Urmarindu-l pe “Lincoln”. Politica e aceeasi orinde ai fi
Serile refuz să privesc la televiziunile de știri generaliste din România, pentru că manipulează o lume sărăcită, disperată și fără speranță, și prefer să vizionez un film de pe internet. Recent am urmărit celebrul film “Lincoln”, sub regia lui Steven Spielberg, după romanul lui Doris Kearns Goodwin, și lansat în octombrie anul trecut la Festivalul de Film de la New York.Trebuie să apreciez excelenta interpretarea a actorului Daniel Day Lewis în rolul președintelui american, Lincoln. Sigur că, dincolo de excelenta regie, costumația actorilor, interpretare, lumini, imagine și sonor, care sunt la superlative numai bine să fie premiat la Globul de Aur sau Oscar, filmul e realizat în maniera americană de glorificare a trecutului lor național. Ciudat că ei pot face filme de mitizare a trecutului național, în schimb noi românii nu. Avem permisiunea să producem filme în care să ne punem mereu cenușă în cap, să spunem că avem trecut minor, tradiții îndoielnice și să vedem numai partea negativă din societatea românească. Vezi filmografia noii generații de cineaști de la Giurgiu la Mungiu.
Filmul “Lincoln” din punct de vedere al construcției epice nu mi-a plăcut. Tușând mi-a adus aminte de filmele nord-coreene din anii 80 de la televiziunea RSR. Prea e interpretat Lincoln ca un pater familias, un om cu o atitudine hieratică față de politicieni și de bunic vesel, care își răsfață nepotul pe genunchi. Spielberg a exagerat prezentându-l pe Lincoln ca pe o statuie coborâtă din memorialul american sau din Capitoliu. Mi-a adus aminte și de filmul “Mircea cel Mare”, în care Mircea cel Bătrân era jucat de Sergiu Nicolaescu în 1986 ca un precursor al înțeleptului, genialului și cel mai mare cârmaci al tuturor timpurilor, Nicoale Ceaușescu. Spielberg forțează interpretarea prea hieratică și prea îl ridică pe Lincoln în sfere prea înalte ca un bunic care se uita de sus la muritorii de rând, el fiind, și știa asta, deja în cărțile de istorie a SUA. E prezentat de Spielberg un Licoln prea rigid și rupt de viața politică în general. La urma urmei Licoln a fost un politician republican, uns cu toate alifiile, ce a fost ales de două ori președinte și care a dus un război sângeros împotriva Confederației sudiste, în care au murit sute de mii de militari și civili. Nu înțeleg nici scenele realizate, de la un regizor american de pretențiile lui Spielberg, de a prezenta toate cadrele în care apar personaje de culoare, să fie evidențiate hieratic cu dialoguri din manualele de istorie, parcă vorbea cu Lincoln reîncarnea de peste o sută de ani a lui Martin Luther King privind dreptul la vot al negrilor și accesul la funcții superioare în stat. E clar că filmul e făcut pe înțelesul americanilor și că e în funcție primul președinte de culoare la Casa Albă. Europenii nu prea gustă astfel de filme epopeice ce aduc aminte de cinematografia comunistă.
Dar altceva m-a frapat la acest film și care îl salvează din punct de vedere artistic și istoric. Se developează faptul cum în America se cumpără voturi și funcții la cel mai înalt nivel de parcă ar fi la noi în parlament, președinție sau guvern, pe malurile Dâmboviței. Abraham Lincoln pentru a reuși să să se voteze în Camera Reprezentanților amendamentul 13, la Constituție, pentru abolirea sclaviei este nevoit să facă ceea ce se face într-o democrație: să corupă deputații și membrii partidului democrat advers. El împreună cu secretarul de stat fac o echipă de trei oameni, politicieni republicani versați, care încep să cumpere la propriu voturile democraților care se opuneau votării amendamentului 13. Spielberg surprinde genial mecanismul interior al democrației parlamentare în general. Pentru a obține votul la o lege importantă trebuie să-l cummperi prin corupție. Astfel echipa lui Lincoln atent supravegheată de secretarul de stat State William Seward începe să ofere bani, funcții în posturi importante de directori în instituții de stat, colectori de taxe sau acces la un nou mandate de deputat, celor din partidul democrat care se opuneau votării amendamentului 13 pentru a spune DA la vot. Vedem cum cele 12 voturi necesare sunt cumpărate unul câte unul de la deputați democrați în cel mai balcanic mod cu putință, prin corupere și dare de mită. Pentru că era Lincoln președinte, procuratura nu s-a sesizat de parcă eram în România lui Iliescu sau Băsescu, când PNA/DNA face dosare numai la comandă politică. Personal Lincoln se implică, e adevărat fără să dea mită personal, și discută cu câțiva democrați să voteze DA, promițându-le posturi unde era cazul sau influențându-i sentimental. La un moment dat regizorul Spielberg spune prin gura unui personaj că cel mai important amendament al Constituției SUA din sec. XIX a fost obținut prin corupție și mită, deși “președintele era pur”.
O altă secvență din film e memorabilă, când cel mai radical aboliționist din partidul republican, care dorea egalitatea și dreptul de vot al negrilor, Thaddeus Stevens, trăia cu menajera lui, o tânără și frumoasă negresă. Secvența cu Stevens în pat alături de menajera de culoare, după ce i-a adus acasă în original procesul verbal al ședinței istorice de votare a amendamentului 13, s-a dorit de către Spielberg să fie ilustrativă pentru viitorul Americii, o țară multiculturală în care albii și negrii se pot căsători și trăi împreună, formând o singură națiune din acest amestec multirasial. E profetică imaginea din film a regizorului.
Spielberg îi prezintă pe confederații sudiști destul de schematic, vetuști și fanatici ceea ce face filmul destul de tezist, pentru unul ce se vrea de istorie. La final, Lincoln e prezentat la discursul său de la adoua investitură, înainte de a fi asasinat, rostind cuvinte profetice pentru viitorul SUA. Sfârșitul vine cum mă așteptam: prea apoteotic, amintind parcă de jurnalele de propagandă ale unor regimuri trecute. Spielberg a făcut un film bun ca și construcție artistică, dar prea schematic și copie fidelă a ideologiei timpului nostru: politica corectă. De Ionuț Țene – NapocaNews
“Evreu cu gasca”, de Nicolae Grigorescu (circa 1880)
Rezultatele obtinute astfel sprijina ipoteza hazara, conform careia evreii din Europa de Est provin din hazari, adica un amestec de clanuri turcesti instalate in Caucaz la inceputul primului mileniu d.Hr. Aceste clanuri au fost influentate de evreii din Palestina si s-au convertit la iudaism, in secoul al VIII-lea.
A trecut demult campania electorală. Noua putere, relaxată de majoritatea confortabilă începe să îşi arate faţa adevărată. Cu toate acestea, semne prevestitoare existau.
Zilele trecute am avut plăcerea de a vizita capitala Spaniei. Am avut ocazia să vizitez un muzeu mai ieşit din comun, acesta fiind dedicat luptătorilor naţionalişti spanioli, din cadrul 
Despre prima misiune a FMI din acest an la Bucureşti, în perioada 15-29 ianuarie, reputatul analist economic Ilie Şerbănescu declară, pentru Cotidianul, că este o vizită a unor “agenţi de vânzări ai capitalului vest-european într-o colonie, iar Comisia Europeană este agentul de vânzări al Germaniei”. În anul 2013, mai afirmă Ilie Şerbănescu, “un şir întreg de privatizări a unor acţiuni minoritare, toate în energie, vor scoate din joc, de fapt, decizia statului român din acest sector suprastrategic şi supraimportant, ultimul în care, pe partea de producţie, mai avea un rol şi statul român”. Delegaţia FMI va efectua a şaptea şi a opta evaluare a acordului stand-by cu România. Reprezentanţii FMI vor fi însoţiţi de cei ai Comisiei Europene şi ai Băncii Mondiale.
Doi profesori de medicină francezi, respectiv, Philippe Ewen şi Bernard Debré consideră că, „fiecare al doilea medicament din lume este inutil (circa 50% ), chiar periculos pentru omenire şi aproape 56 de tipuri de medicamente ar trebui retrase din farmacii”.
Iranul a răspuns unui atac cibernetic asupra instalaţiilor sale nucleare din 2010 prin consolidarea propriilor capacităţi cibernetice şi va fi o “forţă demnă de luat în considerare” în viitor, a declarat joi un înalt oficial al Forţelor Aeriene Americane pentru reporteri, potrivit unui raport Reuters.
Fostului deţinut politic al regimului de la Tiraspol i s-a cerut să elibereze apartamentul oferit în folosinţă de executivul de la Bucureşti.
Condamnat la moarte
Plutea în aer. Din 11 ianuarie, de când Franţa a descins să facă ordine în fosta ei colonie, Mali. Nu spun că n-ar fi trebuit să se implice, spun doar că ar fi trebuit să ştie bine în ce se bagă. Cum ar fi trebuit să ştie şi venerabilul preşedinte al Algeriei, Abdelaziz Buteflika – în post din 1999 (ultimul mandat l-a obţinut în 2009, ca urmare a ceea ce amărâta de opoziţie a numit “un tsunami de fraude”) – când a autorizat ca avioanele armatei franceze să survoleze teritoriul Algeriei, în drum spre ţintele din Mali. Să ştie, adică să fie pregătiţi.
Spectacolul grotesc oferit de ministrul de Interne algerian în conferinţa de presă de ieri şi faptul că, după trei zile, criza ostatecilor continuă, indică faptul că se doreşte, în primul rând, o mediatizare puternică a conflictului din Mali (despre care presa occidentală a relatat vag), iar în al doilea rând o internaţionalizare a conflictului. “Se doreşte” sună ca dracu. Să spunem cine o doreşte: Franţa. Care a obţinut binecuvântarea aliaţilor pentru intervenţia în Mali, dar aşteaptă şi ajutoare concrete. 
Cine crede că forţele speciale algeriene n-ar fi putut rezolva problema ostaticilor rapid, coerent şi eficient, se înşală. În zonă, luarea de ostatici (chiar dacă nu la aceste proporţii spectaculoase) este o activitate curentă şi una dintre sursele de venit ale grupărilor teroriste de toate orientările (pe lângă traficul de droguri şi de te miri ce). DRS (Département du Renseignement et de la Sécurité) este unul dintre cele mai puternice (mai sângeroase şi mai lipsite de scrupule) servicii din Africa. Şeful DRS, generalul Mohamed Mediene (în fruntea instituţiei din 1990!) este adevăratul conducător al Algeriei, mai mult decât familiarizat cu toate structurile teroriste din zonă (pe unele le-a creat, pe altele le-a infiltrat). De pildă, celebra franciză a Al-Qaeda, despre care presa lumea vorbeşte (abia) acum, AQIM (Al-Qaida în Maghrebul Islamic) a fost, la origini, pe când era doar un nucleu şi se chema GIA (Groupe Islamique Armé), o invenţie a DRS. Au spus-o explicit (în 2003) Muhammad Samraui, fost ofiţer al serviciilor secrete ale armatei algeriene, iar apoi a primit azil în Germania, a spus-o (în 2009) şeful Securităţii Statului din Mali, iar apoi a primit un glonte-n cap.
Cel care a revendicat atacul asupra angajaţilor de pe platforma industrială Tiguentourine (la 25 de kilometri de orăşelul Ain Amena) este Mukhtar bin Mohammed Balmukhtar, zis Khalid Abu Al-Abbas (Khalid Fiul Leului) sau, mai simplu, Al-Awar (Chiorul – şi-a pierdut un ochi în “stagiul” din Afganistan). Personajul, fundamentalist-salafist, a pus bazele Emiratului Islamic al Saharei, al cărui stăpân a fost până în 2007, când, în urma unor conflicte cu liderii islamişti din zonă, s-a mărginit să-şi ia titlul de Emir al Katibat al-Mulathamin, ceea ce s-ar putea traduce prin Batalionul Mascaţilor. Nu că ar purta măşti; titulatura le vine de la vechiul nume al Saharei (“sahra”, în arabă, înseamnă “deşert”) – Bilad al-Mulathamin – Ţinutul Mascaţilor, adică al celor care îşi acoperă capul cu kufiyya.
Lui Al-Awar i se mai spune, de către oficioasele algeriene, Marlboro Man, poreclă pe care o detestă, jurându-se că nu face trafic cu ţigări. Mai mult, el acuză fruntaşi ai guvernelor din zonă că ar conduce mafiile traficanţilor din Sahara-Sahel, fapt pe deplin plauzibil. Cartierul său general e în deşert, undeva în nordul Mali-ului, în regiunea Azwad, supranumită şi “Tora Bora a Maghrebului Islamic”, parte a Republicii Mali, declarată independentă de Mişcarea Naţională pentru Eliberare, un grup rebel al tuaregilor care l-au sprijinit pe Gaddafi până în ultima clipă şi s-au întors din Libia înarmaţi până în dinţi.
Blitzkriegul francezilor urmăreşte să-i împace pe rebelii din nord cu guvernul din sud, timp în care numeroasele mişcări jihadiste, (bine dotate logistic, bine instruite şi cunoscând la perfecţie teritoriul), profită de deranj ca să-şi istaleze propriul guvern islamic.
Problemele sunt numeroase şi încâlcite şi mai nimic nu e ce pare a fi. Le-am survolat doar, ca un Rafale (avionul de luptă, cu care Franţa a intervenit în Libia şi acum, în Mali). Povestea de abia acum ar trebui să înceapă şi poate începe de oriunde – din Algeria, din Mali, din Mauritania, din Niger. De Lelia Munteanu – 
