Vâlcovul pe harta României Mari

Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată, plimbarea prin lumea interbelică începută în insula dispărută azi Ada Kalehşi continuată în Turtucaia - oraşul pictorilor.Astăzi e rândul unui oraşel cu o frumuseţe şi un farmec aparte, supranumit cândva Veneţia Estului. Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistăNational Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului. Căci despre aceasta localitate din fostul judeţ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi din regiunea Odessa a Ucrainei).Să redescoperim aşadar împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadanal revistei “Universul literar”, această lume pestriţă şi plină de pitoresc, “cu veselii, tristeţi, vrăjitori, ţânţari inteligenţi, lipoveni-francezi şi cu... nudişti”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

“ Vâlcovul este, dacă se poate spune aşa, format din trup şi suflet. Trupul îl reprezintă însuşi orăşelul, înrămat în canaluri — „erichi", nişte brazde cu
apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte : „vilca"-
furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi,
care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5 (...)”.

Case în Vâlcov (1936)

Vaporul, o autentică mătuşica sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, îşi încetineşte mersul. Sirena behăie fals şi cu toţii amuţim şi strângem geanta sau geamantanul, mai aproape.

O pereche — el profesor dela Vâlcea şi ea fată de oameni cuminţi — aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat şi s'au tot privit ochi în ochi, pierduţi şi izolaţi. Acum se desprind, jenaţi, din braţe şi întreabă:

— Ce s'a întâmplat?

— Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care par'că fuge spre noi.

— Vâlcov ? Când a trecut vremea ?

Canalul cherhanalelor
Vâlcov (1929)

Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc şi de malurile minunate şi sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obişnuim cu parfumul specific al locului — miroase apăsător a peşte — ne îndreptăm spre o clădire aşezată la malul Dunării şi înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre uliţa principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate şi bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podeţe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câştigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf şi bieţii lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podeţele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cişmigiu, unde barele, deşi din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foşnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimţi clănţănitul dinţilor; regreţi că nu te afli acasă, la tine, în siguranţă, visând la stele şi respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuţe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină şi întunericul fuge ruşinat, la braţ cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!“

La Grişa...

Biserica ortodoxă
din Vâlcov

“ Ne aşezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grişa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuţele răsleţe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băieţandru de vre-o 16 ani, care fumează, vorbeşte gros şi are chip îndrăsneţ. Îi ofer sticla cu vin şi un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, dispreţuitor, la pahar şi se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber şi întins, demonstrându-ne astfel buna sa creştere şi, fără alte complicaţii, răstoarnă jumătate de conţinut, în gură. Apoi, simţinduse îndatorat pentru „trataţie", dispare puţin timp şi, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoşcă" enormă. Muzicantul se dovedeşte la înălţime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg şi cântecul, sălbatic, înflăcărat, aţâţă picioarele lui Mişutca. El ocoleşte vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în faţa sticlei, se ridică şi o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.

— Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.

— Guleaiu! mă lămureşte el grav —adică, petrec.

(...) Dealtfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice şi frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămureşte şi, în liniştea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplineşte o adevărată minune. Înduioşează şi atinge toate fibrele şi parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luaţi-mă şi pe mine! Vreau să beau. Să cânt şi să dansez. Totuşi, o stânjeneală se strecoară şi mă ruşinează: la această oră, când toţi dorm?

— Uite-i cum petrec! observă Polifronâci, râzând în surdină, şiret.

— Nu vă supără? încerc eu terenul.

— De ce să ne supere? De aia se numeşte că sunt boieri. Au bani şi se veselesc. Fără muzică e urât . Apoi ne uităm şi noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor !”

Destăinuirile lui Polifronâci

Canalul Vâlcovului (1929)

“ (...)Polifronâci nu rezistă mult tăcerii şi începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul şi-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încreţit la frunte, — luna cu razele ei, se oglindeşte în părul uns şi obrazul lui pare aureolat ca la sfinţii din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean şi cred că în faţă-mi stă un sihastru. Involuntar, prind spusele lui şi mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum şi păsurile lui şi ale pescarilor.

După ce îmi descrie, amănunţit, pe toate rudele lui, cu nepoţi şi strănepoţi, nume şi pronume, griji şi necazuri, trece şi la descrierea, mai generală, a populaţiei. Din noutăţile vieţii lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de peşte, în cantităţi mari, nemaivăzut şi necunoscut vreodată. Explicaţia ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii peşti, după veacuri. Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieţii lipovenilor pescari. De dimneaţă până'n seară, iar adeseaori, zile şi nopţi întregi, ei se hărţuesc năprasnic, tenace, în sudoare şi sânge, cu marea şi capriciile ei, nici odată ajunşi să fie cunoscuţi de lumea largă, pentru viaţa lor sacrificată, în scopul lor atât de puţin preţuit, cum este alimentarea pieţei noastre sau universale, cu peşte. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieţei lor : cu „optovichi" (engrosiştii), „pereepeţ" (perceptorul) şi adeseaori cu inundaţiile.

Imagine din Vâlcov (1939)
de pe coperta revistei "Natura"

Toţi locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele şi alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la aceşti engrosişti, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înşelări şi scăderi la cântar, sub motiv că peştele este ud, intră în mâinile engrosiştilor, pe un preţ redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeţ"şi la ei rămâne puţin sau nimic din munca depusă. Dar cât peşte nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă şicane şi să-i oprească de pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul ştie să tacă spre a nu-şi atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viaţa lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe "şi nu crâcnesc, nu se plâng, îşi duc cu resemnare, religios, viaţa de câine.

In schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat şi chinuit, se înfiinţează la cârciumă.Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc"şi în acest fel îşi scutură necazurile şi uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeaşi poveste. Viaţa lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creştineşte, acasă, tot în apă îşi odihnesc oasele. In cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă şi coşciugul se aşează în ea: prin apă trăesc, mor, se chinuesc, şi acolo-şi află şi culcuşul.”

Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare si nudişti

Regele Ferdinand
pe pontonul din Vâlcov
în anul 1925

” Azi e sărbătoare. Dimineaţa, lipovenii, până la sfârşitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să n u fie din cele uşoare şi prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, luceşte pe feţele lor; mai se furişează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze şi dinţi, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul şi-l trag cu gură ţuguiată şi numai termină să respire, mulţumiţi, senini. Se va sfârşi slujba religioasă şi apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicile vor dispare; va răsări „garmoşca"şi o tobă şi beţia, solidă, săţioasă, se va încinge, până ce Grişa va refuza să le mai dea vin. Contemplările şi gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grişa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franţuzeşte cu lipovenii.

Aceste două noţiuni: lipoveni şi limba franceză, apropiate, par ca negativul şi pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.

— Poftiţi, poftiţi, să vedeţi! mă îndeamnă Grişa.

Am fost, am văzut şi urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim şi Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi şi cu chipurile obişnuite: blonzi, bărbile roşii şi cu nişte cămăşi ce se închee la gât, într'o parte, „cosovorotchi“.La apropierea mea s'au sculat şi mi s'au adresat în limba curentă franţuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor şi pe urmă ne-am împrietenit. In timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franţa, urmând obiceiul statelor amice şi cei doi prieteni — lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulţi ani şi după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă şi iarăşi sunt pescarii: Luca şi Maxim.

(...) V’aşi povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare — lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activităţii sale, — şi tac. Superstiţia e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineaţa, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneţi-vă în gardă, amatorilor de senzaţii şi de păcate, nu însoţiţi pe domnişoare la această nouă Mafalda.

Formalităţi ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimaţii şi, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniştit şi cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăuşe, şi desmierdătoare. Vreo 15-18 km., în lotcă, străbatem marea ca nişte autentici pescari, curagioşi şi grozavi, înghiţind de ruşine vaeele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunţate ale bărcii. Ajungem sdraveni şi mulţumiţi de sfârşitul călătoriei. Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulţime de căsuţe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul ţării. Aici vin să-şi petreacă vacanţa locuitorii din oraşele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă.

Se găsesc şi unele doamne şi domnişoare gătite şi vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzaţi fac de sentinelă şi aceleaşi idile vechi, ca lumea, se ţes pe nisipul mării şi se sfârşesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva.

Intr'adevăr la vreo 3—400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.

Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micşorează, rămâne departe, soarele apune şi simţi cum tristeţea şi nostalgia după locul părăsit se aşează nepoftită, în suflet şi zici: Rămâi cu bine, oraş al viselor, nu te voi uita !”

Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneţia României” – semnat Serafim Cadan– publicat în “Universul literar” , numărul din 17 septembrie 1938 răsfoit în Biblioteca Digitală a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca

deieri-deazi.blogspot.com

Ecaterina cea Mare: imparateasa GERMANA care a adus grandoare RUSIEI

autor: FrontPress30.08.2014

„Foarte inteligentă, tenace şi cu un nestăpânit apetit sexual, ea este cea mai puternică femeie din lume, căci ea a reuşit să tragă cu forţa Rusia cea înţepenită în primitivismul feudal şi să o transforme într-o mare putere a lumii moderne”, scriau cronicile timpului despre cea care avea să fie aminită de istorie drept cea mai mare şi mai importantă ţarină de pe tronul Rusiei. Controversată şi admirată în egală măsură, cum este de altfel caracteristic marilor personalităţi istorice, împărăteasa Ecaterina cea Mare a fost fără îndoială femeia care a influenţat cel mai mult atât istoria, cât şi destinul de mare putere mondială a Rusiei. Viaţa şi faptele sale sunt mărturii clare în acest sens.

O prinţesă germană

În timpul domniei sale derulată între anii 1762-1796, împărăteasa Ecaterina a II-a şi-a asigurat un asemenea grad de putere şi control politic, încât este dificil de găsit un exemplu similar în întreaga istorie a omenirii. Ea este responsabilă de expansiunea fără precedent a Rusiei precum şi de îmbunătăţirea administrării ţării în stil occidental.

Descrisă adesea drept un „despot luminat feminin”, împărăteasa a rămas în memoria multora şi pentru actele sale umanitare şi generozitatea de care dădea deseori dovadă. Mulţi istorici asociază imaginea ei cu evenimentele semnificative şi tentinţele de evidenţiere a Rusiei ca o mare putere emergentă la acea vreme. Mulţi alţi istorici şi biografi nu s-au sfiit să o asocieze cu ţarul Petru cel Mare, iar unul dintre contemporanii săi obişnuia des să evidenţieze esenţa domniei sale, spunând că „dacă Petru cel Mare a făurit omul nou în Rusia, Ecaterina cea Mare a fost cea care l-a însufleţit”.

Pe scurt, ţarina Ecaterina a reformat treptat Rusia şi a terminat cu calm şi răbdare, reformele începute cu forţa de către Petru cel Mare. Prinţul rus Piotr Viazemsky spunea explicit în memoriile sale că „ bărbaţii ruşi vor să devină nemţi, iar femeile germane vor să-i facă ruşi la loc”.

Un portret al împărătesei Ecaterina cea Mare, realizat în anul 1835

Viitoarea ţarină supremă se chema de fapt Sophia Frederica Augusta, era de neam german şi s-a născut pe data de 2 mai 1729 în oraşul Stettin din Pomerania, Prusia (acum oraşul Szeczin din Polonia). Copila a văzut lumina zilei în familia lui Christian Augustus, prinţ de Anhalt-Zerbst. Şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă austeră, dar marcată de discuţii savante şi deseori vesele. Tatăl său era un om foarte strict şi religios, care comanda pe atunci un regiment al armatei prusace. Mama sa, prinţesa Johanna Elizabeth von Holstein-Gottorp era strâns înrudită cu monarhii care conduceau Prusia, Danemarca şi Suedia.

În anul 1743, tânăra prinţesă s-a botezat în ritul Bisericii Luterane la dorinţa mamei sale, cu toate că imediat după ce s-a măritat cu ţarul Peter al III-lea al Rusiei, tânăra a trecut la ortodoxie fără niciun regret. În anul 1744, Ecaterina a primit o invitaţie din partea împărătesei Elizabeta a Rusiei, invitaţie care urmărea de fapt aranjarea căsătoriei dintre ea şi fiul împărătesei. Viitorul ei soţ era de fapt un văr de gradul doi, care pe atunci avea doar 11 ani şi era deja dependent de consumul de alcool. Mai târziu, Ecaterina a înţeles că măritişul cu moştenitorul scaunului Rusiei îi va deschide calea spre o viaţă de vis, aşa că ambiţioasa prinţesă a acceptat planul familiilor.

Cei doi veri proaspăt căsătoriţi s-au dovedit curînd a fi total incompatibili unul cu celălalt. Cu toate acestea, Ecaterina a încercat să păstreze aparenţele de dragul situaţiei în faţa curţii, şi era răbădătoare cu excentricul şi nătângul ei soţ pentru că-şi urmărea scopurile în tăcere şi cu mare ambiţie. Spre deosebire de soţul ei, Ecaterina era o femeie ambiţioasă, inteligentă şi talentată în multe domenii. Mentalul său puternic era de tip masculin, fiind mereu dornică să înveţe, să descopere. Venise în fond în Rusia pentru a-şi împlini cariera şi destinul.

În interiorul Muzeului Ermintajului din Sankt Petersburg

Ţarul a început curând să o înşele pe Ecaterina cu orice femeie îi cădea prin peajmă. În loc să facă crize de gelozie sau să se declare scandalizată de această realitate, Ecaterina s-a decis să-i răspundă cu aceeaşi monedă ajungând aşadar să aibă zeci de amanţi pe parcursul întregii sale vieţi. Istoricii şi biografii ruşi nu ştiu nici astăzi cu siguranţă dacă ţarul Peter era într-adevăr tatăl biologic al prinţilor Paul şi Anna, cu atât mai mult cu cât în primii 5 ani de mariaj Ecaterina nu rămăsese însărcinată, iar gurile rele spuneau că ţarul era steril.

Ambiţie, libertinaj şi patriotism

Unul dintre bărbaţii pentru care ţarina Ecaterina a făcut o pasiune arzătoare a fost Serghei Saltikov, nimeni altul decât şambelanul propriului ei fiu. Acesta era deja celebru ca un crai râvnit de multe femei de la curte, fiind capabil să cucerească în cele din urmă şi dragostea Ecaterinei.

Conform unor istorici, împărăteasa fusese de fapt sfătuită de consilierii săi de taină să facă un copil cu Saltikov, iar prinţul Paul, cel care după moartea Ecaterinei a devenit împăratul Paul I, ar fi fost copilul şambelanului său. Istoricii ruşi afirmă că doi alţi amanţi ai Ecaterinei, Grigori Orlov şi Stanislav August Ponyatowski i-au mai făcut acesteia doi copii, un băiat şi o fată, fapt niciodată recunoscut public de ţarină.

Între toţi aceşti amanţi din familii nobiliare şi cu cariere politice deosebite (Stanisalv Ponyatowski bunăoară a deventi rege al Poloniei în anul 1764), nici unul nu s-a folosit de relaţiile intime cu împărăteasa pentru a se implica în politica statului. Cu o singură excepţie, amiralul Grigori Potemkin care a fost marea iubire a Ecaterinei, cel care conform unor istorici s-a căsătorit în cele din urmă în secret cu ţarina. Ultimul amant al acestei nonconformiste şi ambiţioase împărătese s-a dovedit a fi totuşi tânărul şi excentricul Platon Zubov. Fire generoasă şi romantică, Ecaterina cea Mare a avut grijă de toţi amanţii săi, dăruindu-le atât proprietăţi şi pământuri cât şi titluri nobiliare…

Pavilionul ţarinei de pe lacul din Parcul Puşkin, Sankt Petersburg

Cu toate că apetitul sexual era un aspect definitoriu pentru personalitatea sa, Ecaterina nu a lăsat niciodată ca viaţa sa amoroasă să-i oprească ascensiunea politică şi setea de putere. Împătimită a cititului, împărăteasa citea cu pasiune încă din copilărie orice carte-i cădea în mână. Curând a început să fie interesată de filozofie, politică şi istorie, autorii săi preferaţi fiind Diderot şi Voltaire. Ecaterina cea Mare vorbea fluent germana, franceza şi rusa.

A devenit curând atrasă de cultura şi civilizaţia rusă pe care a îndrăgit-o mult. Cel mai literat şi cult dintre suveranii Rusiei, Ecaterina a patronat şi sponsorizat puternic artele frumoase şi viaţa culturală din imperiul său. O adevărată Mecena cu rochie şi sceptru, Ecaterina a sponsorizat şi apariţia primelor jurnale de satiră şi umor, precum şi teatrele de comedie. Pasionată de călătorii, împărăteasa nu s-a sfiit să exploreze cele mai îndepărtate ţinuturi ale întinsului său imperiu. Cu toate că era de neam german şi primise o rigidă educaţie luterană în copilărie, împărăteasa s-a dovedit a fi o ferventă credincioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse precum şi o apărătoare a instituţiilor statului rus.

Născută cu un pronunţat simţ politic şi diplomatic, împărăteasa s-a străduit toată viaţa ei să promoveze prietenia şi buna înţelegere reciprocă între familiile rivale de la curte.

Împărăteasa care se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineaţa

Ca un lider cu interese vaste, Ecaterina s-a implicat simultan în diverse direcţii de acţiune. Fire extrem de muncitoare şi conştiincioasă, se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineaţa şi lucra la diversele probleme administrative. În primii săi ani de domnie împărăteasa avea planuri mari în ceea ce privea politica internă şi externă a Rusiei, dar a preferat ca în acest interval de timp să-şi întărească poziţia şi situaţia. Cum existau destui oameni influenţi care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea ei şi a fiului său, Paul, împărăteasa a înţeles rapid că fără sprijinul total al clasei nobiliare şi armatei, ea putea fi detronată în câţiva ani.

Liniile generale ale politicilor sale erau centrate în jurul ideii că Rusia avea nevoie de o perioadă extinsă de pace în timpul căreia să-şi întărească statul şi să continue reformele începute de Petru cel Mare. Împărăteasa l-a însărcinat pe abilul conte Nikita Panin cu funcţia de ministru de externe.

În anul 1764, împărăteasa a simţit că avea liniştea necesară pe plan extern pentru a începe derularea reformelor sale. Atitudinea sa faţă de reforme a plasat-o în rândul celebrilor „despoţi luminaţi” o serie de lideri de stat din secolul 18, care erau influenţaţi de ideile Iluminismului şi credeau că printr-o conducere înţeleaptă şi raţională puteau asigura prosperitatea propriilor supuşi. Guvernarea Ecaterinei a fost dublată de o politică de care viza creşterea încrederii oamenilor de rând în stat, precum şi propulsarea Rusiei ca putere cu drepturi egale în Europa.

Reşedinţa de vară din Ţarskoe Selo a ţarinei Ecaterina cea mare

Tot ea a sporit puterile Senatului şi a cucerit şi încorporat Ucraina în Imperiul Rus abolind drepturile comunităţilor de cazaci din sudul Ucrainei şi de-al lungul Niprului, care aveau de secole propriul lor centru administrativ, se autoguvernau, aveau propria politică şi erau conduşi de hatmani aleşi în mod tradiţional-democratic.

Ecaterina cea Mare a mai reformat din temelii legislatura Rusiei aducând-o la nivelul legilor care guvernau celelalte mari puteri europene.

Situaţia externă a determinat-o pe împărăteasă să crească puterea Rusiei profitând de slăbirea de moment a vecinilor săi, regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Ecaterina a trimis trupe în sprijinul regelui polonez, Stanislav Ponyatovski, fostul ei amant, care încerca să înăbuşe o revoltă contra amestecului Rusiei în treburile interne ale Poloniei.

Războiul Ruso-Turc dintre anii1768-1774 s-a soldat cu victoria Rusiei, stat care atunci a cucerit sudul Ucrainei, Crimeea şi nordul Caucazului.

Însă chiar înainte de încheierea războiului, Ecaterina a trebuit să înfrângă răscoala consusă de cazacul Emilian Pugaciov, răscoală care s-a dovedit a fi cea mai mare problemă internă de care s-a lovit în timpul domniei sale. Cazacul a înfrânt mai multe expediţii militare, fiind însă în cele din urmă capturat şi executat. Rebeliunea a speriat-o pe împărăteasă care alături de aristocraţii săi a hotărât că cea mai bună metodă pentru evitarea unor revolte similare ar fi întărirea puterii autorităţilor locale şi a nobilimii, în loc de îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale celor din clasele inferioare.

Ecaterina a acordat o mare atenţie şi implemetării alfabetizării şi educaţiei. Nu a reuşit decât înfinţarea câtorva şcoli elementare, dar reformele sale au fost continuare de către succesorii săi la tron. Cum una dintre preocupările sale cele mai importante era întărirea economiei Rusiei, împărăteasa a încurajat comerţul reducând taxele şi a invitat atât investitori ruşi cât şi străini să se stabilească în zonele defavorizate. Sub conducerea sa, Sankt Petersburg-ul a fost restaurat parţial şi a devenit una dintre cele mai somptuoase oraşe ale vremii. Sub patronajul său, Academia de Ştiinţe s-a dezvoltat fără precedent.

Statuia împărătesei Ecaterina cea Mare din Sankt Petersburg

Tot ea este persoana care a fondat Ermitajul, un muzeu într-o clădire anexă a Palatului de Iarnă. În timpul domniei sale, a reuşit să adauge 11 noi provincii Imperiului Rus, iar populaţia imperiului s-a dublat. Ecaterina cea Mare a înfinţat 144 de noi oraşe, la o rată de 4 noi oraşe apărute în intervalul unui an. A întărit armata şi flota rusă care au reputat un număr de 78 de victorii în timpul domniei sale, propulsând Rusia la rangul de mare putere mondială. Fire modestă, împărăteasa obişnuia să spună că tot ce a făcut ea pentru Rusia era echivalentul unei picături de apă în ocean. Ecaterina cea Mare a murit în urma unui infarct pe data de 6 noiembrie 1796.

Epitaful de pe mormântul său este revelator: „Aici odihneşte Ecaterina a II-a. Ea a venit în Rusia în anul 1744 pentru a se căsători cu Peter al III-lea. La vârsta de 14 ani, Ecaterina a luat trei decizii grele: aceea de a-l mulţumi pe soţul său, pe împărăteasa Elizabeta şi pe poporul rus. 18 ani de singurătate şi plictis au determinat-o să citească multe cărţi. După ce a urcat pe tronul Rusiei, ea a făcut totul pentru le oferi supuşilor săi fericire, libertate şi prosperitate. Ecaterina cea Mare ierta cu uşurinţă şi nu ura pe nimeni. A fost o persoană miloasă şi a iubit viaţa. În politicile sale a fost o republicană adevărată. A avut mulţi prieteni. A iubit munca şi a iubit deopotrivă oamenii şi artele”. De Nicu Parlog – Descopera