaţiilor şi ale fotografiilor: << Calendarul Minervei - 1913>> - articolul “Petre Liciu”– semnat Z. Bârsan
Totul părea doar o joacă sau o pasiune de adolescenţa. In tot acest timp Petre Liciu a urmat drumul impus de părinti către o viitoare carieră în magistratură. Să nu uităm că sfârşitul secolului al XIX-lea era încă o vreme în care meseria de actor nu era considerata una “onorabilă”.
Dar pasiunea nu era doar una a vârstei: în timpul în care studia dreptul la Universitatea din Iaşi, Petre Liciu s-a înscris în paralel, fără ştirea părinţilor, la cursurile de teatru susţinute de profesorul Galino la Conservatorul din Iaşi. Când tatăl său a aflat , l-a angajat în funcţia de copist la Tribunalul din Iaşi – tocmai pentru a nu mai avea timp pentru cursurile de teatru.
 |
E nevoit să renunţe la Conservatorul din Iaşi. Dar marea dragoste pentru teatru a rămas în sufletul lui.In anul1890 Petre Liciu demisioneaza de la Tribunal şi renuntă la “tihna traiului de acasa”. Pleacă la Bucureşti şi se înscrie la cursurile de teatru ale Conservatorului din capitală – unde îi are profesori pe St. Velescu si pe marele Grigore Manolescu– idolul său.
Incepând din anul 1892 – pe când abia terminase anul 2– a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti – unde joacă în roluri mici mai întâi, apoi un rol principal (Tonton din piesa <>). Joacă apoi în roluri principale: Zorileanu în <>, Thibaut în << Cupa fermecată>> sau Camille Desmoulins în <>.
In acest din urmă rol este remarcat de marele om politic al vremii Tache Ionescu – ministru al instrucţiunii publice în acel timp – care la sfârşitul unei reprezentaţii urcă pe scenă, îl felicită şi îi acordă o bursă pentru continuarea studiilor de teatru la Paris – pentru 3 ani. Ca urmare în anul 1894 tânărul actor pleacă să işi continue studiile dramatice în capitala Franţei – dar revine peste doar doi ani: “n-a mai putut rezista dorului de ţară şi râvnei de a juca mai curând teatru în limba românească”.
Pe scenele româneşti, se impune prin puterea talentului său, devenind unul dintre cei mai importanţi actori ai vremii, fiind poate cel mai apreciat actor de comedie. “Jocul său era simplu şi inteligent. Nu se dădea întreg de la primele momente când intra pe scenă. Cu cât însă înainta în miezul piesei, te fermeca, te răpea, te duceai cu el. Sub acest val de simplicitatea a jocului său se ascundea un studiu minuţios până în cele mai subtile amănunte. Calitatea de căpetenie a talentului lui Petre Liciu era o putere de caracterizare uimitoare” – spunea despre marele actor dramaturgul Zaharia Bârsan. Şi tot el: “Petre Liciu a fost dumeţul care a urcat muntele şi l’a urcat cu trudă pâna sus în seninul albastru”.
Amintesc dintre rolurile jucate de Petre Liciu doar: Moise din <
O carieră fulminantă dar încheiată mult prea devreme: Petre Liciu a încetat din viață la doar 41 de ani (1 aprilie 1912) în urma unei operații la rinichi și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Tot marele dramaturg Zaharia Barsan evocă : “ A fost cea mai frumoasă înmormântare care s’a pomenit în Bucureşti. Lume din toate păturile sociale şi de toate vârstele l’a însoţit la locuinţa din urmă. A fost o durere sinceră, au fost lacrimi adevărate pornite din adânc de suflet, a fost o jale care a isbucnit cu o putere nemaivăzută… Petre Liciu a fost cel mai iubit dintre artistii romani, a fost cel mai bun om care a trăit între culisele teatrului, a fost cel mai entuziast şi cel mai mare român suflet de artist pe care l’am cunoscut.”
Sursa citatelor, a informaţiilor şi ale fotografiilor: << Calendarul Minervei - 1913>> - articolul “Petre Liciu”– semnat Z. Bârsan
↧
Nationalistii ucrainieni
Nationalistii ucrainieni au marsaluit in memoria voluntarilor Waffen SS (FOTO)
Sute de tineri, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în costume populare, au mărşăluit duminică pe străzile din Lviv, un oraş din vestul Ucrainei, la chemarea mai multor organizaţii naţionaliste radicale. Acţiunea inedită s-a dorit un omagiu adus diviziei Waffen SS Galiţia, formată în urmă cu 71 de ani în principal din etnici ucrainieni, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. 
Simbolul unităţii SS GaliţiaDivizia SS Galiţia a fost formată în 28 aprilie 1943 şi din ea au făcut parte în principal etnici ucrainieni. Au mai existat şi voluntari slovaci, cehi sau olandezi. Divizia a fost aproape anihilată pe Frontul de est în vara anului 1944, după Bătălia de la Brody, în urma luptelor cu Armata Roşie. După reorganizare, unitatea a fost redenumită Prima Divizie a Armatei Naţionale Ucrainiene şi a luat parte la alte operaţiuni militare din Slovacia, Iugoslavia şi Austria. Soldaţii ucrainieni au luptat până în ultima zi a celui de al Doilea Război Mondial, predându-se Aliaţilor în data de 10 mai 1945.
Deşi exită controverse legate de activitatea diviziei, membrii acesteia nu au fost condamnaţi de nici un tribunal militar pentru genocid sau crime de război. După înfrîngerea puterilor Axei, membrii Diviziei Galiţia rămaşi în viaţă au fost închişi în lagărele de prizonieri Aliate. Alţii au reuşit să fugă şi să emigreze în toate colţurile lumii. Sursa: FrontPress.ro
↧
↧
Avertizare
Un înalt ofiţer anonim al Armatei Române avertizează că ţara noastră va intra în război, dacă Rusia va ataca Ucraina! Cititorii site-ului îmi atrag atenţia de prezenţa trupelor NATO şi a avioanelor lângă graniţa cu Ucraina!
Iată primul email (doar am extras din el): “Bună, Lovendal! Sunt un cititor fidel al site-ului tău, te urmăresc şi îţi apreciez munca pe care o faci (…) Nu pot să-ţi dau numele, să spunem că mă numesc Paul, dintr-un motiv foarte obiectiv: tatăl meu este ofiţer superior în armata română (…) Te rog să mă crezi că nu fac vreo farsă, n-am niciun interes, eu doar îţi spun ceea ce ne-a spus tata mamei şi mie (…) tata m-a pus să jur că nu voi spune aceste informaţii nimănui, dar eu cred că trebuie să ştie toată lumea, prin intermediul site-ului tău, care este foarte citit în România (…) Tatăl meu a fost băgat într-o şedinţă operativă a armatei şi i s-a spus că trebuie să ne pregătim pentru război (…) Se pare că în momentul în care Rusia va intra cu trupe în Ucraina, atunci România, alături de alte ţări NATO, va declara război Rusiei, iar trupele noastre vor intra pe teritoriul ucrainean.”
Sincer, dacă n-aş fi primit acest email, aş fi dedus logic că o stare de război va fi declanşată, din momentul atacării Ucrainei de către Rusia. Deci, acest email nu e o surpriză pentru mine; pur şi simplu mă aşteptam la desfăşurarea acestor evenimente.
Al doilea email primit este mult mai scurt, fiind primit de la un anonim: “La cazarma din Cârlibaba au fost văzute trupe NATO în cursul săptămânii trecute. Drumul Ţibăului are legatură directă la graniţă prin munţi”. Pentru cei care nu ştiu geografie, Cârlibaba este o localitate în judeţul Suceava, fiind destul de aproape de graniţa cu Ucraina. Au ajuns deja trupele NATO în ţara noastră? Ce caută aici?
Preşedintele Băsescu ne asigura luna trecută (martie 2014) că “Nu există riscul unui conflict cu Federaţia Rusă. România nu e o ţară gata de război, nici nu vom ridica gradul de alertă”. Eu cred că suntem minţiţi şi ni se ascund multe informaţii, iar toate conflictele politice care le vedeţi în ultima perioadă pe scena românească reprezintă de fapt un scenariu de film pus în scenă de oficialii statului român, pentru a ne abate atenţia de la pericolele adevărate cu care se confruntă România. Într-un articol din 14 martie 2014 (Alarmant! În ultimele zile, cerul României e brăzdat din ce în ce mai mult de avioane militare! Ne pregătim de război cu Rusia!?), citeam o informaţie oferită de un cititor care a observat în zona Neamţului extrem de multe avioane militare pe cer. După publicarea acelui articol, am primit mesaje şi emailuri de la mai mulţi cititori care îmi confirmau acelaşi lucru. Aşadar, să ştiţi că lucrurile stau destul de grav…
lovendal.ro
↧
Mars nationalist
Mars nationalist intrerupt de militantii de extrema stanga din Berlin (FOTO)
Circa 2000 de militanţi “antifascişti” de extremă stânga din Berlin au întrerupt sâmbătă un marş naţionalist după nici 200 de metri parcurşi de coloana de manifestanţi. Acţiunea, îndreptată împotriva imigraţiei masive, fusese organizată de Partidul Naţional-Democrat German (NPD), cea mai mare formaţiune naţionalistă din ţară, care funcţionează legal încă din 1964 şi care are reprezentanţi în două parlamente regionale.Activiştii de stânga, în marea lor majoritate tineri anarhişti şi comunişti, au început să arunce cu pietre, fumigene şi sticle înspre forţele de ordine, care despărţeau cele două tabere. Mai mulţi poliţişti au fost răniţi şi 16 persoane au fost reţinute.
Marşul, care a strâns peste 100 de persoane, trebuia să parcurgă străzile din sectorul Kreuzberg din Berlin, unde locuieşte o importantă comunitate de imigranţi. Nu mai puţin de 1.600 de poliţişti au fost prezenţi în stradă pentru a preveni o escaladare a violenţelor. Sursa: FrontPress.ro
↧
Incursiune in trecut
Incursiune în trecut: Ce mâncau românii acum 100 de ani?
Ce mănâncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cât de mare este schimbarea petrecută într-un veac decât comparând hrana de azi cu cea din jurul anului 1900. Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect – medici, etnologi ş.a. – şi cărţi de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentaţia.
Foto: descopera.ro
Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect – „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului.”
Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei ţării, iar situaţia lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai târziu, tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.
Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri, aducând mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului acestuia asupra sănătăţii populaţiei.
Să răsfoim, deci, această lucrare.
Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi afirmaţia că “uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă.”
Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că, aşa cum se explică în carte, mămăliga este mai uşor de făcut decât pâinea. Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată mai curând sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai preţuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale – cozonaci, colaci – cu semnficaţie spirituală.
Alimentaţia românilor acum 100 de ani: la ţară, mămăliga era mâncarea de bază, uneori pregătită şi de trei ori pe zi.
Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă, hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) – tot un produs obţinut din sămânţă de cânepă; semăna cu un fel de brânză şi era folosit ca umplutură de post la plăcinte şi turte ori amestecat cu “tocmagi” (tăiţei).
Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curând cu produse vegetale, adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi fructe, doar din când în când ouă, peşte sărat şi rareori carne.
Erau câteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre ţărani se hrăneau foarte prost, mâncând aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obţinuţi prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puţin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare.
„Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentaţia în judeţul Bacău, bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1983 şi 1894.
În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele şi rumenele) [adică farduri, n.r.] dacă sunt fete mari la casă, va să zică vinde hrană şi cumpără otravă.” În judeţul Ilfov, „Femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri.” În judeţul Roman, ”laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea,” [femeia] mănâncă pâine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi muncesce pentru facerea ei o vară”.
În judeţul Argeş se mănâncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănăncă; carnea, pastrama, peştele proaspăt sau sărat constituiesc nişte alimente excepţionale.” Şi chiar „sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor.”
O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb “stricat”; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea.
În judeţul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, de sigur prin obicei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sunt prea largi, ceeace împedecă circulaţiunea aerului) şi mucezesce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut.”
Medicii şi agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către ţărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăţa pe aceştia cum să recolteze şi să păstreze corect porumbul şi de a-i lămuri în privinţa pericolelor consumului de porumb stricat şi ale consumului excesiv de porumb, în general. Se considera că acest consum mare de porumb ar fi cauza principală a pelagrei.
Azi se ştie că pelagra este o boală policarenţială, ce poate fi determinată de multiple deficienţe în anumiţi nutrienţi, la care se adaugă şi un efect toxic direct al unor aşa-numiţi antinutrienţi (toxine) care există în porumb. Populaţiile amerindiene, care consumau porumb de mii de ani, îl fierbeau în apă cu var, în mediu alcalin; metoda (numită nixtamalizare) făcea ca anumite vitamine din porumb să fie mai uşor asimilabile şi reducea riscul de pelagră. Dar, când porumbul a ajuns în Europa, nu a fost „importată” şi această metodă de preparare, deoarece nu i se înţelesese rostul. Ca urmare, în Romînia – ca şi în restul Europei – nu se practica nixtamalizarea, care ar fi redus cu siguranţă numărul cazurilor de pelagră. Consumat în în cadrul unei alimentaţii echilibrate, care include o gamă variată de alimente vegetale şi animale, porumbul (chiar dacă nu e nixtamalizat) nu dăunează sănătăţii, dar cum baza alimentaţiei ţăranilor români în jurul anului 1900 era porumbul, nu e de mirare că pelagra făcea ravagii. Simptomele ei erau dramatice şi impresionante: eczeme, insomnie, slăbiciune, manifestări psihotice, agresivitate, halucinaţii. Era o boală teribilă şi care lovea un număr imens de oameni ai satelor, vcitime ale malnutriţiei generate de sărăcie şi ignoranţă.
Porumbul, introdus la noi în secolul al XVII-lea, a devenit rapid o resursă alimentară de bază.
După părerea dr. Crăiniceanu, e cât se poate de regretabilă această predominanţă a porumbului în alimentaţia ţăranului român la sfârşitul secolului XIX. Acest fapt făcea ca alimentaţia ţăranului să fie deficientă în substanţe nutritive esenţiale, iar sănătatea lui avea mult de suferi din această cauză. Nu numai că porumbul este “sărac în materii azotate” (e vorba despre proteine, cum se numesc azi), dar „mămăliga este un aliment greu de mistuit, care încurcă căile digestive mai mult decât le hrănesce.”
Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de “conservatorismul” care îi făcea pe ţărani să refuze să mănânce mai sănătos, chiar şi atunci când şi-ar fi putut permite. Dr. Crăiniceanu citează Monitorul Oficial din 20 iulie 1894: În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mână, gospodari buni, nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor.” (Se pare că frugalitatea – devenită un mod de viaţă recomandat în vremurile contemporane, mai ales de când cu criza economică – nu era socotită pe atunci o virtute, cel puţin în ceea ce priveşte alimentaţia.)
Dar nu întotdeauna cauza o constituia conservatorismul alimentar. În judeţul Neamţ, „Nutrimentul e prost, nu din causă că ţeranul ar fi atât de nepriceput, încât să nu scie şi el ce va să zică a mânca o bucăţică bună, ci din causă că nu o are.”
Problema malnutriţiei începea încă din copilărie:
În judeţul Brăila, ”după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite.”; în judeţul Botoşani: “Copiii sunt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici nutreţ suficient.”, iar în judeţul Mehedinţi, ”Alimentaţiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieţei, cu substanţe indigeste.”
Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănânce puţin şi prost:
„Mâncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca excesivă a ţeranului nostru” caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune, „Ţeranii se hrănesc substanţial cu pesce, brânzeturi şi carne.”
O observaţie interesantă o prilejuieşte analiza modului de alimentaţie în judeţul Olt, unde, după ce constată că aici „Hrana e săracă, mai mult vegetală” şi insistă ca locuitorii “să fie luminaţi prin şcoale asupra îmbunătăţirii hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sunt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e ast-fel mai uşoară.” Interesant - nu? – prin comparaţie cu mentalitatea de azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede.
Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor. ” S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că sciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat… [...] Azi, ca să ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forţe.”
Cât de multe s-au făcut în acest sens, cam ştim din istorie; anii care au urmat publicării lucrării au adus prea puţine îmbunătăţiri acestei stări de fapt.
La începutul veacului XX
Să sărim peste două decenii, ajungând la mărturia unei alte cărţi-document: “Din bucătăria ţăranului român.” Autorul, învăţătorul de ţară Mihai Lupescu, pe care pasiunea pentru etnografie l-a făcut să devină unul dintre cei mai valoroşi cercetători în acest domeniu, a prezentat aeceastă lucrare, în 1916, Academiei Române, spre a fi publicată. Muncise la ea peste 20 de ani, publicând iniţial, încă din 1898, fragmente în revista Şezătoarea, iar în cele din urmăă apucându-se să alcătuiască un volum. Din motive pe care azi nu le mai ştim, lucrarea nu a fost tipărită la vremea respectuvă, ci a rămas în manuscris în biblioteca Academiei Române, fiind editată pentru prima oară abia în anul 2000. Este o carte extraordinară, pentru cercetători ca şi pentru simplul curios; adevărată fereastră prin care putem privi de-a dreptul în bucătăria ţărănească de la începutul veacului XX, cu vatra şi plita ei, cu oalele şi blidele şi cu mâncărurile ce se găteau acolo.
E încă multă sărăcie în această bucătărie; în carte sunt descrise destule mâncăruri făcute din resturile cele mai amărâte ori din alimente ieftine, sărăcăcioase, nişte bucate calice care te fac să te gândeşti cu milă nespusă la bieţii oameni care mâncau aşa zile în şir, ani la rând.
“Geandra e mâncarea săracilor. Ea se obişnuieşte mai mult în regiunea muntoasă şi în Moldova de Sus, şi se face aşa: se ie hrincă (o bucată de mămăligă rece), se taie felii, se prăjeşte pe-amândouă părţile pe jaratec, fiind preserate cu sare, şi apoi se dumică (se mărunţeleşte) într-o strachină. Peste ea se toarnă apă rece şi sare, se mestecă bine şi-apoi se mânâncă.” Cum s-ar zice, un fel de friptură de mămăligă cu sos de apă sărată…
Continuarea articolului, pe site-ul descopera.ro
↧
More Pages to Explore .....
