| ||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||
Noul catalog virtual OTTO + 50 RON cadou!
↧
↧
Programul cultural LiterNet 22.02.2013 - 28.02.2013
| Vizualizati mesajul in browser |Adaugati programcultural@email.liternet.ro in lista de adrese Instructiuni aici | ||||
 | ||||
 |  |  |  |  |
 | ||||
 |  | Program cultural LiterNet
Pentru emotie, pentru indrazneala, pentru bucurie, pentru daruire, pentru determinare, pentru credinta ca se poate si pentru luciditatea de a duce la bun sfirsit un lucru extrem de dificil. Ieri seara a fost una dintre acelea in care ne simtim comunitate. >>>> La multi ani bazavan.ro Cristina Bazavan e o buna, veche si importanta prietena a LiterNet-ului. Cristina e una dintre persoanele careia LiterNet-ul ii datoreaza multe lucruri, a pus umarul alaturi de noi in multe momente si ne-a inspirat deseori. De doi ani, pe bazavan.ro, Cristina propune lucruri speciale, scrie despre cultura vazuta dintr-un unghi mereu proaspat, vorbeste cu oameni frumosi cu povesti emotionante. Astazi, Cristina schimba fata siteului ei si promite ca lucrurile care se vor putea citi acolo vor fi chiar mai "S!MPA" decit pina acum. Incercati si garantez ca nu veti regreta. >>>> Serile Oscar Duminica spre luni, de la ora 2, pe HBO, curg Oscarurile (http://agenda.liternet.ro/cronici/oscar2013.html). Cititi cronicile de pe LiterNet, cititi prezentarile lui Corin Toporas pentru filmele din unele din categoriile Oscarurilor si mergeti in cinematografe pentru a vedea acum mai toate filmele nominalizate, ca sa fiti pregatiti sa ghiciti. Revedeti la televiziuni o multime din filmele premiate cu Oscar, cam toate posturile se intrec in a propune astfel de retrospective. Dati pe Pro Cinema, duminica la ora 20 pentru a vedea unul dintre putinele filme dintre cele de pe lista Oscarurilor 2013 care nu au intrat pe ecrane (a fost doar la Les Films de Cannes a Bucarest, 2012). Se cheama Beasts of the Southern Wild si e un film magic. Iar de va e somn sau vreti sa revedeti, o varianta editata a premiilor e marti, la ora 20, tot la HBO. >>>> Rocker si Killing Time Nu va pot inca recomanda noile filme romanesti care au premiera saptamina asta, Rocker si Killing Time pentru ca inca nu le-am vazut. Dar va pot recomanda regizorii lor. Marian Crisan a scris si a regizat minunat de esentializatul Morgen si Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj de la Cannes Megatron, iar Florin Piersic Jr. e unul din cei mai speciali, mai ciudati, mai neconventionali, mai nebuni actori, regizori, scenaristi, scriitori. Asa ca ne auzim cu pareri pe LiterNet dupa ce le vedem filmele. >>>> Armonii de primavara Miercuri, la Scoala de Arte nr. 5 (Str. Petrascu, 49), Sinziana Mircea cinta la pian pentru a ajuta la finantarea proiectelor unor mici comunitati din Romania. Cititi detalii aici si mergeti sa fiti alaturi de oameni care viseaza la lucruri semnificative. 
| | | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 | ||
| © 2013 Asociatia LiterNet®. Toate drepturile rezervate. | |
↧
Bancuri,,,, fara perdea....:)))
A nu se transmite persoanelo
 | | ||
|
↧
Monarhia
Revizuirea Constitutiei: PNL ar putea sa solicite oficial reinstaurarea MONARHIEI
Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), un grup regalist creat în timpul protestelor din Piaţa Universităţii, solicită printr-o scrisoare deschisă liderului PNL să susţină în timpul dezbaterilor prinvind revizuirea Constituţiei abolirea republicii.Deşi susţine că este monarhist, Crin Antonescu nu crede că acum este momentul revenirii României în rândurile ţărilor europene conduse de monarhi. „În acest moment pe scena politică parlamentară nu se conturează o opţiune pro-monarhică de luat în considerare. (…) Opţiunea monarhică este departe de a fi în poziţie de competiţie”, a spus la îmceputul lunii liderul PNL.
Pe de altă parte, rivalul lui Antonescu din interiorul partidului, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, consideră că reinstaurarea monarhiei ar trebui luată în calcul de către comisia de revizuire a Constituţiei.
Scrisoare deschisă ANRM, text integral:
“Domnului Crin ANTONESCU, preşedintele PNL
Biroului Politic Central al PNL
Congresului PNL
Noi, membrii fondatori ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, mişcare născută din Piaţa Universităţii 2012, precum şi din protestele ce au avut loc şi în alte oraşe, care am reuşit să reunim marea majoritate a persoanelor şi asociaţiilor susţinătoare ale monarhiei ca singura formă legitimă de guvernământ din această ţară, considerăm că România are în acest an şansa istorică de a realiza întoarcerea la normalitate şi eliberarea naţiunii noastre de racilele acumulate în ultimii 65 de ani.
“Dreptate până la capăt”, sloganul cu care aţi primit şi voturile, nu puţine, ale electoratului monarhist, conţine angajamentul adevăratei schimbări, reprezentate de revenirea la forma de guvernământ firească, la forma de guvernământ în care România şi-a trăit apogeul istoric: monarhia constituţională.
În acest moment, pe scena societăţii româneşti se conturează o opţiune pro-monarhistă demnă de luat în seamă. Se poate vorbi chiar de o masă critică. Dovada a probat-o chiar PNL în campania electorală prin declaraţiile şi gesturile promonarhiste mai abundente ca de obicei.
Anul acesta veţi revizui constituţia. Cum? Lumea mai bună pe care aţi promis-o nu poate fi clădită pe temeliile nenorocirilor de până acum. Articolul 152 din Constituţie, scris cu secera şi ciocanul, este moştenirea aceloraşi tancuri sovietice care au adus republica în România.
Este momentul ca PNL să-şi regăsească vocaţia de partid tradiţional care a gestionat alături de Regii României modernizarea ţării, a venit clipa să urmaţi conştiinţa majorităţii membrilor PNL şi să vă asumaţi programatic restaurarea monarhiei, servind astfel interesul naţional. Împlinindu-vă cu curaj datoria, trebuie să ţintiţi o singură putere: aceea de a intra în istorie, asemenea Brătienilor şi celorlalţi înaintaşi liberali care au întemeiat monarhia constituţională şi au realizat independenţa şi unitatea naţională.
Este evident că României îi lipseşte punctul de echilibru, acel factor neutru care să se afle deasupra politicii şi care să ofere continuitate şi viziune pe termen lung, dincolo de alternanţa la guvernare. Monarhul nu face politică, nu susţine niciun partid, oferă însă echilibru şi continuitate instituţională.
România este foarte prost reprezentată în exterior, nu reuşim să ne regăsim sau să ne redefinim un loc şi un rol internaţional. Majestatea Sa Regele Mihai este respectat în întreaga lume, de la Washington la Moscova, şi este vărul capetelor încoronate din Europa. Ţara nu ar putea găsi un mai bun ambasador.
Ne lipseşte acel punct de întâlnire, acel factor de coeziune, în care să ne regăsim cu toţii şi cu care să ne putem mândri, indiferent de vârste, de opiniile politice, de opţiunile intelectuale, de meserie sau de origine. Monarhul este acest punct de întâlnire, de legătură cu trecutul nostru istoric şi de potenţare a părţii celei mai bune din noi.
Politica românească ne oferă, de prea mult timp, numai fracturi, numai rupturi, o lipsă cronică de viziune, de stabilitate şi de predictibilitate. Monarhul este continuitate şi este competenţă. El e pregătit să domnească şi să reprezinte o naţiune, spre deosebire de preşedinţii nevoiţi, în cele mai fericite cazuri, să fie mereu autodidacţi şi improvizatori. Ceea ce s-a întâmplat astă vară este ultima dovadă, poate cea mai puternică , dar ultima dintr-un şir de dovezi că forma de guvernământ republicană nu se potriveşte democraţiei româneşti, ajungând chiar să o submineze.
Ne dorim un şef de stat care să fie deasupra partidelor, dar acesta nu va putea fi niciodată un preşedinte cu o lungă carieră de partid.
Ne dorim un şef de stat care să fie un factor de echilibru între puteri şi instituţii, dar preşedinţii noştri se doresc prim-miniştri.
Ei bine, Regele poate fi toate astea şi nici măcar nu ne-ar costa cât ne costă aparatul din subordinea preşedintelui.
Familia Regală ar putea însă lucra pentru ţară cu mult mai multă eficacitate dacă şi-ar recăpăta şi atributele constituţionale. România are astăzi nevoie ca Familia ei Regală să o servească într-o Monarhie, şi nu într-o republică.
Am pierdut destule ocazii, am irosit deja prea multe şanse. Este acum momentul ca elita politică să nu se mai ascundă în spatele aparentei lipse de popularitate a Monarhiei: „poporul nu vrea”, „poporul nu e pregătit”. Acestea nu sunt explicaţii, nu sunt argumente, sunt doar scuze. Românii au făcut destul de unii singuri: foarte mulţi dintre ei s-au scuturat de rămăşiţele propagandei comuniste, foarte mulţi dintre ei au înţeles virtuţile şi utilitatea unei Monarhii, tot mai mulţi dintre ei îşi doresc restaurarea Monarhiei. Chiar sondajele de opinie din ultimul timp arată că Majestatea Sa Regele Mihai şi Principesa Moştenitoare Margareta se bucură de încrederea şi de aprecierile pozitive ale unei largi majorităţi a românilor.
Chemăm PNL ca, în proiectul de modificare a Constituţiei, să includă revenirea la Monarhia constituţională. Îi chemăm pe liderii politici, pe oamenii de afaceri şi pe liderii de opinie patrioţi să se ralieze acestei propuneri.
Îi chemăm pe acei lideri politici influenţi care şi-au declarat deja opţiunea pentru Monarhie să-şi susţină public opţiunea şi să promoveze, la momentul modificării Constituţiei, restaurarea Monarhiei. E acum clipa astrală în care mult hulita, de multe ori pe bună dreptate, clasă politică românească poate demonstra că reprezintă interesele fundamentale ale ţării. Ea poate dovedi că se poate autodepăşi, prin promovarea singurei soluţii instituţionale care ne poate reda echilibrul şi demnitatea: Monarhia constituţională. Simţul răspunderii poate transfigura clasa politică de azi, aşa cum a făcut-o şi cu cea de la mijlocul secolului al XIX-lea şi o poate înălţa deasupra intereselor meschine şi trecătoare, către apărarea interesului naţional.
PNL poate deveni avangarda clasei politice într-o acţiune îndrăzneaţă, cu adevărat istorică.
La 65 de ani de la momentul în care Majestatea Sa Regele Mihai a fost silit, prin şantaj, să abdice pentru a salva vieţile a zeci de tineri anticomunişti ameninţaţi cu moartea, la 65 de ani de la actul ilegal care a aruncat România în infernul totalitarismului comunist, la 65 de ani de când sufletul ţării a fost mutilat, chemăm PNL să ofere României darul pe care aceasta îl merită: chipul demn, factorul de echilibru şi de continuitate, tezaurul identitar care este Monarhia constituţională. Noua Constituţie trebuie să permită Monarhiei să servească, aşa cum se cuvine şi aşa cum ni se cuvine, România.
Prin noi inşine!
Membrii fondatori ai ANRM” Sursa: FrontPress.ro
↧
Gladiatorii secolului
GLADIATORII SECOLULUI XXI – Despre fotbal, politica si nu numai…
Însemnările unui polist de la meciul Lazio – Borussia MönchengladbachDespre fotbal, politică și nu numai…
Cine și-ar fi imaginat în timpul comunismului că va veni o zi în care te vei putea urca în avion și pleca în Europa de câte ori ai chef numai cu buletinul? S-au schimbat multe lucruri în România, unele în bine, altele în rău. Chiar dacă nu dispun de flow-ul cleptoturistic al unor compatrioți cunoscuți deja întregului continent, am hotărât să profit de oportunitățile care ni se oferă. Și ce ocazie mai bună poți avea de a vizita Roma, vechea capitală imperială, decât atunci când e un meci important? Când am aflat că Borussia Mönchengladbach, ai cărei ultrași sunt înfrâțiți cu cei ai Politehnicii, va juca împotriva lui Lazio, am știut deîndată că voi reface itinerariul lui Alaric de acum multe secole. Mânjii din Niederrhein au avut una dintre cele mai bune echipe din Germania anilor 70, la concurență cu Bayern München, dar prusacii nu au reușit să țină prea mult timp pasul cu bavarezii. Ultima participare a Borussiei în cupele europene a fost în 1996, pe când culorile alb-negre erau apărate de legendarul Stefan Effenberg, tigrul de pe Böckelberg. Suporterii mai tineri nu au apucat să vadă Europa cu echipa lor preferată. Singurele deplasări pe care le-au făcut unii dintre ei au fost la Bruxelles, Stuttgart și Amsterdam, acolo unde veniseră în 2009 s-o susțină pe – Poli Timișoara! Așadar, foamea de fotbal era mare la Mönchengladbach, iar calificarea echipei în Europa League a fost primită cu un entuziasm nedisimulat.
Câțiva suporteri timișoreni au fost să-i susțină pe nemți și la Kiev, acolo unde Borussia a fost la un pas de calificarea în Liga Campionilor. Totuși, trebuie să recunoaștem că Gladbach nu are neapărat o echipă de LC, așa că mânjii s-au văzuți nevoiți să se mulțumească cu Europa League. După ce au terminat pe locul doi într-o grupă cu Olympique Marseille, Fenerbahce și AEL Limassol, germanii au așteptat cu mare interes tragerea la sorți pentru șaisprezecimi, acolo unde au dat de – Lazio Roma, echipa care momentan ocupă locul trei în campionatul Italiei. Personal am fost puțin dezamăgit de faptul că Borussia va juca împotriva celeștilor, pe care îi simpatizam cel mai mult dintre peninsulari. Mi-a plăcut echipa romană din cauza tifosilor ei de odinioară, dar nici Lazio nici Irriducibili nu mai sunt ce au fost odată…De fapt, întreaga mișcare ultra din peninsulă, care acum câteva decenii era portavocea Europei, cunoaște un recul incredibil, din cauza legilor liberticide și tâmpite adoptate de politicienii care nu au altă treabă decât să transforme fotbalul într-un spectacol grotesc. Cu toate acestea ne-am zis că nu putem rata deplasarea de la Roma, pentru că cine știe când va mai prinde Borussia Europa. Zis și făcut. Ne-am luat bilete, ne-am făcut bagajele și am decolat cu autocarul zburător. Inițial clubul german nu a fost de acord să achiziționeze bilete pentru niște străini în sectorul fanilor prusaci, dar ultrașii Borussiei au insistat și au garantat pentru comportamentul “tarabostesilor” din Banat.
Poliștii și-au găsit pe net o cazare ieftină (8 euro pe noapte). Șase în cameră, condiții mai precare, căldură cu țârâita, folosirea prosoapelor doi euro, folosirea cuțitului de bucătărie doi euro și alte chestii minunate de genul acesta, dar te mai uiți? Nu s-au dus acolo pentru confort de cinci stele, ci pentru un meci de fotbal. Eu am vorbit cu un prieten care stă în capitala Italiei să mă cazeze pentru câteva zile.
Roma este un oraș absolut imens. Cel mai mare oraș în care am fost vreodată. Bucureștiul, Belgradul, Budapesta și chiar Viena par o mică glumă pe lângă reședința glorioșilor împărați. Camaradul meu stă în cartierul Tore Angelo, la periferia Romei. Departe rău de gara Termini, acolo unde erau cazați ceilalți. E imposibil să mergi pe jos între cele două locații. Sau mă rog, e posibil, dar faci vreo patru sau cinci ore. Prima seară am mers cu metroul până la capât, de unde trebuia să luăm autobuzul 20. La ieșirea din metrou se vede în stânga un țarc în jurul unui gard de sârmă și un panou pe care scrie mare “Comunita romena”. Mi se spune că aici se adună emigranții maneliști din România în fiecare week-end, rupându-se în figuri în văzul tuturor trecătorilor. Evident, pe acordurile celor mai celebri interpreți ai genului veniți din patria-mumă. Parangheliile se lasă mereu cu gălăgie, bătăi și înjunghieri, că de, fiecare vrea să arate că e cel mai smardoi. Oamenii care locuiesc în zonă au făcut numeroase plângeri la poliție, care le-a și închis șandramaua cocalarilor, dar comunitatea română a făcut numeroase plângeri către autorități pentru redeschiderea magherniței. Probabil că au pomenit cuvântul magic – discriminare, așa că problema s-a rezolvat deîndată, iar petrecăreții și-au primit înapoi distracția în aer liber.
Un gălățean din Roma îmi spune cinstit: cât era în țară îl deranjau criticile dese ale italienilor la adresa românilor. Credea că exagerează, că scot din context, că plusează mânați de șovinism, dar realitatea este dureroasă. Spune că îi înțelege perfect pe italieni. Chiar nu exagerează când îi critică pe primitivii care vin din România. Există evident oameni care muncesc și își văd de treabă, dar majoritatea este problematică. Parcă au scăpat din lanț, și la propriu și la figurat. În fiecare mijloc de transport în comun poți auzi dulșiligrai moldovienesc. Africanii și asiaticii mișună cu sutele de mii, dacă nu chiar cu milioanele. Nu am văzut atâția negri în viața mea. Știu, nu am fost încă în Franța sau Anglia. „După ce vezi Londra, spui că aici sunt puțini negri”, zice un amic venit pentru meci tocmai din Anglia. Îl cred, dar pentru mine și Roma reprezintă ceva incredibil. Mulți africani spun că sunt persecutați politic în țările lor, astfel că statul italian le asigură cazare gratuită și le dă 500 de euro pe lună. Au protestat, spunând că vor 1000 de euro pe lună. Asta în condițiile în care un pensionar italian care a muncit câteva decenii primește între 300 și 900 de euro. Autobuzele și metrourile sunt pline de africani. Nu vezi nici unul muncind. Se plimbă toată ziua prin oraș, ascultă muzică la niște căști imense și vorbesc la telefon. Și-au făcut un obicei din a acosta verbal și fizic fete singure. La cozile pentru telefoane de ultimă generație vezi numai negrese și negri. Italienii nu își permit așa ceva. Numărul chinezilor nici nu poate fi cuantificat. Dai de ei oriunde te întorci. Aceștia măcar muncesc ceva, îi vezi vânzând diverse chestii, făcând comeț, producând textile. Muncesc pentru o nimica toată, dar se declară mulțumiți. Banii câștigați în Italia au o valoare înzecită în China.
Fiind la Roma, am fost să vizitez Columna lui Traian, Colosseumul, Arcul lui Constantin ce Mare, Palazzo Vittoriano, Muzeul Revoluției lui Garibaldi. Arhitectura Romei e impresionantă, dar babiloniada de care dai la orice pas e obositoare, apăsătoare, nefirească. Și italienii au emigrat masiv la rândul lor în SUA, Argentina și Brazilia, dar majoritatea s-a dus să muncească, să-și facă un fost, ceea ce nu se prea poate spune despre străinii cu potențial infracțional sporit din cetatea eternă. Singurul bastion identitar în zona Termini e Casa Pound. În barul care funcționează acolo se poate intra doar pe bază de legitimație. E o modă în Italia, unde multe localuri funcționează sub paravanul unor asociații culturale, taxele către stat fiind foarte mari. Roma e un oraș foarte scump, printre cele mai scumpe din lume. O bere într-un bar e peste cinci euro. Oriunde în cizmă e mai ieftin decât în capitală.
E week-end electoral în peninsulă. Politicienii italienii sunt expansivi și patetici. Ai noștri sunt grotești, știu. Berlusconi, Monti și multe alte nume se pot vedea pe toți pereții. Manipulatori și scamatori, ca peste tot. E o forfotă constantă. Mii de turiști, mii de emigranți, mii de oameni care trăiesc în condiții aproape extreme. Lângă Colosseum funcționează o terasă. Având în vedere potențialul turistic al zonei, mi se pare ciudat să văd scaune de plastic, fețe de mese în carouri roșii și niște tacâmuri ieftine. În Timișoara e exclus să vezi o asemenea terasă în zona centrală. În fine, treaba lor. E clar totuși că n-aș trăi la Roma pentru nimic în lume, ca dealtfel nici într-un alt oraș de dimensiuni gigantice. Una-n lume este Timișoara, vorba cântecului!
Dar să revenim la meci. Joi dimineața mă urc în autobus pentru a ajunge la 12.00 la Termini, punctul de întâlnire al suporterilor germani. Cu o zi înainte văzusem zeci de oameni cu fulare cu Gladbach prin oraș. Am înțeles că vin peste 8000 de nemți. Sunt optimiști chiar și după acel 3:3 din primul meci. Se bucură că nu joacă Miro Klose, atacantul bianco-celestilor, o adevărată mașină de dat goluri. Autobuzul e tot mai plin după fiecare stație. Două moldovence se chinuie să converseze într-o italiană de baltă. Băștinașii din Roma vorbesc un dialect foarte greu de înțeles. Toți oamenii din Tore Angelo merg cu 56-le până la stația nouă de metrou, acolo unde așteaptă numărul 154, care te duce până la gară. Faci o oră și ceva de la periferie în centru. Distanțele din Timișoara mi se par deodată ridicole. Ajung în fața hotelului unde sunt cazați băieții de la Sottocultura. Îi văd afară și îi recunosc pe unii dintre ei. Un neamț știrb se uită suspect la mine și mă întreabă dacă sunt lazial. Mă întreabă dacă vreau scandal. Zâmbesc și îi arăt tricoul cu BMG de sub roling. Își cere scuze și dă noroc cu mine. Cu două seri înainte și-a făcut apariția în hotelul nemților un magrebian îmbrăcat în trening cu Olympique Marseille. Așa mare fan era încât nu știa că echipa lui favorită a câștigat Cupa Campionilor în 1993. N-avea rost să-l întreb dacă știe cine au fost Olmeta, Papin, Amoros, Waddle, Stojkovic…Cineva fluieră și dă semnul plecării. Se merge în coloană spre un birt din cartierul San Lorenzo. E o zonă preponderent de stânga, cu multe squaturi. Aici își duc veacul anarhiștii, comuniștii și suporterii romaniști de stânga. În fața birtului e o reclamă: Sinistra crittica, iar sub ea – secera și ciocanul. Niște romaniști îi reperează imediat pe nemți și vin să-i întrebe dacă nu vor să cumpere droguri. Iarbă, hașiș, cocaină, ce vrei…Le spun oaspeților că lazialii nu vin niciodată în San Lorenzo. În capitala Italiei cam trei sfert din populație ține cu AS Roma. În zona de est, unde am stat eu, sunt numai fani ai lupoaicei. Se bea, se discută, se fac planuri… Au oare lazialii de gând să ne atace? Italienii sunt cunoscuți drept cuțitari. Se știe că nu-i înghit pe englezi, dar oare cum se vor poziționa față de nemți? La Gladbach nu au făcut probleme. Au venit, au stat împreună și au plecat. Germanii în schimb sunt răsfirați prin toată Roma. Un oraș mic ca Gladbach reușește să mobilizeze 8000 de fani pentru o deplasare în altă țară – e mai mult decât impresionant. E adevărat, Borussia are fani și în alte orașe sau chiar țări, dar majoritatea sunt totuși din burgul în care s-a născut Göbbels.
Huliganii germani arată bine. Nu mulți ar reuși să le facă față. Rași în cap sau tunși militărește, tatuați, musculoși în bluze Thor Steinar…Se bea bere, se glumește, se fac pronosticuri. Într-un final ne întoarcem la hotel de unde trebuie să plecăm spre Olimpico. Mergem cu metroul câteva stații, după care în cortegiu spre stadion. Se cântă, se scandează, se speră…Accesul în celebra peluză sud se face foarte anevoios. Ne bem ușor berile și vinurile și așteptăm să fim percheziționați. Sectorul ocupat de nemți arată impresionant. Sunt mii de oameni. Se cântă „Die Seele brennt“, „Borussenlied“, „Ale schwarz-weiss, ale“ și alte refrene cunoscute ale mânjilor. Începe meciul. Germanii aprind torțe, afișează mesaje, au coregrafie…Elanul tuturor este însă tăiat de golul lui Lazio din minutul 5. Romanii mai înscriu o dată până la pauză și toți își cam dau seama că-i gata treaba. Dezamăgiți, nemții totuși cântă. Echipa lor este sub Lazio, dar suporterii urlă. Se flutură și un steag alb-violet. Au câștigat duelul din tribune, dar parcursul Borussiei în Europa se oprește pe Olimpico. Un neamț vede eșarfa mea cu Poli&VfL. E fascinat și întreabă cât să-mi dea pe ea. O dau jos de la gât și i-o dau gratis. Îmi plac oamenii pasionali. Îmi mulțumește de o sută de ori. Sunt convins că va avea grijă de ea și că o va respecta cum se cuvine. Altfel nici nu i-o dădeam.
După meci suntem ținuți aproape două ore pe stadion. Poliția le-a pus suporterilor la dispoziție câteva autobuze, să meargă până la Termini. Începe ploaia. Stăm și așteptăm mult și bine până să plecăm. Ne înghesuim ca niște sardine în autobuz, dar încă avem energie să glumim. Am plăti triplu pentru o bere, dar nu avem de unde să luăm. Sunt acele momente de după meci când îți simți gura extrem de uscată, așa că-ți vine să bei orice, chiar și lichior sau coniac penal, dacă ar fi. Într-un final ajungem la gară. Văd că 154-le întoarce la capăt de linie, așa că mă grăbesc să-l prind. Mă cuibăresc într-un scaun printre negri, bangladeșieni, filipinezi, chinezi, moldoveni și alte neamuri. Trebuie să fiu atent unde cobor, să nu pierd legătura cu autobuzul 56. O indiancă mică, văzându-mă în tricou cu Gladbach, mă întreabă ce a făcut Lazio. Spun că a bătut cu 2:0. Zâmbește satisfăcută, spunându-mi că ea ține cu bianco-celesti. Două ucrainience mă întreabă dacă sunt din Germania. Le spun că sunt din Braunau am Inn și că sunt pictor. Suuuper, spun ele, neprinzându-se de glumă. Plouă tot mai tare, iar periferiile Romei se aștern sub roțile autovehicolului. Cobor în stația care trebuia, dar ia 56-le de unde nu-i. Pe indicatorul spre Tore Angelo e lipit un afiș cu Forza Nuova. Îmi dau seama că mă așteaptă o lungă călătorie prin ploaie. Iau la pas bulevardul Torrenova. Trec cu gluga trasă pe cap pe lângă băcănii, frizerii, alimentare, pescării și măcelării. În cartier există și o mănăstire a unui ordin catolic. Călugărițele trăiesc într-o izolare totală, nu au voie să părăsească niciodată clădirea. Aceasta a fost ridicată de mult, în pustiu, când nu exista cartierul Tore Angelo. Majoritatea preoților catolici din Roma sunt străini, iar biserica încurajează la maxim venirea emigranților din toate colțurile lumii. Ajung într-un final pe jos la tovarășul meu, pe care îl trezesc din somn. Mă culc epuizat. A fost o zi plină.
Vineri seara merg la birtul Casei Pound, ai cărei membri participă la alegeri. Nu au șanse prea mari, dar încearcă să facă ceva. E greu de crezut că Europa mai poate fi salvată. Dictatura discretă a băncilor, a corporațiilor și a reprezentanților lor politici din lumea capitalistă au transformat consumerismul și dependența financiară într-un modus vivendi, într-o adevărată religie socială de dimensiuni planetare. Oamenii sunt angrenați într-un sistem nemilos de interdependență economică în care totul este subordonat culturii banului, dar nimeni nu protestează în speranța că va fi unul dintre puținii care vor primi o bucată mai mare a cozonacului. Lucrurile merg tot mai prost în Europa, iar babilonia grotescă din marile orașe (precum Roma) este un indicator al declinului.
Am trăit o experiență interesantă, dar plecăm cu gândul la Timișoara, acolo unde Poli a noastră o așteaptă pe Olimpia Satu Mare. De la aeroport mergem direct la meci. Aceasta este viața noastră, cu bune și rele…
PS – Mulțumiri lui M.G. și D.F. pentru găzduire! De Goran Mrakic – FrontPress.ro
↧
↧
Bancuri....
|
↧
Parlamentar grec
Parlamentar grec: “Copiii invata prea mult despre holocaust si prea putin despre eroii nationali”
Partidul naţionalist Zorii Aurii a catalogat marcarea Zilei Internaţionale a Holocaustului ca fiind “inacceptabilă”. Săptămâna trecută, Ioannis Lagos a întrebat în Parlamentul din Atena reprezentanţii ministerelor Educaţiei şi de Interne de ce instituţiile de stat şi şcolile sunt obligate să marcheze an de an ziua respectivă în 27 ianuarie.“Am primit mai multe plângeri referitoare la faptul că în şcolile greceşti sunt citite texte în care evreii sunt lăudaţi şi portretizaţi ca eroi”, a spus Lagos citat de cotidianul evreiesc de limbă engleză Forword. “Având în vedere că copiii greci sunt ignoranţi în legătură cu importanţa momentelor măreţe din istoria Greciei, cu eroii naţionali şi cu adevăratul holocaust, considerăm inacceptabil faptul că sunt învăţaţi de mici în detaliu despre Holoaustul evreilor”, a continuat acesta.
Separat de această luare de poziţie, partidul a mai acuzat anterior guvernul grec că este un “pion al sionismului internaţional” şi că conspiră alături de Israel şi de grupurile evreieşti din SUA împotriva Zorilor Aurii.
În 27 ianuarie se marchează la nivel mondial Ziua Internaţională a Holocaustului, o aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz de către trupele Armatei Roşii.
Partidul Zorii Aurii a zguduit în luna iunie a anului trecut sistemul politic din Grecia obţinând la alegerile parlamentare 7 la sută din voturi, revenindu-i astfel 18 locuri în Parlamentul din Atena. De atunci a crescut constant în sondaje, depășind 10 procente din opțiunile de vot. Sursa: FrontPress.ro
↧
:))))
Subject: Tot rabinu e mai distept !!!!
Un om s-a intrebat daca e pacat sa faca sex in ziua Domnului, deoarece
nu era sigur daca sexul este o munca sau o joaca.
Asa ca s-a dus mai intai si a intrebat un calugar asupra problemei in cauza.
Calugarul i-a raspuns dupa ce a citit in Biblie:
- "Fiul meu, dupa indelungate cercetari asupra Cartii Sfinte sunt in
masura sa-ti zic ca sexul este o munca, asadar este pacat sa-l faci in
ziua Domnului".
Neincrezator, si gandind "ce stie un calugar despre sex?", omul s-a
dus apoi la un preot cu experienta si casatorit.
A primit insa acelasi raspuns: sexul este o munca si este pacat sa-l
faci de ziua Domnului.
Pentru a se lamuri definitiv barbatul s-a gandit sa se duca si la
rabin, sa-l chestioneze asupra sexului in ziua de Sabat.
Rabinul a cugetat un pic si i-a raspuns:
- "Dragul meu, cu siguranta sexul este un joc si poti sa-l faci
linistit asadar in ziua de Sabat, ca nu e un pacat."
Curios, omul nostru l-a intrebat:
- "Cum poti fi asa de sigur, cand toti ceilalti pe care i-am intrebat
mi-au spus ca sexul este o munca?"
Zambind, rabinul i-a raspuns:
- "Daca sexul ar fi fost o munca, nevasta-mea ar fi pus-o pe menajera
sa-l faca."
↧
Istoria maghiarilor
Istoria maghiarilor – intre falsuri si adevaruri
Ungurii sunt un popor nomad, ugro-finic, ce trăia în mileniile dinaintea erei noastre în zona munţilor Urali, în Siberia Apuseană, de unde au migrat spre vest, astfel încât pe la 895-896, trecând lanţul Munţilor Carpaţi „descalecă” în Câmpia Panonică, unde găsesc grupuri de populaţie romanică, slavă, avară, aşa cum se menţionează în izvoarele scrise ungureşti. În secolul X, începe sedentarizarea lor, la anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub Ştefan, care se proclamă rege la 1.001. Regatul Creştin al Ungariei se va caracteriza de-acum înainte printr-o politică de expansiune şi prozelitism catolic.În incursiunile lor, de după 1.000-1.001, ungurii încep cucerirea sistematică a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt. Cucerirea n-a fost uşoară pentru că între Tisa şi Carpaţii Apuseni, au întâmpinat rezistenţa voievodatelor româno-slave din Banat, Bihor-Satmar (Edroiu şi Puşcaş 1995, p. 8-27). Pentru a stăpâni teritoriile ocupate, regalitatea a apelat la populaţii migratoare care să-i apere hotarele, pecenegi, secui şi a recurs la colonizări de populaţie germanică, precum cavalerii teutoni, saşii şi şvabii.
Istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare – cumanii şi tătarii – şi pentru consolidarea vieţii economice ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci, buni numai de plătit taxe şi de muncă.
La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lo,r li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadarea Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole (Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, profitând de criza internă a regatului, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul al XI-lea. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei.Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, modul de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (Ciolan et al. p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia până în 1541, apoi, sub suzeranitate turcească, devine principat autonom ca şi Ţările Române, iar anexat în 1691 împreună cu Ungaria la Imperiul Habsburgic, după învingerea turcilor de către habsburgi, devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic, până în 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobat politic şi administrativ în Ungaria.
De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940-1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. De la 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa liber exprimată un destin istoric unic, fapt decizional istoric şi de rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub dominaţia ungară până în 1940. Din 1940-1944 a fost sub barbara dictatură horthyistă, iar după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost realipită la ţara-mamă.
În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă întotdeauna mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în această situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta.
Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între diferitele grupuri sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună unii cu alţii.
Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost limitate, din raţiuni economice, sociale, culturale la care românii, cu statutul de iobagi, jeleri sau ţărani liberi, cum îi găseşte Ioan Ranca în conscripţiile din Scaunele secuiesti, nu aveau acces. Tensiunile au fost întreţinute, în mod deosebit, şi din cauza concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective. De Maria Cobianu Băcanu – Romanii, la contactul dintre culturi (Relatii interetnice)
↧
↧
Un banc....:)))
- Alo, la manastirea noastra de maici s-a comis un viol.
- Si cine este victima?
- Postasul!,
↧
Relativism moral
Minciuna relativismului moral
Nietzsche, profetul nihilismului modern, a spus odată că va veni o vreme când conceptul de bine şi rău, de moralitate, va fi înlocuit cu un nou concept, al puterii şi al supraomului. O vreme în care vechea lume va fi înlocuită de cea nouă în care în care nu orice război va fi vrednic pentru un ideal înalt, ci orice ideal va fi vrednic pentru un război. Astăzi, cuvintele lui Nietzsche se adeveresc pe jumătate, exceptând supraomul, prin felul în care lumea modernă priveşte totul dintr-o penibilă perspectivă a relativismului moral. Binele şi răul devin concepte abstracte, totul este posedat de o nuanţă a griului şi totul este relativ.Această teorie a relativismului moral a devenit o lege absolută pentru societatea liberală şi marxistă în care trăim. Nu-i de mirare că tineretul este lipsit de orice ideal, că societatea se află sub idolatria banului şi a consumului, iar orice individ ”descurcăreţ” în viaţă poate să devină preşedinte peste noapte. O societate a sclavilor fericiţi în care orice normă devine inutilă şi totul este relativ, plecând din nimic şi îndreptându-se spre nimic. Eu nu înţeleg de ce mai există legi într-o societate posedată de acest spirit al relativismului, care o mai fi rostul lor având în vedere că omul modern nu mai crede în adevăr şi minciună, ci că totul depinde de gândurile fiecărui individ.
Starea actuală a societăţii este mai mult decât evidentă, dar de ce relativismul moral este luat drept un adevăr ? Această minciună creată de un popor al minciunii este luată drept adevăr deşi se contrazice singură. A spune că totul este relativ nu este decât o absurditate paradoxală fiindcă cei care afirmă un astfel de lucru spun, implicit, că relativismul este un adevăr absolut şi neagă tocmai relativismul lucrurilor şi al moralităţii. Dacă totul este relativ atunci automat relativismul ar fi un adevăr, deci nu totul ar fi relativ. Sweet irony, cum spun americanii.
Teoria relativismului moral este o minciună şi o absurditate absolută. Transpusă practic putem afirma că dacă un individ crede că 2×2 = 4.000 atunci acesta este într-adevăr rezultatul fiindcă totul este relativ, nu există adevăr, există doar opinii şi puncte de vedere ( exceptând, desigur, relativismul în sine care trebuie să fie adevăr absolut, universal valabil, pentru a spune că totul este relativ ). Acelaşi lucru îl putem spune despre crime şi războaie, lucruri pe care societatea modernă nu mai are dreptul a le condamna din moment ce pleacă de la această premiză a culorii gri, că totul este relativ. Până la urmă astăzi orice obiectiv sau ideal este suficient de bun pentru a începe un război atunci când America sau Noua Uniunea Sovietică , aka Uniunea ”Europeană”, are nevoie de resurse noi sau trebuie să-şi arate muşchii în faţa popoarelor care încă mai au un minim gram de libertate într-o lume dominată de tehnologie.
Relativismul moral nu este altceva decât un paradox făcut pentru a slăbi lumea, îndeosebi popoarele europene, lipsind-o de orice ideal şi transformând neamurile în turme de oi, incapabile de luptă. O teorie propagată prin minţi bolnavecare s-au închis singure în lanţul propriei filozofii şi prin activiştii penibili ai corectitudinii politice, ai toleranţei absolute. Pe scurt, o mostră venerabilă a absurdităţii societăţii în care trăim. Existenţa adevărului este evidentă în toată creaţia divină şi umană. Cât timp putem spune că un eveniment istoric s-a petrecut în cu tare fel, la data cu tare, cât timp putem spune cu toţii că crima este un păcat, cât timp putem spune că rezultatul unei ecuaţii este cu tare şi nu depinde de opinia personală a unui individ oarecare, atunci putem spune că există adevăr absolut. Urmând relativismul moral putem spune că fiecare cultură a fost bună, nu există rău, deci probabil canibalismul, pedofilia, zoofilia, punerea unei bombe pe piept pentru a ucide milioane de oameni, toate aceste lucruri sunt perfect normale. Foarte interesant. De Alexandru Sudiţoiu – Schimbarea
↧
Libera exprimare
“Dreptul la libera exprimare” – ai atat cat ti se da
Orice sistem politic tolerează un nivel de exprimare a opiniei exact atât cât să nu pună în pericol existenţa sistemului. Din aceste considerente, orice sistem politic este totalitar. „Totalitar” – din considerentul că fundamentul ideologic al acestui sistem este considerat „absolut” şi „incontestabil”, fie e vorba de fundamentele „marxismului ştiinţific”, fie e vorba de ideologia „drepturilor omului” sau „cultul democraţiei”.Libertatea de opinie o pot avea doar oamenii comozi, care ştiu să ţină “ciocul mic”, care nu reprezintă niciun pericol pentru ordinea existentă. Desigur, printre cei „comozi” sunt şi destui „revoluţionari”, care „luptă cu osârdie” împotriva Sistemului, conformându-se, totuşi, regulilor de joc impuse de Sistem.
Chiar şi în regimul fascist sau în regimurile comuniste exista libertatea de exprimare şi dreptul la protest, care erau încadrate în limitele în care acestea nu ameninţau fundamentul ideologic al guvernării.
Chiar şi în „cele mai democratice societăţi”, în momentul în care păşiţi peste limita permisului – nimeni nu vă mai poate garanta securitatea personală şi dreptul la viaţă decât voi înşivă sau, eventual, arma pe care o aveţi în dotare. Astăzi, orice duşman al „valorilor liberal-democratice” poate fi marginalizat şi executat fără prea multe discuţii, exact aşa cum erau executaţi oamenii în regimurile comuniste, fără ca vreo organizaţie „care luptă pentru drepturile omului” să îndrăznească să ia parte celui „proscris”. Indiferent de epocă, frica şi teroarea reprezintă principalele instrumente de control al maselor sub orice regim.
Pe de altă parte, suntem martori a unui fenomen pe care îl putem numi „deprecierea opiniei”. Intenţionat, spaţiul informaţional este suprasaturat de mesaje lipsite de conţinut, de relevanţă, astfel ca discursurile cu adevărat importante să-şi piardă din valoare, devenind inofensive.
Paradoxal, dar anume în regimurile considerate de liberali – “nedemocratice” (fascism, nazism, comunism) – opinia unui singur om avea cu adevărat o valoare şi un impact major asupra sistemului politic, motiv pentru care s-a recurs la represiuni. Într-o societate democratică se recurge la violenţă foarte rar anume pentru că opinia cetăţeanului nu are nicio valoare.
Într-o societatea demo-liberală, în cazul în care un mesaj devine cu adevărat influent şi riscă să dăuneze regimului (ceea ce se întâmplă foarte rar) se pune în mişcare „artileria grea”: iniţial se încearcă deturnarea şi compromiterea discursului, apoi compromiterea autorului, iar dacă toate acestea nu reuşesc – urmează izolarea sau lichidarea fizică a autorului şi susţinătorilor săi. Reţeta este simplă ca „buna ziua”.
Astăzi, în Occident a devenit la modă aşa-numita „corectitudine politică” – limitarea drepturilor la libera exprimare de dragul unei pretinse diminuări a „impactului negativ asupra unor categorii sociale” (femei, homosexuali, minorităţi etnice, religioase, rasiale etc.). În realitate, nu este vorba decât de ridicare la nivel de dogmă a unor teorii sociale aflate în modă la o anumită etapă (în special, e vorba de neomarxism), care justifică marginalizarea şi persecuţia altor categorii sociale, considerate ca „nocive” sau „periculoase”, din punct de vedere al ideologiei dominante.
Nici chiar cele spuse mai sus nu reprezintă o dovadă a „liberei exprimări”, pentru că raţionamentele de mai sus nu pun în pericol ordinea existentă, fiind simple filosofări nevinovate.
Indiferent de epocă, frica şi teroarea reprezintă principalele instrumente de control al maselor sub orice regim. DeOctavian Racu
↧
Parfumul interbelic Cristian Vasile Saruta-ma
↧
↧
Un banc....
Domnule judecator, spune soţia la divorţ, eu şi soţul meu nu am mai avut relaţii intime de foarte mult timp.
- Este adevarat ? De ce ? îl întreaba judecătorul pe soţ.
- Este adevarat, domnule judecator, pentru ca nu mai pot, recunoaşte soţul umilit.
- Auzi la el, spune soţia, jumatate din oraş poate şi el – nu!
- Este adevarat ? De ce ? îl întreaba judecătorul pe soţ.
- Este adevarat, domnule judecator, pentru ca nu mai pot, recunoaşte soţul umilit.
- Auzi la el, spune soţia, jumatate din oraş poate şi el – nu!
↧
Bancuri.....
Ion catre Maria:
- Marie esti precum un nor...
Maria cu zambetul pe buze:
- Alb si pufos???
Ion:
- Nu... Dar atunci cand pleci parca mi se lumineaza ziua...!!!
Sotia: Iubitule vrei sa faci sex cu o mulatra simpatica?!?
Sotul: Daaaa!!!
Sotia: Atunci da-mi bani de solar!
Un moș mergea pe strada cu o sacosa în mana. La un moment dat se impiedică de bordura și cade peste sacoșă:
- S-au dus ouale mele!
O baba il intreaba:
- Aoleu! Aveati ouă în sacoșă?
- Nu! Cuie!
Lângă o prostituată opreşte un jeep.
- Ce faci pentru 100 euro?
- Absolut totul!
- Ok, urcă, mă vei ajuta să- mi asfaltez curtea şi să spargi o maşină de lemne!
- Marie esti precum un nor...
Maria cu zambetul pe buze:
- Alb si pufos???
Ion:
- Nu... Dar atunci cand pleci parca mi se lumineaza ziua...!!!
Sotia: Iubitule vrei sa faci sex cu o mulatra simpatica?!?
Sotul: Daaaa!!!
Sotia: Atunci da-mi bani de solar!
Un moș mergea pe strada cu o sacosa în mana. La un moment dat se impiedică de bordura și cade peste sacoșă:
- S-au dus ouale mele!
O baba il intreaba:
- Aoleu! Aveati ouă în sacoșă?
- Nu! Cuie!
Lângă o prostituată opreşte un jeep.
- Ce faci pentru 100 euro?
- Absolut totul!
- Ok, urcă, mă vei ajuta să- mi asfaltez curtea şi să spargi o maşină de lemne!
↧
Jean Moscopol Am un leu
↧
Executarea vrajitoarelor
Germania medievala, campioana executarii vrajitoarelor
În epoca medievală-modernă timpurie, teritoriile germane au ocupat locul I în privința numărului depersoane executate pentru „vrăjitorie”. Cum ne explicăm acest lucru?Împăratul Maximilian I avea la curte un magician pe nume Johannes Trithemius, abate de Sponheim, un om cu o reputație de necromant. In aceeași epocă, trăiau în Imperiul Romano-German mai mulți bărbați cunoscuți ca magicieni: se remarcă Henric Cornelius Agrippa din Nettesheim, Theophrastus Bombastus von Hohenheim sau Johann Faust. Însă nici unul dintre acești bărbați nu a fost vreodată judecat pentru vrăjitorie. Din punct de vedere teologic, ei se îndepărtaseră foarte mult de ortodoxia creștină, dar viețile lor nu erau în pericol în ciuda faptului că, potrivit legii, ei puteau fi judecați pentru vrăjitorie.
În 1563, Johann Weyer critica faptul că acești bărbați își continuau practicile fără nicio problemă, în timp ce sute de femei bătrâne și bolnave erau judecate și executate pentru vrăjitorie. Scrierile lui Weyer demonstrează că, în spațiul german, indiferent de ce spuneau teologii sau juriștii, vrăjitoria nu era doar o deviație mintală sau spirituală; ea nu era, înainte de toate, o simplă erezie sau apostazie. Vrăjitoria era, mai degrabă, un delict social de care se făceau vinovate în principal femeile.
Cel puțin până la mijlocul secolului al XVI-lea, credința populară de la sate vedea în vrăjitorie nu un soi de conspirație demonică, ci doar o amenințare la fertilitata pământurilor, animalelor și familiilor. Vrăjitoarele apăreau, în imaginarul colectiv, drept persoane singuratice care-și practică magia malefică prin intermediul farmecelor, talismanelor, alifiilor etc. Blestemele și otrăvurile lor puteau aduce grindină și ger timpuriu sau puteau cauza diverse boli, impotență, avorturi sau chiar moarte. Vrăjile erau doar amenințări cotidiene care puteau altera ritmul normal al vieții de la țară.
În cadrul valului de procese privind vrăjitoria, s-au remarcat cu precădere statele ecleziastice din centrul Germaniei. Spre exemplu, între 1587 și 1593, Arhiepiscopul-Elector de Trier a sponsorizat o goană după vrăjitoare în urma căreia au fost executate (prin ardere pe rug) 368 de vrăjitoare din 22 de sate. Elanul autorităților a fost atât de mare încât în 1585, două dintre aceste sate au rămas fiecare cu o singură femeie. În regiunea mănăstirii din Quedlinburg, 133 de femei au fost executate într-o singură zi. La abația din Fulda, Prințul-Alabate Balthasar von Dernbach a condus un regim de teroare care se pare ă a făcut, în zece ani, câteva sute de victime. La Fürzburg, episcopul Philipp Adolf von Ehrenberg a condamnat la ardere pe rug, în doar opt ani, circa 900 de persoane (potrivit , inclusiv 19 preoți catolici și câțiva copii. Electorul de Koln a supravegheat executarea propriului său cancelar, a soției sale și a secretarei acesteia, iar la episcopia de Bamberg, Johann Georg II Fuchs von Dornheim ar fi eliminat 600 de vrăjitoare în 10 ani (1623-1633).Deși statele ecleziastice au dominat goana după vrăjitoare, nici teritoriile seculare nu s-au lăsat mai prejos. În micul comitat Helfenstein au fost arse pe rug 63 de vrăjitoare în doi ani (1562-1563). În ducatul Braunschweig-Wolfenbüttel, 53 de persoane au fost executate între 1590 și 1620, iar în statul Ducelui de Braunschweig-Luneberg au murit 70 de vrăjitoare între 1610 și 1615. Primul loc îl ocupă de departe ducatul Bavariei, unde ar fi fost executate circa 2000 de vrăjitoare.
Trebuie să ne întrebăm acum cine ajungea pe rug sub acuzația de vrăjitorie. Majoritatea erau femei, de obicei bătrâne și sărace, și cele mai multe ori văduve. Per ansamblu, 80-90% din persoanele executate erau femei, iar specialiștii încă nu s-au pus de acord privind cauzele acestei ure și frici de femei.
Primele persecuții masive ale vrăjitoarelor au legătură cu autorul faimosului tratat Malleus Maleficarum, apărut în 1487 sub semnătura lui Heinrich Kramer. În 1484, acesta a obținut de la Papa Inocențiu al VIII-lea o bulă prin care autorităților seculare și ecleziastice germane li se cerea colaborarea cu Kramer și asociatul său Jacob Sprenger în vănătoarea de vânarea vrăjitoarelor. Din punct de vedere teologic, această bulă nu venea cu niciun argument nou împotriva vrăjitoriei, dar importanța ei a stat în faptul că părea că aprobă viitoarele activități ale celor doi inchizitori. Retipărită cu fiecare ediție a tratatului Malleus Maleficarum, bula papală legitima și teorile inchizitoriale ale lui Kramer și Sprenger. Astfel, înarmați cu această bulă, cei doi au început o campanie anti-vrăjitoare în dioceza Konstanz în urma căreia au fost executate, între 1481 și 1486, 48 de persoane.Istoricii sunt de părere că Imperiul Romano-German a excelat în goana după vrăjitoare nu neapărat din cauza unui anume „temperament german”, ci datorită sistemului legislativ. În primul rând, acesta acorda episcopilor și altor oficiali ecleziastici o influență foarte mare în teritoriile lor, iar în al doilea rând, permitea profesorilor universitari să facă parte din mecanismul judiciar.
Cele mai multe procese au avut loc între 1570 și 1630 (cu un alt val în unele regiuni, în anii 1670), însă pe măsură ce elitele au încetat să mai creadă în vrăjitorie, a scăzut și numărul proceselor. În plus, a crescut și numărul criticilor la adresa acestor procese. Pentru că în marile procese de după 1625 majoritatea acuzaților erau copii, criticii au subliniat faptul că mărturiile minorilor nu sunt credibile și că nicio mărturie smulsă sub tortură nu poate fi folosită ca probă. În aceste condiții, numărul persoanelor condamnate și executate pentru vrăjitorie a scăzut dramatic în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cazuri izolate au existat chiar și în secolul următor, dar teroarea colectivă se terminase. Imaginarul social a rămas însă marcat de marile procese din secolul XVI și a făcut din spațiul german tărâmul vrăjitoarelor. De pe Historia
![witch-hunt[1]](http://www.frontpress.ro/wp-content/uploads/2013/02/witch-hunt1.jpg)
↧
↧
Un banc...
- M-a batut sotul.
- Cum? Doar a plecat ieri in deplasare!
- Si eu am crezut la fel!
↧
SAMSON
Optiunea SAMSON, adevarata amenintare nucleara
Masivul arsenal nuclear israelian este unul din cele mai prost pastrate secrete din lume. Fostul prim ministru Olmert, a facut referinta la el intr-un interviu acordat unui post de televiziune german. Presedintele american Obama a refuzat sa raspunda atunci cand a fost intrebat direct de catre Helen Thomas daca “cunoaste vreo tara in Orientul Mijlociu care are arme nucleare”.Mordechai Vanunu a dezvaluit detalii despre programul nuclear israelian catre presa britanica in 1986. In mod surprinzator totusi, publicul american nu este constient de subiect. Ceea ce este si mai alarmant este ca liderii americani, impreuna cu cei ai Germaniei, Frantei, Marii Britanii si ai altor state continua sa ajute in mod activ programul nuclear israelian in timp ce se fac ca nu vad programul israelian de spionaj, furt si santajul nuclear exercitat de Israel tocmai contra tarilor pe care le conduc. John Kennedy a fost ultimul presedinte american care si-a permis luxul de a se ingrijora asupra programului nuclear israelian, dupa cum o arata dovezile care au aparut la putina vreme dupa asasinarea acestuia.
Mai mult decat atat, odata ce Israelul a achizitionat arme nucleare, a devenit clar ca acestea nu erau destinate doar unor adversari in cazul unui razboi arabo-israelian. Israelul a facut public faptul ca este dispus sa distruga intreaga lume mai degraba decat sa accepte sfarsitul visului sionist. Acest lucru a devenit cunoscut ca si “Optiunea Samson”, numita astfel dupa personajul biblic care si-a distrus inamicii, impingand coloanele unui templu si omorandu-se pe sine insusi in acest proces.
Intr-o lucrare publicata de Federatia Americana a Oamenilor de Stiinta, Lt. Col. Warner D. Farr din partea Air War College descrie achizitia israeliana a unui masiv arsenal nuclear si posibilitatile de riposta ale acestuia. (n.t. Second Strike Capability = capacitatea de a riposta ulterior unui atac nuclear asupra tarii in cauza). Locotent Colonelul Farr, spune ca israelienii cred ca abilitatea lor de a dezlantui un holocaust modern este cel mai bun mod de a-si garanta ca nu vor mai trebui sa fie vreodata subiectul unui asemenea eveniment.
Programul nuclear israelian a inceput cu David Ben Gurion, primul prim ministru al acestui stat, iar pe vremea Razboiului de 6 Zile din 1967, Israelul achizitionase deja arme nucleare rudimentare si se spune ca ar fi fost dispus sa le foloseasca. In timpul Razboiului de Yom Kipur, primul ministru Golda Meir a folosit arsenalul nuclear israelian ca un factor de presiune pentru a-l convinge pe presedintele american Richard Nixon, via secretarul de stat de origine evreiasca Henry Kissinger, sa trimita pe calea aerului armele conventionale de care Israelul avea stringenta nevoie si care au au salvat Israelul de la infrangere si i-au permis sa mentina sub ocupatie teritoriile anexate in 1967. Dar Optiunea Samson nu este doar un simplu factor de descurajare, iar tintele potentiale nu sunt restrictionate la inamicii pe campul de lupta.Martin Van Creveld, un eminent profesor de istorie militara al prestigioasei Universitati Evreisti din Ierusalim a declarat urmatoarele unei reviste olandeze in 2002: “Detinem cateva sute de arme atomice si rachete pe care le putem lansa catre tinte in toate directiile, poate chiar catre Roma. Majoritatea capitalelor europene reprezinta tinte pentru fortele noastre aeriene”. Ulterior a mai declarat: “fortele noastre armate nu sunt pe locul 30 in lume ci mai degraba pe locul doi sau trei. Avem capacitatea de a distruge intreaga lume odata cu noi. Si va asigura ca asta se va intampla inainte ca Israelul sa se prabuseasca” (Interviul original a aparut in saptmanalul olandez Elsevier, 2002, no. 17, p. 52-53, April 27th, 2002).
In 2002, David D. Perlmutter, profesor de Comunincare la Louisiana State University si senior fellow al Reilly Center for Media & Public Affairs, a scris urmatoarele intr-un editorial din Los Angeles Times: ”Ce raspuns ar fi mai potrivit unei lumi care uraste evreii de mii de ani decat o Iarna Nucleara. Sau sa-i invitam pe tot acesti oameni de stat europeni si activisti pentru pace sa ni se alture in cuptoare?”
Pamela Geller nu e profesor de nimic si nu poate oferi acreditari care sa o faca demna de a fi citata in acest articol, in afara de a fi un reprezentat tragic si isteric al unui mod de a gandi Iudeo-American. Ea a scris pe propriul blog: ”Israelul este esential. Ma rog ca in cazul unui eveniment in care Teheranul sau un reprezentant jihadist al acestuia (Hez’ballah, Hamas etc) ar ataca Israelul cu o arma nucleara, acesta sa riposteze cu tot ce are atacand totul, Teheran, Mecca, si Medina… si nu mai vorbesc de Europa. Acestia si-au exterminat toti evreii dar nu le-a fost de ajuns. Acesti monstrii au importat noua generatie de omoratori de evrei”.
Dar acest fanatism nu este limitat la profesori si bloggeri. Numerosi jurnalisti importanti si canale de stiri au comentat despre disponibilitatea liderilor israelieni de a invoca Optiunea Samson. Alan Hart a intervievat-o pe Golda Meir pentru programul BBC Panorama in Aprilie 1971 intreband-o: “Doamna Prim Ministru… Spuneti ca daca vreodata Israelul ar fi in pericol de a fi infrant pe campul de batalie ar fi dispus sa distruga intreaga lume odata cu el?” Meir a replicat “Da, asta este exact ceea ce spun”.
Primul Ministru Menahem Begin a folosti informatii puse la dispozitie de spionul evreu-american Jonathan Pollard pentru a lua la tinta orase sovietice. Ariel Sharon, Moshe Dayan, Yitzhak Shamir, Shimon Peres, si altii au facut comentarii publice in sprijinul ideii de a folosi arsenalul nuclear ca un mijloc de santaj impotriva lumii integi.
Dar de ce a lasat lumea ca aceasta situatie nebuneasca sa se dezvolte? Sionistii au injectat o doza importanta de paranoia in evreii din Israel si din intreaga lume. Exista mitul eternei victimizari a evreilor, care editeaza in mod convenabil, toate crimele pe care evreii le-au comis impotriva altora de-a lungul lungii lor istorii in timp ce se exagereaza crimele pe care altii le-au comis impotriva acestora. E o mare ironie ca Statul Israel a fost fondat ca si o asigurare impotriva unui viitor Holocaust de catre sionistii care au colaborat pe mai multe niveluri cu nazistii. Evreii sionisti au incheiat o “Intelegere de Transfer” cu Adolf Hitler si au promovat emigrarea evreilor germani in Palestina, ceea ce a satisfacut interesele ambelor parti. Aceasta a ajutat la punerea bazelor statului evreiesc in Palestina in schimbul asistentei pentru inlaturarea boicotului asupra produselor germane pe care evreimea mondiala il impusese impotriva Germaniei naziste. Intr-un exemplu edificator asupra atitudinii pe care fondatorii Israelului au avut-o impotriva evreilor ne-sionsiti, David Ben Gurion a declarat dupa Kristallnacht ca “Daca ar fi sa stiu ca toti copiii evrei din Germania ar putea fi salvati transferandu-i in Anglia sau ca as putea salva doar jumatate prin transferul lor in Palestina as opta pentru a doua solutie pentru ca preocuparea noastra nu este doar pentru interesul personal al acestor copii ci si pentru interesul istoric al poporului evreu”. Aceasta a fost in raspuns la oferta britanica de a oferi azil pentru 10.000 de copii evrei.
Al doilea mit este acela ca Israelul-ui i se opune o lume ostila si ca este supus unei amenintari existentiale. Aici ironia este ca nici o natiune in istorie nu a beneficiat mai mult de caritate si bunavointa decat Israelul. Acesta a primit mai mult ajutor extern decat orice alta tara nu numai din partea Statelor Unite. Germania oferit ajutoare masive, inclusiv submarine nucleare, o componenta esentiala pentru Optiunea Samson, care fara nici un dubiu ar targeta Germania din greu. Mai mult, departe de a fi inconjurat de tari inamice, Israelul a incheiat tratate de pace cu cei mai apropiati vecini, Egipt si Iordania – ceea ce a transformat practic aceste tari in colaborationisti la genocidul impotriva palestinienilor. Numeroase alte guverne arabe si musulmane au legaturi traditionale de colaborare cu Israelul inclusiv Arabia Saudita, tarile mai mici ale Golfului, Turcia si chiar Iranul pana in ani ’90. (Sa nu uitam ca israelienii au fost aceia care au actionat ca intermediari cand resedintele Reagan a inceput sa vanda arme Ayatollahului Khomeini in cadrul afacerii Iran-Contra). Si sa nu uita ca SUA, Europa si si satelitii acestora au asigurat o permanenta imunitate diplomatica Israelului permitandu-i acestuia sa iasa “basma curata” in varii cazuri de crima internationala.In concluzie, evreimea mondiala a fost spalata pe creier sa creada ca Goymii de-a lungul istoriei i-au persecutat fara absolut niciun motiv in afara unei urii irationale si congenitale si ca Israelul este singurul lucru care sta intre ei si camerele de gazare. Aceasta are puterea prin dominatia pe care o exercita asupra finantelor, mass-mediei si a altor sectoare cheie din societate sa-i forteze pe liderii vestici sa le puna la dispozitie acele mijloace care vor fi ulterior folosite pentru a-i santaja. Aceasta paranoia combinata cu idea religioasa a “poporului ales” si ideea seculara a superioritatii rasiale creaza o psihoza care fac din acest santaj mai mult decat o simpla amenintare. De Dr. Patrick Slattery – Tradrucere FrontPress.ro
Pe aceeasi tema poate fi vizionat si documentarul realizat de Dr. David Duke “Nu unui razboi pentru Israel contra Iranului”
↧
Un banc....
↧
More Pages to Explore .....
