100 Ro

Furt în stil american

1935: 100.000 de oameni
în pelerinaj la Maglavit
pentru al asculta pe
Petrache Lupu

“ La magazinul Resch, din calea Victoriei, un furt de bijuterii, în stil american. Un escroc, de o îndrăsneală nemaipomenită, a furat un săculeţ cu briliante, ziua, în amiaza mare, în prezenţa clienţilor şi a patronului, făcându-se nevăzut printre matinalii trecători ai Căii Victoriei.Escrocul a lăsat în schimbul săculeţului cu pietre preţioase, un bileţel cu următorul conţinut :

<< I-am văzut pe politişti defilând la 10 Mai pe biciclete, motociclete şi automobile, înarmaţi până în dinţi. Am voit să le fac dovada, că, chiar dacă ar avea avioane, tot nu m'ar putea prinde... Mister Mak >>

Adevărat sau nu, cert, însă e faptul că, lovitura escrocului a reuşit de minune şi că politiştii noştri, pe jos sau pe motociclete, vor trebui să-l prindă cu un ceas mai devreme. Pentru că lovitura a fost dată “în stil american", comercianţii din Calea Victoriei au hotărât, ca fiecare în parte să-şi instaleze în faţa prăvăliei câte o mitralieră şi câte un detectiv, bineînţeles, nu dintre aceia “creiaţi pe hârtie" de noua lege a poliţiei.”( ”Ilustraţiunea română” – 3 iunie 1931)

Cravata contrafăcută

Inaugurarea noului
cinematograf ARO

“ Pe strada Lipscani, un scandal. Un cetăţean, care a cumpărat dela un negustor ambulant o cravată cu 20 de lei, protestează că vânzatorul l'a înşelat: cravata nu conţine decât câteva imperceptibile firişoare de mătase; restul, aţă proastă.

- Eu nu i-am vândut o cravată de mătase, ci una de mătase cu aţă...

Întâmplarea mi-a reamintit următoarea istorioară: La Paris trăia un negustoraş care vindea piftele de carne de... privighetoareşi ţipa omul cât îl lua gura şi oamenii consumau cantităţi enorme nu atât pentru natura cărnii, cât pentru ieftinătatea piftelelor...

Într’o zi, un client, contrariat de această disproporţie dintre preţul cărnii de privighetoare şi preţul piftelelor, întrebă pe negustor, rugându-l să-i explice această enigmă...

- - Nu-i nici o enigmă; răspunse negustorul. Să-ţi mărturisesc cinstit: eu amestec carnea de privighetoare cu carne de cal...

- - Cum faci?

- - Pun un cal - o privighetoare ; un cal - o privighetoare. Şi treaba merge de minune…”( ”Ilustraţiunea română” – 3 iunie 1931)

Invazie de lăcuste

Nunta princiară la Sinaia
A.S.R. Principesa Ileana şi
Arhiducele Anton de Habsburg

“ Ziarele înregistrează telegrama prefectului de Covurlui prin 'care se semnalează stoluri imense de lăcuste. În jurul acestei telegrame s’a ivit un alt conflict între gazetele politice. Gazetele opoziţioniste susţin că stolurile sunt lăcuste politice, ivite cu prilejul alegerilor; cele guvernamentale susţin, din contra, că sunt lăcustele fostului regim, alungate de actualii cârmuitori. Adevărul e că lăcustele politice sau nepolitice trebue... alungate, pentru că... sunt lăcuste care mâncând distrug şi puţinul pe care-l mai avem...” (”Ilustraţiunea română” – 10 iunie 1931)

Accident… muzical

“ La spitalul din Deva se găseşte o femeie cu numele de Gâlcea, care a înghiţit muzicuţa cu care’şi adormea seara copilul. Femeea a repetat fără să fi văzut sau să’i fi spus cineva, scena lui Charles Chaplin din << Luminile oraşului>>. Deosebirea e că, după turnare, Chaplin şi’a putut arunca muzicuţa din gât, pe câtă vreme nenorocita femee o păstrează şi acum în trahee, cântând ziua şi noaptea…” (”Ilustraţiunea română” – 14 mai 1931)

Machiajul interzis !

“ S’a revenit asupra m[surii care interzicea accesul în ministere funcţionarelor sulemenite, pudrate sau vopsite. Aceasta, în urma protestului formulat de morari şi de industriaşii de vopsele. A rămas doar chestiunea veşmintelor de mătase pe care o vor rezolva experţii tehnici ce urmează a fi numiţi de miniştrii respectivi. Se spune că numărul acestor postulate este fantastic. Unii s’au oferit să lucreze, alţii să mai plătească ei ceva… Cine n’ar vrea un asemenea control?” (”Ilustraţiunea română” – 14 mai 1931)

Cinematograful… odorant

Senzaţie La Moşi:
Calul care vorbeşte
cu lumea

“ Ultima noutate : cinematograful...<>. După cinematograful mut, sonor, vorbitor, iată-l şi pe acela... mirositor. Invenţia este într’adevăr drăcească: pe viitor, spectatorii vor mirosi parfumul unui sărut..., de cosmeticuri; parfumul florilor, câmpiilor, pădurii ; mirosul... băuturilor, al fumului de automobile, revolvere, incedii... Invenţia prezintă totuşi inconveniente: pentru unele mirosuri care gâdilă nările cum ar fi de pildă praful de pe şosele - spectatorii trebue să fie armaţi cu câteva duzini de batiste. În ce ne priveşte, noi nu vom putea beneficia de aceasta nouă şi senzaţională invenţie deoarece sălile cinematografelor noastre, atât de prost ventilate, n'ar permite o asemenea tehnică: mirosurile... tari ale sălilor noastre le-ar împiedeca... pe celelalte.” (”Ilustraţiunea română” – 28 mai 1931)

Furtuna şi... vinul

“ 0 rupere de nori a provocat mari inundaţii în Capitală. Multe case au fost inundate, iar pompierii care duc adeseori lipsă de apă, au trebuit să pompeze sute de cisterne. La o cârciumă-restaurant, două pompe scoteau pe nerăsuflate, apa din pivniţă. Un cetăţean, obsedat de o asemenea operaţie într'un loc “scump inimei sale", s'a repezit la pompieri, strigând:

- Ajunge ! Asta-i o nebunie! Lăsaţi cârciumarul fără vin...

Un trecător i-a replicat însă:

- Nu-i vin, cetăţene; ci apa din vinul cârciumarului !”

(”Ilustraţiunea română” – 15 iulie 1931)

Moda picioarelor goale

O nuntă originală la Braşov:
miri şi nuntaşi pe biciclete

“ A început sfioasă. Doar câteva “excentrice" care nu sau sfiit să parcurgă Calea Victoriei în numele higienei şi al unui început de nudism care are avantajul că poate fi tolerat chiar aşa, în combaterea rochilor scurte.

Vom avea, aşadar, pe Bulevard, Calea Victoriel, Lipscani, Smârdan, o expoziţie permanentă şi ambulantă de picioare groase, slabe, albe, galbene, negre, o infinită gamă care va absorbi atenţia celora care până cum admirau faţa sau corpul elegantelor noastre. Un progres sau un simptom bolnăvicios?” (”Ilustraţiunea română” – 24 iunie 1931)

Despre lapte, apă şi...viermi

“ Domnul colonel Vizante a întrebat de la tribuna Camerei pe d. ministru de interne dacă ştie că lăptăria municipiului Bucureşti furnizează lapte cu… viermi. Ministru a răspuns promt şi lapidar:

- Voi lua măsuri şi contra viermilor din lapte si contra celorlalţi viermi de la lăptăria municipiului.

Niciodată un deputat care întreabă un ministru n’a putut primi o satisfacţie mai mare. Totuşi, d. Vizante nu s’a arătat destul de mulţumit. Probabil că inimosul deputat cerea ceva şi mai grav: închiderea lăptăriei şi transformarea ei... într-un isvor de apă. Sub acest raport, poate fi liniştit – şi aşa bem în loc de lapte, destulă apă.” (”Ilustraţiunea română” – 15 iulie 1931)

Sursa: Numerele din anul 1931 ale săptămânalului “Ilustraţiunea română” au fost răsfoite în Biblioteca Digitală a Bucureştilor

deieri-deazi.blogspot.com

Vaporașul se apropie
de Turtucaia

„ Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neaşteptate, întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o data turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.”

Așa descrie reporterul „Realității ilustrate” – Alex. F. Mihail apropierea de Turtucaia – orașul pescăresc de pe malul Dunării - un loc cu o frumusețe aparte.

Școala românească din Tutucaia

Turtucaia a devenit parte a României în anul 1913 – împreuna cu toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) - în urma celui de Al Doilea Război Balcanic.

Numele orașului Turtucaia are o rezonanță aparte – din păcate nefastă - pentru istoria noastră. Aici a avut cel mai mare eșec al armatei romane în primul război mondial: bătălia de la Turtucaia dintre armata română și trupele germane, bulgare și turcesti din 19/24 august 1916 s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasa pentru România: peste 6.000 de militarii morţi şi răniţi și 28.000 de prizonieri (dintre care 480 ofiţeri). Urmare acestui eșec al armatei române , în perioada 1916-1918 orașul a fost ocupat de armatele bulgară și germană. Localitatea a redevenit parte a României în anul 1918 – și a rămas așa timp de aproape trei decenii – până în anul 1940 când, în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie, este cedat Bulgariei (împreună cu restul Cadrilaterului). Să lăsăm însă istoricii să spună mai multe despre Cadrilater - „cea mai veche țară română” conform istoricului Vasile Pârvan – și să privim împreună imaginea idilică a portului pescăresc și de asemenea imaginea mai puțin idilică a admistrației românești a orașului – cum putea fi altfel decât una coruptă – așa cum a fost descrisă de reporterul interbelic al „Realității ilustrate”:

Cadâne cu șalvari
în Turtucaia

„ Turtucaia româneasca este singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban.

În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul e monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.

- Sunt rămăşiţele nefolositoare ale unui fort vechi — îmi explică cineva. A scăzut Dunărea şi au ieşit la iveală. Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând - prin contrast — belşugul şi buna înţelegere dintre oameni.”

Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap. Acestea sunt cele sărace.Femeile din mica burghezie, sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.”

PLEACĂ TURCII ?

Turci din Turtucaia
"tăind cu hărnicie lemne"

„ Deşi se spune că Turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele.

Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într'un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult — ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii...

La potcovit

Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş banal. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborîtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : ,,Alah! Alah!“ încercând să imite pe bătrânul muezin, care a plecat, nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”

ÎN CAFENEA

Stradă din Turtucaia

“ O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine deobicei tăcut să se aşeze turceşte pe laviţă cu capul aproape de tavan. După câteva minute se înclină spre vecini şi le spune un fel de bună ziuă în turceşte. Toţi tac. După vre-o alte cinci minute, tovarăşii încep să-i răspundă la salut, câte-unul, cu voce monotonă.În genere, întrebările şi răspunsurile se urmează la intervale şi cu pauze mari. Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbeşte şi să-mi mai dea explicaţii.

— Cei plecaţi în Tracia orientală şi spre Adrianopol scriu că e mai rău acolo. Am aflat că mulţi mor, fiind nedeprinşi cu clima — spune un turc bătrân, după ce-a sorbit din cafea.

— E tău că ne încarcă perceptorul...

— Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... — spune un turc bătrân.

— Cum asta ? — întreabă unul mai tânăr.

— Să zicem că ai de plată 1000 de lei. Cumperi, la bancă, un bon de 1000 lei pentru care plăteşti numai 300. Bonul acesta ar trebui să ţi-l primească drept o mie. Dar pe noi ne înşeală.

— Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepţie... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat şi a depus bonuri... A câştigat astfel 700 lei la fiecare mie.

Populația musulmană -
farmecul orașului Turtucaia

Oftări şi o mare pauză. Toţi Turcii sorb cafea.

— Da cu lumina electrică ce-i ? — întrebă unul.

— Primăria a clădit uzina electrică, cu un milion de lei şi acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea...

După cum se vede Turcii sunt mai vioi decât par. Deşi pe punctul de a ne părăsi, — mulţi şi-au vândut pământurile şi casele, — ei tot se mai simt legaţi de oraşul bătrân, în care se află mormintele părinţilor lor; fac politică şi ne judecă prin cafenele.

Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa", dintr'un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară.

Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino , unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea :

"Bijuteria de pe malul bătrânului Danubiu"

- Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea ca oraşul nou să-l construească pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. Deasemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Sursa: articolul „Orașul pictorilor” semnat Alex. F. Mihail– publicat în revista „Realitatea ilustrată” numărul din 11 decembrie 1935

deieri-deazi.blogspot.com