Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Channel Catalog


Channel Description:

Impreuna vom construi cel mai mare blog scris in limba Romana.

older | 1 | .... | 36 | 37 | (Page 38) | 39 | 40 | .... | 171 | newer

    0 0


    Paradoxal, dar pe cât de cunoscută este în lume opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe atât de ignorată este viaţa lui personală, plină de excese şi frământări. Analizând relaţiile lui cu femeile, aflăm că dragostea şi sexul au ocupat un rol primordial în viaţa sa.
    De la iubirea tainică a tânărului devenit peste noapte celebru prin romanul “Umiliţi şi obidiţi”, trecând prin dragostea mistuitoare din anii maturităţii târzii şi până la dragostea triumfătoare din perioada declinului vieţii biologice, Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinţă, boală, sărăcie şi nefericire.
    Obişnuit ca în dragoste mai mult să ofere decât să primească şi lăsând în fiecare femeie pe care a iubit-o  o parte din sufletul său generos, el a trăit cu intensitate sentimentul iubirii.
    Prima dragoste
    Succesul “Oamenilor sărmani” i-a deschis uşile saloanelor din Petersburg, iar în casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat soţiei acestuia. Iată ce-i scria el, despre acest moment din viaţa sa, fratelui Mihail: “Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima dată la Panaev şi cred că deja m-am îndrăgostit de soţia lui. Aceasta este frumoasă şi deşteaptă, amabilă şi neprefăcută până peste poate. Îmi petrec frumos timpul”.
    Dar Panaeva era întotdeauna în centrul atenţiei şi din mulţimea de admiratori se distingea întotdeauna Nekrasov.Acesta aproape că nu-şi ascundea sentimentele pentru ea şi, peste doi ani, i-a devenit amant.
    După trei luni de la întâlnirea cu bruneta fatală, Dostoievski îi scria fratelui său despre pasiunea sa: “Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză (1 februarie 1846)”.
    Prima iubire – târzie – a fost pentru el dureroasă şi umilitoare. Şi-a dat seama de la început că nu are nici o şansă şi că va trebui ca sentimentele sale să se stingă cu timpul.
    Prima soţie – dragoste nefericită
    După ce şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, Dostoievski a fost trimis la Semipalatinsk. Aici s-a îndrăgostit deMaria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, era un ratat care îşi pierduse slujba şi dăduse în patima beţiei.
    O blondă destul de frumoasă, de înălţime mijlocie, foarte slabă, fire pasională şi exaltată – după cum o descrie Vranghel, prietenul lui Dostoievski – , era citită, bine educată, curioasă, neobişnuit de vioaie şi de impresionabilă”.
    Faţa fină, slăbiciunea fizică şi lipsa ei de apărare trezeau în Dostoievski dorinţa de a o ajuta, de a o apăra ca pe un copil. L-a tulburat profund îmbinarea de infantilism şi feminătate care-i incita întotdeauna senzualitatea, trezindu-i sentimente pe care el nu putea şi nici nu voia să şi le înfrâneze.
    În realitate, Maria Dmitrievna era o femeie excesiv de nervoasă, aproape isterică, dar – mai ales la începutul relaţiilor dintre ei – Dostoievski vedea în desele schimbări de dispoziţie, tonul ridicat sau lacrimi, semnele unor sentimente profunde.
    Se prea poate ca şi Maria Dmitreivna să se fi ataşat de Dostoievski, dar nu era în nici un caz îndrăgostită de el, cel puţin la început, deşi îi punea capul pe umăr şi-i răspundea la sărutări. El însă s-a îndrăgostit nebuneşte şi credea că este iubit la fel, pe când ea lua parte doar din plictiseală şi deznădejde la acest joc ce i se părea frumos.
    El mergea pe al 34 an şi, până atunci, nu mai avusese, nici iubită, nici prietenă. Ea era prima femeie tânără şi interesantă pe care Dostoievski a întâlnit-o după patru ani de ocnă şi a copleşit-o cu toate farmecele dorinţelor neîmplinite, ale fanteziilor erotice şi ale iluziilor romantice. Această blondă slăbănoagă întruchipa pentru el toată bucuria vieţii.
    Maria Dmitrievna nu era deloc o femeie uşor de suportat: era irascibilă, o supăra mereu câte cineva, era mai tot timpul bolnavă, îl sâcâia pe Dostoievski cu bănuielile şi gelozia sa. Asta nu a împiedicat-o ca după moartea soţului să îl înşele pe Dostoievski cu Vergunov, un învăţător sărac.
    În cele din urmă s-au căsătorit. Dar în noaptea nunţii, Dostoievski a făcut o criză de epilepsie. Faţa i se întunecase, a început să geamă sălbatic, s-a aruncat pe jos, zvârcolindu-se. În curând, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea. Criza soţului i-a provocat o impresie groaznică.
    Această situaţie a avut urmări nefaste asupra relaţiei lor conjugale. În atmosfera de tensiune nervoasă ce a urmat, se chinuiau unul pe altul, fiind într-o luptă continuă; certurile alternau cu căinţa şi regrete exprimate zgomotos, cu jurăminte de dragoste eternă, care se transformau într-un duel sterp al corpurilor, iar nesatisfacerea le otrăvea sângele şi sufletul.
    Vorbind despre Maria Dmitrievna, trebuie remarcată labilitatea ei psihică, cu alternanţe de la veselie la ipohondrie. Avea tendinţe manifeste spre mania persecuţiei şi melancolie, îi sărea ţandăra din te miri ce şi vedea pretutindeni intrigi şi uneltiri, trecea la mânie, urla şi ţipa până cădea pe jos, apoi, liniştindu-se, îşi cerea supusă iertare şi era bunătatea pe pământ. Dar nu era uşor nici să trăieşti cu un om complicat, bolnav şi în acelaşi timp genial, aşa cum era Dostoievski.
    De fapt ei se asemănau în multe privinţe: amândoi erau cuprinşi repede de frenezie, nici unul nu încăpea în cadrul strâmt al tihnei şi obişnuinţei şi amândoi depăşeau cu uşurinţă măsura. Numai că, ceea ce la Dostoievski era flacăra geniului, la Maria Dmitrievna erau vâlvătăile focului unei suferinţe grele.
    Relaţia aceasta agonizantă se încheie în 1864, când Maria Dmitrievna sfârşeşte răpusă de tuberculoză.
    Dragoste neîmpărtăşită
    După ce s-a stabilit la Petersburg, Dostoievski a cunoscut o tânără studentă care l-a cucerit prin frumuseţea şi tinereţea ei. Se numea Apollinaria Suslova, avea doar 22 de ani şi studia la Universitate. Apollinaria i-a trimis lui Dostoievski o scrisoare naivă şi poetică în care îi declara dragostea. El i-a răspuns şi s-au întâlnit.
    În faza iniţială a relaţiilor lor, interesul lui Dostoievski a fost dictat exclusiv de atracţia fizică. Tinereţea ei i-a trezit dorinţa care creştea de la o întâlnire la alta până a devenit o pasiune oarbă. Curând, latura erotică a relaţiilor dintre ei a fost consolidată şi apoi extinsă prin emoţii de altă natură, mai profundă.
    Ca scriitor şi gânditor, Dostoievski era cu mult deasupra ei, ea îl admira şi îl urcase pe un piedestal. Dar acest chip de prieten şi mentor s-a alterat în urma experienţei intime cu el. Dostoievski, ca amant, era fie sentimental, slab, fie se purta cu ea ca şi cu un obiect, umilind-o cu excesele sale.
    Relaţia lor s-a deteriorat rapid, iar finalul a fost previzibil. Apollinaria nu numai că i-a respins categoric cererea în căsătorie, dar, după trei ani de dragoste, infidelităţi, certuri şi împăcări, ea i-a spus că e timpul să se despartă pentru totdeauna, deoarece nici nu poate fi vorba de un viitor comun. Dragostea lor murise de mult şi nu existau medicamente care s-o resusciteze.
    A doua soţie – biruinţa dragostei
    Dostoievski nu a renunţat la gândul căsătoriei. Căsătoria a devenit iarăşi o idee fixă pentru el şi aceasta nu numai din cauza singurătăţii şi a nevoii unui om apropiat, dar şi din alte motive. În casa lui domnea o dezordine de nedescris, nu avea cine să-i creeze o atmosferă propice scrisului.
    Dostoievski s-a mutat, la sfârşitul lui 1866, la Petersburg şi a hotărât să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta la finalizarea romanului “Jucătorul”. I-a fost recomandată Anna Grigorievna Snitkina, o fată liniştită şi modestă, încântată de posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe celebrul scriitor.
    Avea o faţă ovală şi ochi căprui, frumoşi şi pătrunzători, fruntea largă, bărbia energică, dinţii frumoşi şi sclipitori şi părul de culoare cenuşie. Emana un flux de atenţie şi prietenie pe care el l-a simţit şi şi-a deschis imediat sufletul. Mai târziu ea şi-a dat seama cât era el de singur atunci şi câtă nevoie avea de căldură şi compasiune.
    Anna Grigorievna a fost impresionată de simplitatea şi de sinceritatea lui, iar cuvintele şi modul de a vorbi ale acesţei fiinţe inteligente, ciudate, nefericite şi părăsite de toţi, au impresionat-o profund. Nu a făcut economie de timp şi energie pentru a-i fi de folos. L-a îndrăgit imediat !
    Dostoievski şi-a dat seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesa cu adevărat de el: ea se gândea cum să facă să-i fie lui bine, era îngrijorată de sănătatea lui şi de cât a scris în fiecare zi, era preocupată de liniştea lui materială şi sufletească.
    Până atunci, Dostoievski nu prea fusese răsfăţat. Grija ei îl mişca şi îl jena totodată, dar era o senzaţie plăcută. Şi apoi, el şi-a dat repede seama câtă nevoie avea de ea.
    A cerut-o în căsătorie şi Anna Grigorievna a acceptat imediat. El o cucerise cu totul şi ea nu-i observa nici ridurile, nici ticurile nervoase, nici expresia obosită a ochilor, nici tâmplele cărunte. Îşi adora soţul.
    Începutul a fost greu. Dostoievski era gelos, poate şi din cauza vârstei – nu uita niciodată diferenţa de 25 de ani dintre ei. Şi cu toate dovezile de dragoste şi devotament ale Annei Grigorievna, el a rămas gelos până la sfârşitul vieţii..
    Au reuşit însă să uite începutul dificil al căsniciei, devenind o familie unită şi fericită.
    sursa: T. Enko – Viaţa intimă a lui Dostoievski

    0 0
  • 03/12/13--10:41: Bancuri...


  •  Problemă de logică:
    Ion câştigă 2000 pe lună. Soţia lui, Ileana, cheltuie 4000.
    Întrebare: Ştie Ion de existenţa lui Vasile?

    Să-ţi planifici concediul e foarte simplu: şeful îţi spune când, iar soţia unde.

    Şeful intră la lucrătorii săi:
    - V-am spus să nu fumaţi în timp ce lucraţi!
    Unul dintre lucrători, uitându-se la şef:
    - Dar cine lucrează?

    Doi beţivani notorii se întâlnesc ziua în amiaza mare în oraş.
    Unul dintre ei era zgâriat rău şi cu hainele sfâşiate.
    - Ce-ai păţit? îl întreabă celălalt.
    - M-am dus aseară treaz acasă şi nu m-a recunoscut câinele!

    Scopul soţiei este de a cheltui atâţia bani, încât să nu rămână nimic pentru amantă.

    Savanţii au descoperit, în sfârşit ce vrea femeia.
    Dar între timp aceasta s-a răzgândit...

    - Toţi bărbaţii sunt nişte afemeiaţi!
    - Chiar toţi?
    - Ceilalţi sunt bărbaţi?

    Doctorul îşi întreabă pacienta:
    - Ce vârstă aveţi, doamnă?
    - Mă îndrept spre 30.
    - Din ce direcţie?

    - De ce-mi cereţi să achit nota de plată înainte de a lua masa?
    - Problema e că dumneavoastră aţi comandat ciuperci.

    - Mami! Tata iar s-a îmbătat!
    - De unde ştii?
    - Bărbiereşte oglinda din baie!

    Bunica îşi duce nepotul la Grădina Zoologică. Ajunşi în faţa cuştilor cu maimuţe, nepoţelul exclamă:
    - Uită-te la aia, ce bine seamănă cu matale, bunico!
    - Să ştii că e foarte nepoliticos ce ai spus!
    - De ce? Doar maimuţele nu înţeleg ce vorbesc eu!

    În Epoca de Piatră, elevii sunt în peşteră la un examen.
    La un moment dat, se aude o bufnitură, apoi un urlet.
    - Neanderthal, de ce ţipi?
    - Mi-a căzut fiţuica pe picioare.

    Doi bărbaţi discutau într-un bar.
    - Cine ţi-a făcut cunoştinţă cu soţia ta? întreabă unul.
    - Ah, nu pot să dau vina pe nimeni, pentru că ne-am întâlnit întâmplător!

    Un tip se duce la doctor să afle ce e în neregulă cu el.
    - Problema dumneavoastră este că sunteţi gras, îi spuse doctorul.
    - Aş vrea şi o a doua opinie, spuse tipul.
    - Bine, sunteţi şi urât, îi răspunse doctorul.


    Ghidul în autocar, către grupul de turişti:
    - Cândva în aceste locuri, tâlharii îi jefuiau pe călători...
    - Şi acum?
    - Şi acum după cum vedeţi, s-au construit 3 hoteluri de lux!


    Lângă cascadă Niagara ghidul se adresează grupului de turişti:
    - Dacă doamnele vor binevoi să tacă un moment, veţi putea auzi zgomotul căderii apelor.

    0 0
  • 03/12/13--10:53: Bancuri...(2)

  • Soţul şi soţia pleacă în vacanţă în Ierusalim. Având un accident, soţia moare. Ghidul, fiind amabil, îi explică soţului posibilităţile pentru înmormântarea soţiei:
    - V-ar costa 5000 de dolari să o trimiteţi acasă pe un vapor sau o puteţi înmormânta aici pentru 150 de dolari.
    - Cred că o să aleg prima variantă, răspunde soţul.
    - De ce, doar puteţi să-i faceţi o ceremonie frumoasă aici şi este mai ieftin!
    - Ăsta este locul unde un om a murit, l-au îngropat şi după trei zile a înviat! Nu vreau să risc.


    Discuţie într-un restaurant:
    - Ospătar, grătarul meu miroase a ţuică!
    Ospătarul se dă doi paşi în spate şi întreabă:
    - Dar acum?


    Ospătar, adu-mi te rog o scobitoare!
    - Îmi pare rău domnule, sunt ocupate toate momentan!

    În faţa universităţii în timpul examenului de admitere stătea un ţăran cu un viţel legat de sfoară. Un profesor care trecea pe acolo se opreşte şi-l întreabă mirat:
    - Ce faci cu dobitocu' ăsta la universitate, bade?
    - Apăi, dom' profesor, dobitocu-i la examen. Asta-i numa' pila!

    - Nu vă supăraţi, domnule, că vă spun asta, dar secretara dumneavoastră a fost foarte nepoliticoasă. A ţipat la mine şi m-a trimis la dracu'!
    - Atunci, de ce aţi venit la mine?

    Doi prieteni stau de vorbă la cârciumă:
    - De ce să-mi cumpăr maşină dacă toţi prietenii mei au şi mă pot servi?
    - Asta i-am spus şi eu soţiei tale când m-a întrebat de ce nu mă însor...


    - Nu aveţi de ce vă teme, spune psihiatrul. Nevroza soţiei dumneavoastră nu este periculoasă. Poate să trăiască cu ea până la o sută de ani.
    - Tocmai de asta mi-e frică!


    - Clasa voastră este aşa slabă la matematică încât 70% din voi nu vor trece clasa, spune profesorul.
    - Ha! Ha! Ha! izbucneşte Bulă.
    - Ce ai găsit de râs?
    - Păi, noi nici nu suntem atâţia în clasă!

    Un jucător la bursă pierduse mulţi bani într-o zi (normal, de vină e criza economică mondială). A doua zi un cunoscut îl întreabă:
    - Am aflat că ai pierdut mulţi bani ieri. Eşti o.k.? Cum te descurci?
    - Sunt foarte bine. Am dormit aseară ca un bebeluş.
    - Da? Cum aşa?!
    - Mă trezeam din două în două ore şi plângeam.

    Ion şi Maria se ceartă înflăcărat:
    - Mărie, te rog mult, ajunge, hai să divorţăm!
    - Nu Ioane, văduvă m-ai luat, văduvă să mă laşi!

    0 0


    Ungaria, un palat de spume mincinoase. ECUILIBRUL – articolul pentru care a fost urmarit Eminescu de organele unguresti, la 20 de ani

    ECUILIBRUL
    În fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia tarei lor; galitienii, tirolezii, triestienii cer aceeasi esenta sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriti, „Pester Lloyd”, are inspiratiunea de a recomanda guvernului austriac o deplina îndreptatire a nationalitatilor. Adeca, cu astutia ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei si uita intentionat ca este si o Transilvanie care cere aceeasi autonomie pre care o cere Boemia ori Galitia. Opiniunea publica a Austriei s-a pronuntat pentru caderea constitutiunei, pentru rasturnarea complecta a dualismului, care nu are nici o ratiune de a fi. Daca suveranul s-ar învoi sa-si cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecinta sa reprimeasca autonomia marelui principat al Transilvaniei.
    Afara de ceea ce creaza arbitraritatea omului nu esista nimica în lume ce n-ar trebui sa fie cum e. Cauza acestei trebuinte e ratiunea lui de a fi, si aceasta trebuie sa fie neaparat o ratiune, nu o combinatiune rautacioasa ori esaltata, ci un rezultat neaparat, neînlaturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a doua cifre certe iese un rezultat neaparat, ce nu se poate schimba fara amestecarea unui element arbitrariu ori neratiunal. Acest element arbitrariu, neratiunal si de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpana cu aur.
    Sa vedem ratiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit sa-l produca sau aceasta forma e numai o fictiune diplomatica, o varianta a eternului ,,divide et impera”, o forma arbitrarie care sa nu. rezulte din ideea ce naturalminte o contine în sine materialul ei — popoarele.
    Conditiunea de viata a unei legi, garantia stabilitatii sale e ca ea sa fie un rezultat, o espresiune fidela a trebuintelor unui popor si tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinte în articole si paragrafe este, dupa spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-si legiui trebuintele si tranzactiunile ce rezulta neaparat din acele trebuinte, reciprocitatea relatiunilor sale; într-un cuvânt : legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însusi. Alt element, strain, esential, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; si daca-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demna de recunoscut a individualitatii sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influinta pacinica, pre carea cel pasiv o primeste cu bucurie, cu despretul sau propriu, fara de a judeca cumca din asta poate sa nasca nenorocire pentru el.
    Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credinte ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o alta natura. Astfel preotimea evului mediu esplica evangheliul astfel încât facea ca popoarele sa îngenunche si sub jugul unui rege rau; astfel credinta cea adânca catre unitatea Austriei si catre tron a fost cauza indirecta, desi principala, care i-a facut pre români sa primeasca tacand, cu o rezistenta mai mult pasiva, umilirea dualismului.
    Al treilea mod e cel mai simplu, desi cel mai greu si mai nedrept. Ti-arogi cu insolenta drepturile altuia si te sustii în proprietatea lor prin puterea bruta, proprie ori straina.
    Sa cercetam aceste trei puncte, unul dupa altul, si sa vedem daca vreunul din ele poate fi ratiunea atitudinei esceptiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li da în mâna domnia asupra unor natiuni esential diferite de a lor, tot asa de mari la numar si nu mai înapoiate în cultura. întâia ratiune prin care un popor poate egemoniza pre altul e superioritatea morala.
    Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
    Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
    Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
    Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
    Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
    Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.
    Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.
    Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?
    Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.
    Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.
    Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.
    Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?
    Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştireaguvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.
    Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!
    Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.
    În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?
    Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.
    Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!
    În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.
    Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.
    Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, si pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria
    22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

    0 0
  • 03/13/13--01:32: Nationalistii polonezi

  • Nationalistii autonomi au marsaluit impotriva “statului politienesc” (FOTO)

    autor: FrontPress 13.03.2013
    0Sâmbăta trecută, 9 martie 2013, naţionaliştii autonomi din Polonia au mărşăluit pe străzile din Poznan, sub lozinca “Jos cu statul poliţienesc”. Demonstraţia s-a dorit o reacţie la reforma serviciilor secrete, prin care guvernul va acorda drepturi sporite ofiţerilor din structurile străine partenere din statele membre ale Uniunii Europene.
    Circa 120 de tineri s-au strâns în Piaţa Libertăţii din oraş pentru a porni în marş, “înarmaţi” cu bannere şi steaguri. La acţiune au participat şi suporteri ai cluburilor de fotbal locale.
    Scandările preferate au fost “Jos cu statul poliţienesc”, “Rezistenţa Naţională”, “Calea noastră e naţionalismul. Jos capitalismul” sau “Locuri de muncă pentru polonezi”. Sursa: FrontPress.ro
     2012345678910111213141516171819

    0 0
  • 03/13/13--01:59: Bancuri...

  • Când Dumnezeu a creat cãsãtoria

     Am îmbătranit fratilor... Sunetele pe care le făceam înainte în timpul
     sexului, le fac acum când mă dau jos din pat.

     Culmea casniciei: la a treia nevasta sa ai aceeasi amanta...

     Planurile care nu corespund posibilitatilor tale financiare,
     intelectuale şi fizice, se numesc vise.

     Când Dumnezeu a creat cãsãtoria, i-a promis femeii, cã va gãsi un
     bãrbat ideal, în orice colt al Pãmântului. Dupã aceea, Dumnezeu a
     fãcut Pãmântul… rotund.

     Draga Mos Craciun, acum, ca nu mai ai nevoie de ea, poti sa-mi dai mie
     lista cu fetele rele?

     Cum arată diavolul?- Câteodată atât de bine, încât îl ceri de nevastă.

     Sexul surpriză este cea mai buna metodă de trezire, asta dacă nu eşti
     în puşcărie...

     Dacă mărimea nu contează, de ce nimeni nu a văzut vibratoare cu
     lungimea de 7 cm?

     Ştiaţi că fraza “vino la mine să ne uităm la un film” determină fetele
     să se epileze?

     Ce este impotenta? Fenomenul care apare cand forta de atractie a
     pamantului este mai mare decat forta de atractie a femeii.

     Matrimoniale: Femeie frumoasa fără obiceiurile proaste: nu fumez, nu
     consum alcool, nu lucrez...

     Rimelul de la Max Factor creează impresia ca genele sunt de trei ori mai lungi.
      Cred ca Max Factor ar trebui sa faca si prezervative...

     Aveam tot ce si-ar dori un bărbat... un apartament splendid, o masină
     sport, motocicletă, o femeie care mă iubea cu toată fiinta ei... acum,
     s-au dus toate. A aflat nevastă-mea.

     Bărbatul vaneaza femeia, până când ea îl prinde.


     Daca vreti sa aflati neajunsurile unei femei, laudati-o in fata prietenelor!

     Ca trece tineretea, nu-i mare scofala... Problema e ca trece si batranetea.

     Femeia este ca un fotbalist. Sta intinsa si geme, iar tu te gandesti
     daca simuleaza sau nu.

     Casatoria – singurul joc de noroc binecuvantat de biserica!

     Daca vrei sa ingenunchezi un barbat, dezbraca-te si stai in patru labe.

     Daca este a patra zi la rand cand n-ai chef de munca, inseamna ca
     maine este vineri.

     Dacă băiatul cu care ai ieşit la prima întâlnire a memorat culoarea
     ochilor tăi, înseamnă că ai sânii prea mici!

     Sa nu faci nimic e tare greu...Nu stii cand trebuie sa te opresti!!!

     Bărbaţii care zic că locul femeii e la bucătărie pur şi simplu nu ştiu
     ce să facă cu ea în dormitor!

     Beţi suc de fructe! Sucul de fructe înseamnă energie. Energia înseamnă sport.
      Sportul înseamnă putere. Puterea înseamnă bani. Banii înseamnă femei.
     Femeia înseamnă necazuri... Mai bine beţi apă.

     A te mărita cu un bărbat divorţat este o datorie ecologică. Într-o
     lume în care sunt mai multe femei decât bărbaţi, bărbaţii trebuie
     neapărat folosiţi de mai multe ori...

     Nu lua viata prea in serios! Oricum, nu scapi teafar din ea.

     Nu faceti aceeasi greseala de doua ori, sunt atat de multe greseli noi de facut!


     Publicat de Odorica

    0 0
  • 03/13/13--03:36: Strain in tara ta

  • 10 martie 2013 la Targu Mures sau cum te simti STRAIN in tara ta

    autor: FrontPress 13.03.2013
    romaniLa ultimul recensamant efectuat in Romania, doar cateva sute de persoane s-au declarat a fi etnici secui. In mod paradoxal, aceste cateva sute se transforma in cateva mii atunci cand e vorba de solicitarea autonomiei teritoriale sau, mai exact, de ruperea trupului tarii noastre. De unde apare diferenta si cine sunt cei care participa la mitingurile ce au ca scop autonomia teritoriala a asa-zisului Tinut Secuiesc ramane un mister.
    10 martie 2013.Targu Mures, un oras al ROMANIEI. Am ajuns aici impreuna cu un grup de opt persoane din Bucuresti. Ne-am dorit sa vedem si noi, la fata locului, cum arata un miting al secuilor, ce doresc acestia, ce le vorbesc liderii lor si cum manageriaza autoritatile locale toata povestea. Urmarea a fost reprezentata de cateva ore in care, pentru prima oara in viata mea, am incercat un amalgam de sentimente: furie, neputinta, mirare, revolta, umilinta, deznadejede, dar si…speranta.
    In jurul orelor 17:00, aproximativ 3.000 de manifestanti, veniti cu autocare printre care am vazut si cateva cu numere de inmatriculare de Ungaria, s-au concentrat in zona monumentului Martirilor Secui, dintr-un parc al orasului. Aici au vorbit liderii lor, printre care si Laszlo Tokes, care, din cate cunosc eu, este europarlamentar ROMAN. In pofida calitatii sale de reprezentant al Romaniei, acesta a cerut vehement autonomie teritoriala, moment in care si multimea a inceput sa scandeze “autonomia”.
    Eram printre acestia, in tara mea, pe pamantul meu si asistam neputincios cum o masa de oameni cere ca tara sa-mi fie sfartecata. Laszlo Tokes trebuie sa raspunda penal si trebuie acuzat de TRADARE pentru ca este un oficial al Statului Roman si, prin declaratiile sale, se pozitioneaza fatis impotriva sa.
    miting targu muresDin locatia amintita, grupul de manifestanti s-a deplasat catre prefectura judetului Mures. Am mers in zona respectiva si am asistat la defilarea acestora. Stationam pe trotuarul de vis-a-vis, alaturi de un grup de tineri din localitate, singurii romani din zona ce indraznisera sa iasa pe strada purtand fulare tricolore si drapelul.
    In timp ce grupul care cerea autonomia se manifesta zgomotos, scandad impotriva ordinii constitutionale, impotriva Romaniei, arborand steagul Ungariei, al asa-zisului Tinut Secuiesc, dar si al garzii maghiare, noi eram cei fotografiati si filmati de jandarmi (unii membri ai grupului nostru fiind chiar legitimati de autoritati), dar si sfatuiti sa parasim zona pentru a “nu ii provoca pe manifestanti”. Jandarmii au stat cu fata catre noi, prin urmare, pentru ei, noi reprezentam pericolul, noi, cei 18-20 de romani.
    Din grupul manifestantilor ce defila pe partea cealalta a carosabilului, se distingeau cateva persoane imbracate la fel, niste huidume ce defilau prutand steagurile garzii maghiare din Ungaria, o miscare neo-nazista.Un alt grup purta la sold sabii, poate erau de parada, neascutite, dar sabii?! Cine si de ce le-a permis acestora aceesul in oras, la miting, in timp ce unele autoturisme cu alte numere decat cel de Mures, cu pasageri romani, erau oprite la intrarea in oras de filtrele de politie si pasagerii lor controlati?
    romani 2Drapelul Romaniei a fost huiduit, jandarmii au tacut si au zambit
    In momentul in care manifestantii ne-au observat purtand drapelul romanesc, au inceput si mai puternic huiduielile si scandarile cu “autonomia”. Am cerut explicatii jandarmilor si i-am intrebat cum de pot asista indiferenti cand drapelul caruia i-au jurat credinta este hulit. Au ridicat din umeri, au tacut si au zambit. Dupa o vreme, ne-au indemnat si mai hotarat sa parasim zona. “Pentru protectia dumneavoastra”, a rostit unul dintre ei la un moment dat.
    De cand si de ce am nevoie de protectie in tara mea, impotriva unor persoane care traiesc tot aici (desi in mod clar unii manifestanti erau din Ungaria), care, in mod normal, ar fi trebuit sa aiba aceleasi drepturi si obligatii ca si mine, nici mai mult nici mai putin? De ce sunt privit eu ca un infractor si nu cei din acea multime care, in prezenta autoritatilor ce ar trebui sa aiba ca rol apararea intereselor Statului, isi permit sa ceara distrugerea entitatii statale a tarii mele, entitate pentru care stramosii mei au murit de-a lungul a generatii intregi, de la Decebal pana la cel de-al doilea razboi mondial?
    Cineva din grupul nostru era de parere ca cea mai mare parte a menifestantilor pro-autonomie ar fi doar persoane manipulate, neinformate, scoase in strada pentru a servi intereselor anumitor persoane. Asa o fi, nu zic nu, insa eu, ca roman, intr-un oras din tara mea, nu sunt obligat sa stau sa ma gandesc cine si de ce ar fi in spatele povestii, ci pur si simplu asist cum ea se intampla, problema exista, este vizibila, se manifesta si ma afecteaza.
    ACABPrefectura si Jandarmeria, complici la atentatul asupra entitatii statale
    Orice miting, manfestatie publica sau cum doriti sa-i spuneti trebuie sa primeasca o autorizatie de desfasurare, ca urmare a unei cereri din partea organizatorilor in care este specificat intervalul orar de desfasurare, traseul urmat de mars, dar si motivul si obiectivele sale.
    Prefectura Mures, insitutie care reprezinta Guvernul Romaniei in teritoriu, garanta a ordinii publice si a respectarii prevederilor constitutionale, prin faptul ca emis autorizatia de desfasurare a marsului la care ne referim, se face partasa la procesul demarat de forte ostile tarii noastre care urmaresc ruperea teritoriului sau.
    De asemenea, Jandarmeria, structura militarizata, cu rol in asigurarea ordinii publice, este la fel de partasa acestui proces, prin faptul ca a permis manifestantilor sa scandeze lozinci anti-romanesti, sa arboreze steaguri care sugereaza in mod evident ruperea judetelor Harghita, Covasna si Mures din entitatea statala romneasca, ca a permis accesul la miting al unor manifestanti ce aveau asupra lor obiecte condondente, dar si din pricina ca tratat romanii aflati in zona drept elemente ostile. Cum a permis Jandarmeria ca, la acest miting, sa participe extremisti din Ungaria? De asemenea, cum a permis Jandarmeria afisarea de banere al caror continut promoveaza ideea separatismului teritorial?
    secuiCe vor secuii
    UDMR, ca principala structura politica ce reprezinta interesele minoritatii maghiare (secuii, dupa cate stiu eu, nu sunt maghiari) promoveaza de ceva vreme un set de propuneri privind revizuirea Constitutiei Romaniei, cu scopul extinderii drepturilor minoritatilor (zic ei minoritati in general, noi stim bine la ce minoritate se refera, nu credem ca domnul Marko Bela vorbeste si in numele minoritatii tataresti, de pilda) pana la un nivel ce depaseste clar drepturile majoritatii. Dintre acestea, va amintim cateva (urmate de comentariile pe care mi le-am permis pe marginea lor):
    1. Eliminarea caracterului national al statului, definirea Romaniei ca “stat suveran si independent, unitar si indivizibil”, care “are ca fundament solidaritatea cetatenilor” sai. Comentariu: In ceea ce priveste prima solicitare a UDMR, eu unul ma sunt mirat cum se poate ca reprezentantii a doar cateva sute de secui, pentru ca, asa cum am spus mai sus, doar cateva sute de cetateni romani s-au declarat de etnie secuiasca la ultimul recensamant, sa ceara ca Romania sa nu mai fie numita Stat National. Cat reprezinta ponderea a cateva sute de persoane intr-o populatie totala de aproximativ 20 de milioane? Nimic. Prin urmare cererea este nefondata.
    2. Recunoasterea minoritatilor nationale istorice ca factori constitutivi ai statului. Comentariu: Unde scrie ca nu ar fi recunoscute?
    4. Limba regionala – In zonele unde o minoritate nationala are o pondere semnificativa, limba acestei minoritati se va considera limba regionala. Conditiile utilizarii unei limbi regionale se vor reglementa prin lege organica. Comentariu: Cu ajuta acest lucru etnicii maghiari sau secui din Romania? O urmare a acestei masuri, daca ea ar fi adoptata, ar fi ca autohtonii din zonele respective vor renunta aproape cu desavarsire la utilizarea limbii romane, lucru care le va duce numai neajunsuri pe termen lung in relatia cu institutiile si cetatenii din alte zone ale tarii, vorbitori de limba romana. Nu s-ar mai intelege deloc cu acestia.
    5. Drepturile minoritatilor nationale – introducerea prevederilor Cartei Europene a limbilor nationale sau minoritare si principiile inscrise in Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale. Comentariu: Despre ce anume drepturi in plus mai poate fi vorba? Legislatia din Romania este una dintre cele mai permisive la nivel european in ceea ce prveste garantarea drepturilor minoritatilor national. Din punct de vedere moral, toti cetatenii unei tari trebuie sa aiba acelasi drepturi si obligatii, niciuna in plus sau in minus decise pe criterii etnice. Etnicii secui sau maghiari au dreptul la proprietate privata, acces la scolarizare, libera circulatie in tara si in afara granitelor ei, drept la reprezentare politica, dreptul la pastrarea si promovarea identitatii culturale si drept la a-si manifesta public doleantele (mitingul la care ne referim este un exemplu mai mult decat elocvent in acest sens). Cum ar trebui, in viziunea UDMR, protejate mai mult decat sunt in prezent minoritatile?
    6. Introducerea obligatiei autoritatilor de a consulta organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale inainte de luarea unor decizii care le privesc, respectiv abtinerii statului de a lua “masuri care modificand proportiile populatiei din arii locuite de persoane apartinand minoritatilor nationale ar putea avea drept consecinta pierderea drepturilor si libertatilor in principiile inscrise in Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale, si Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare.” Comentariu: o exprimare care lasa loc de interpretari. Prin urmare, Statul ar trebui sa interzica altor etnici sa se mute cu resedinta in zone locuite de majoritari apartinand altei etnii. Eu, ca roman, nu as putea achizitiona o casa in Harghita, pe motiv ca…modific structura etnica a zonei? Cererea reprezinta o absurditate, un abuz, care se doeste a proteja o anumita minoritate in defavoarea majoritatii si a celorlalte minoritatii.
    7. Se va asigura reprezentarea proportionala a minoritatilor nationale in conducerea institutiilor statului. Modalitatile de exercitare a acestui drept se vor reglementa prin lege organica.Comentariu: Sunt de acord si sustin repezentarea proportionala a minoritatilor nationale in conducerea Statului. Cati parlamentari ar reveni la cateva sute de etnici secui ce s-au declarat asa la recensamant? Pentru ca recensamantul ar trebui folost drept etalon al etnicitatii locuitorilor Romaniei.
    18. Administratia publica locala – autonomia locala. Comentariu: aceeasi poveste de mai sus. Nu se poate acorda autonomie locala unui numar de cateva sute de persoane.
    19. Introducerea posibilitatii acordarii, prin lege organica, unui statut special anumitor zone traditionale. Comentariu: Legislatia actuala nu impiedica cu absolut nimic pastrarea identitatii culturale a unei zone anume din Romania. Oricine calatoreste prin tara poate observa lesne specificul cultural al fiecarei zone in parte.
    20. Descentralizarea serviciilor publice. Comentariu: In ce scop?
    21. Desfiintarea totala/partiala a institutiei prefectului, restrangerea atributiilor acestuia la controlul legalitatii actelor adoptate de autoritatile publice locale. Comentariu: asa cum am precizat mai sus, institutia Prefectului este garanta ordinii constitutionale in teritoriu. Prin restrangerea atributiilor sale (sau chiar prin desfiintarea sa) se creaza premisele unui fenomen periculos, anume ca, la nivel local, Statul sa nu mai aiba niciun fel de control si nici atributii de mentinere a ordinii.
    december-1-vn-017_bExista speranta
    In prima parte a articolului de fata am descris sentimentele pe care le-am incercat asistand la acel miting. Am vorbit acolo si de speranta. Da, ea exista. Am cunoscut la Targu Mures cativa tineri romani, elevi de liceu, patrioti, informati, inteligenti, cu un bagaj de cunostinte generale care m-a uimit. Am inteles ca Romania are speranta, ca tanara generatie intelege bine starea actuala de fapt si pericolele pe care extremismul il reprezinta.
    Atitudinea acestor tineri, care au arborat pasnic drapelul national in fata a 3.000 de persoane ce il huiduiau, a spus totul despre caracterul, curajul si mandria lor. Le multumesc acestor tineri, in numele meu si al grupului cu care am venit, pentru ca ne-au aratat, inca o data caracterul adevarat al poporului roman, acela de oameni buni, cinstiti si mandri de tara lor.
    In tara asta avem loc cu totii sub soare, fie ca suntem romani, maghiari, bulgari, lipoveni, tatari, turci, ucrainieni sau de alta etnie. Pamant este indeajuns de mult pentru toti. Etnicii maghiari sunt, dupa parerea mea, per ansamblul lor, instrumente nevinovate manevrate de un grup restrans de persoane ce au ca scop destabilizarea teritoriala a Romaniei. Cei mai multi dintre ei au vecini romani, prieteni romani, au aceleasi probleme precum romanii sau membrii altor minoritati nationale, au aceleasi bucurii si necazuri, au rate la banci, copii de crescut.
    Buna vecintate nu inseamna autonomie teritoriala pentru etnicii maghiari, inseamna a lasa deoparte diferendele create pe premise istorice, hranite artificial de anumite persoane. Exemplu: zonele locuite in majoritate de etnici maghiari aduc bugetului de stat al Romaniei 0,4% din acesta, dar primesc anual inzecit. Autonomia teritoriala inseamna buget din surse proprii, iar zonele respective, fara ajutor de la Bucuresti, s-ar prabusi economic si social in scurta vreme.
    Cei mai multi dintre cei care au participat la miting nu au idee despre ce ar implica autonomia tertoriala, sunt absolut sigur de asta, ci sunt doar victime in jocul altora. I-am privit, cu exceptia elementelor extremiste, care se detasau clar prin imagine de restul multimii, toti ceilalti erau oameni obisnuiti, ca mine si cei care ma insoteau, nici mai urati nici mai frumosi, nici mai tristi si nici mai bucurosi, erau oameni si atat.
    Daca ar fi sa ne raportam istoric la Ardeal, atunci timp de 1.000 de ani romanii au fost asupriti, privati de drepturi, supusi incercarilor accentuate si permanente de maghiarizare. Lucru caruia nu-i sunt supusi astazi etncii maghiari, acestia au drepturi, sunt reprezentati politic, se manifesta cultural, au acces la scolarizare, au presa in limba proprie etc. Romania reprezinta, astazi, un model, in contextul european, de garantare a drepturilor minoritatilor ce vietuiesc intre granitele sale.
    Unele voci sustin ca cea mai buna atitudine a romanilor in cazul unor manifestatii de tipul celei de la Targu Mures desfasuata pe 10 mai anul acesta ar fi…indiferenta.Indiferenta naste monstri!!! Nu trebuie sa fim indiferenti. In acelasi timp, violenta nu este o solutie. Trebuie sa aratam ca traim aici, ca existam, ca am luat la cunostinta de cererile extremiste si ca ne impotrivim lor.
    Cum facem asta? Simplu: daca, de pilda, alaltaieri au fost 3.000 de persoane la Targu Mures care au cerut autonomia, cu alta ocazie, in acelasi loc sau altul, sa iasa in strada 10.000, 100.000 de romani care sa isi poarte cu mandrie drapelul, care sa isi celebreze personalitatile si eroii, zilele importante din istoria sa, care sa arate ca sunt solidari, uniti, prezenti, multi si puternici.
    Nu cu lozinci anti-maghiare, nu cu indemne rasiste sau sovine se reactioneaza, ci pur si simplu prin prezenta masiva, o mare de drapele, prin cantecele noastre vechi si frumoase, prin Hora Unirii, la care sunt bineveniti sa participe toti cei ce iubesc acest pamant, inclusiv etnicii secui sau altii. Va fi un semn pentru intreaga lume ca suntem un popor mandru, bun si tolerant, dar si ca, in acelasi timp, nu am ezita niciodata sa ne aparam, daca ar fi cazul, impotriva oricaror forte care doresc sa sfasie tara asta pentru care au murit si suferit milioane de romani. TRAIASCA ROMANIA SI TOTI CEI CE VIETUIESC IN EA! De Valentin Roman

    0 0
  • 03/13/13--03:52: Nae Ionescu si femeile

  • Nae Ionescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea
    Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu - Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.
    “Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.
    În viaţa lui Nae Ionescu au fost, într‐adevăr ‐ în epoci şi cu titluri deosebite ‐, mai multe femei. După unele din ele şi‐a părăsit casa, pentru altele şi‐a frânt rosturi şi veleităţi. Nu este însă oare straniu faptul că, în toată această peregrinare, nu s‐a despărţit niciodată ‐ în chip legiuit ‐, de singura femeie care i‐a fost soţie, chiar dacă lumeşte n‐a mai vrut să ştie de ea?
    Ce‐a căutat Profesorul în pasiunea lui efemeră pentru Ileana Baston? În flacăra lui arzătoare pentru Ştefania Zottoviceanu, în legătura lui spirituală şi curtenitoare cu Maruca Cantacuzino, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa ori în pasiunea lui adâncă, de la urmă, pentru Cella Delavrancea?
    Preludiu   E stranie mărturisirea pe care mi‐o făcea odată, despre cea dintâi pasiune a lui. “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?”
    Dacă nu mă înşel, Eliade, care era de faţă când Nae Ionescu îmi povestea acest lucru ‐ prins de demonul literaturii ‐ a şi închipuit o nuvelă: Noapte albă! Ce va fi făcut adâncul acestei experienţe, pe care Nae Ionescu o povestea, între noi, băieţeşte? Legarea intuitivă a iubirii de alte rădăcini decât de pofta trupului, vedenia, prin iubire, ca în simbol, a frumuseţii cea dintâi sau bucuria de a răpi cununa‐nfrânării? N‐aş putea spune, hotărât. Oricum, episodul mărturisit de el, al primei lui dragoste, e vrednic să fie reţinut aci, ca piatră de început.
    Fost‐a, pentru el, dragostea de aci un mijloc de depăşire a sa proprie şi femeia simbolul, chemarea şi nostalgia altei vieţi? Sau a fost numai un vecinic prilej de frământare, fără altă împlinire decât singurătatea conştiinţei propriei fiinţe, sentimentul zănatic al neputinţei dezlipirii de propriul său eu? Greu de răspuns. Fapt este că ecuaţia legăturilor lui feminine s‐a sfârşit, de mai multe ori, în naufragii sufleteşti, cărora nu toţi partenerii le‐au rezistat, până la urmă.
    Despre legăturile lui cu Ştefania Zottoviceanu nu ştiu altceva decât că a fost atrasă de el ca un fluture de o flacără, în vecinătatea căreia a luat foc. A rămas pentru totdeauna orbită, ca de o lumină mare ‐ pe care numai mult mai târziu a izbutit s‐o fixeze în ceva ‐ însă i‐a ars aripile!
    Fugă   Dar cu Maruca Cantacuzino, care va fi fost temeiul legăturii lui spirituale? Nu am de la el nici o mărturisire despre ea. Dar, din cele ce am văzut şi am auzit, din amintirile pe care mi le‐a dat ea să le citesc şi din cele ce mi‐a spus Mircea Eliade, despre o convorbire pe care a avut‐o cu Nae Ionescu în hallul Hotelului Athenee Palace, îndată după ruptură, convorbire pe care, ajuns acasă, Eliade a notat‐o întocmai, aş putea încerca să reconstitui lucrurile.
    Nae Ionescu o va fi iubit? Sau numai va fi încercat, în preajma ei, experienţa reînvierii genului de existenţă perimat, al filosofului de casă? Gravul Descartes, n‐a dansat, oare, pentru regina Christina? Faptul să‐l fi ispitit cumva pe Nae Ionescu? Cine ştie?  Fapt e că nu se sfia să arate că trăieşte‐n umbra ei, datându‐şi, ca şi Voltaire, altădată, scrisorile, articolele, ostentativ, de la Schitul Goleşti, unde‐l adăpostea dânsa. La “Luminiş” ţi se arată încă, discret, scara de lemn învârtită în spirală, din turnul colţului de miazăzi al casei, pe unde urca, spre iatac, “Filosoful Nae”; aşa cum ţi se arată încă, la Vittenberg, zidul în care a rămas urma călimării pe care Luther a aruncat‐o‐n capul Diavolului ce venise să‐l ispitească.
    Şi acum, după ce am citit amintirile Domniţei, îmi place să‐mi închipui, în aceeaşi odaie de la “Luminiş”, aşezată la picioarele marelui divan, perna pe care maestrul Enescu a văzut, într‐o seară Diavolul şezând turceşte, luând chipul lui Nae Ionescu şi încercând să‐l scoată din sărite.
    Amintirea ei despre el? Luciferică! Tentaţia lui demonică, de a străpunge zăgazuri neîngăduite şi de a face lumină în întunerec, a fost fixată de ea, în scris, cu freamătul unei simţiri adânc femeieşti. Ceea ce impresionează mai mult în acest text este sentimentul dureros de compătimire al femeii, asistând neputincioasă la drama de autocombustiune şi de autoconsumare a fiinţei lui. Ce‐i va fi cerut? Absolutul? Şi ce‐i va fi lăsat? De când am cetit aceste însemnări şi am descoperit, pe zidurile Patriarhiei, că interpretarea aceasta luciferică a fiinţei Profesorului nu e o impresie singuratecă, stau pe gânduri: îi va fi lăsat şi ei, tulburarea asemănătoare aceleia care am văzut că a cuprins şi pe cealaltă inimă care s‐a apropiat de el?
    Amintirile fixate de ea, mai târziu, sunt, desigur, un semn de regăsire, de fixare. A simţit oare nesaţul de absolut din el şi i‐a judecat influenţa nefastă? Cel puţin aşa judecă influenţa lui faţă de alţii. Ori, poate, femeia cugetată şi stăpână pe ea, s‐a reţinut ‐ ca arhanghelii tradiţiei bisericeşti ‐ la marginea prăpastiei? Lucru ciudat! Despre casa lui Nae Ionescu, despre care eu am scris că mi se pare că şi‐o clădise aidoma după sufletul lui, şi‐n care mie mi s‐a părut că am regăsit forma sufletului lui din urmă, Domniţa are o judecată aspră. O socoteşte fapta unui parvenit. Şi îi opune vremea fericită, în care ‐ cuc, zburat din cuibul propriu ‐ Nae Ionescu era numai o pasăre pe cracă!
    În prefacerea aceasta a Profesorului nostru de până‐n 1925, în cel care a devenit Nae Ionescu după aceea, în această amplificare şi îmbogăţire de planuri a vieţii lui, Domniţa n‐a contribuit cu nimic? La rădăcina acestor veleităţi de “parvenire”, dac‐ar fi, nu stă oare tocmai influenţa ei? M‐am întrebat uneori! Un fapt e sigur. Din vremea legăturii lui cu ea, vin cele dintâi preocupări ale lui de eleganţă vestimentară, în lecţia lui de deschidere, din 1930, vorbind despre Moda în filosofie, Nae Ionescu se evocă pe sine, îmbrăcat ‐ ca şi acel Francis Bacon, curtean al reginei Elisabeta, pe care, de altfel, îl detesta ‐, în haine de catifea, cu pantaloni scurţi, ciorapi de mătase, pantofi cu copci, guler şi manşete de dantelă. “Nu că n‐ar fi mai frumos acest costum ‐ adaugă el, cu părere de rău ‐, dar nu se mai potriveşte îndeletnicirilor noastre de astăzi.” Aluziile lui la “Gică Christescu”, croitorul, în exemplele de judecăţi pe care le dă la cursul de logică, se înmulţesc. La ziar, îşi arată raglanul de lodden beige: “Măi, ce zici de ăsta?”… Încep să circule poveşti admirative despre hainele, despre cămăşile şi despre batistele lui! Comisarul Stan Ionescu îl fotografiază la Snagov, cu pantaloni “Prince de Galles”, pardesiu, şapcă.
    Că nu aceasta va fi fost esenţialul influenţei Domniţei asupra lui, se poate. Dar că aristocraţia ei a avut asupra lui influenţa pe care o are întotdeauna asupra intelectualilor porniţi de pe alte trepte sociale (Am uitat oare legătura lui Balzac cu doamna de Castries?), este sigur. Fapt este că nepotul lui Niculae Ivaşcu din Bărăganul Brăilei îşi căuta, după 1928, prin Vălenii, de care‐l lega o rudă a lui, Apostol, ascendenţe boiereşti.
    Încercarea de a retrăi, în 1933, un fel de viaţă dispărut cu secolul al XVIII‐lea, viaţa “filosofului de casă”, pe care au trăit‐o un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau un Grimm, poate seduce îndeajuns pe un veşnic căutător de forme de trai, pentru a lămuri legătura lui cu Maruca Cantacuzino, aristocrata cu sufletul rămas tânăr, şi totdeauna exaltat ‐ deşi oarecum factice ‐, spre aristocraţia simţirii, a gândirii şi a expresiei artistice a vremii! Dar această curiozitate reciprocă a doi oameni, din două genuri diferite de existenţă, nu poate explica totul. Nu explică sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după ruptură, suferinţa pe care se zice că ar fi impus‐o Maestrului, silit să‐şi exercite degetele mâinii stângi pe o bucată de lemn, în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă lumină! Şi nu explică, mai ales, ceea ce s‐a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură, pe care Mircea Eliade l‐a însemnat în termenii gravi ai eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna, atunci, unui naufragiu?
    Naufragiu din care Profesorul nu s‐a liniştit decât treptat, la mare, în cuterul pe care‐l cumpărase, şi‐n care străbătea acum Marea Balcicului în lung şi‐n lat, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa, fata cu părul roşcat şi ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, mi‐a spus atunci Nae Ionescu. Începea, pentru el, vremea tribulaţiunilor politice din ultima perioadă a vieţii lui.
    Menuet   N‐am cunoscut decât prea puţin pe d‐na Popovici‐Lupa, ca pe toate femeile prietene ale lui Nae Ionescu, de altfel; dar ştiu că, în 1938, în vremea‐n care Profesorul era prigonit şi i se pusese‐n joc catedra, ea a venit la mine să‐mi ceară, împreună cu Titu Devechi, să mă ocup de publicarea cursurilor lui. De aceea, dintre prietenele lui Nae Ionescu, d‐na Popovici‐Lupa mi‐a rămas în amintire ca un înger păzitor. Fire streină de a lui, menită să‐l petreacă şi să‐l apere ca din altă lume. Vorbindu‐i, nu mă puteam opri să n‐o privesc pe sub ochi, cu interesul firesc pe care‐l stârneşte, unui discipol, o fiinţă preţuită de maestru, mai ales când aceasta a luat locul cuiva, care avea renumele Marucăi. Mă‐ntrebam: “Ce va fi având deosebit, femeia asta?” Mă impresiona, atunci, statornicia grijei sale pentru el, în contrast cu duritatea aspră a ochilor ei albaştri şi cu frăgezimea fiinţei sale.
    Allegro şi final    Mai târziu, am aflat că şi povestea Elenei Popovici‐Lupa se sfârşise. Alături de Profesor era acum Cella Delavrancea. De ea am auzit vorbindu‐se, cu oarecare teamă. O ştiam foarte deşteaptă, pianistă de mare talent, dar amestecată într‐o mulţime de evenimente ale vieţii de la Curte. Îmi aminteam mai ales rolul pe care i‐l atribuise mareşalul Averescu în memoriile lui în legătură cu relaţiile sale din timpul războiului, cu marea lui duşmană, regina Maria, cu care dânsa era prietenă.
    N‐am desluşit, deci, de la început, sensul legăturilor ei cu Profesorul Nae Ionescu. Fără să vreau, le‐am socotit legate mai mult de politica lui, decât de vreun sentiment adânc!
    Acum Profesorul devenise influent. Viaţa politică luase întorsături nebănuite. Îl socoteam, moralmente, răspunzător de multe lucruri tulburi petrecute în viaţa noastră publică de după 1932, de întorsătura machiavelică pe care o luaseră evenimentele interne de la venirea la putere a liberalilor: moartea lui Duca, a lui Vintilă Brătianu, exaltarea anumitor sentimente ale tineretului şi sterilizarea altor tendinţe politice ale lui, pe care eu le socoteam bune. Racoveanu, care era credincios lui Nae Ionescu în toate şi care nu admitea să pui la‐ndoială nimic din ce făcea, sau din ce avea la inimă acesta, se indigna împotriva mea, când mă auzea făcând rezerve faţă de unele atitudini ale lui.
    A venit, apoi, pentru Profesor, perioada tribulaţiilor din ultimii ani ai domniei regelui Carol al II‐lea, apoi liberarea lui.
    Ce a‐nsemnat influenţa Cellei Delavrancea în viaţa lui, în acest timp, am început a desluşi abia în 1940, când l‐am văzut la el în casă. Influenţa ei se revărsa aci din plin, din cadru: clavirul la mijloc, florile, pretutindenea; pe masă: bustul.
    În casa omului acesta, aspru şi ne‐mpăcat, plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite‐n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu‐ncetase orice sunet, te făceau parcă s‐aştepţi să vezi ţâşnind un stol de rândunele. Numai biblioteca lui şi tabloul din perete păstraseră încăperii atmosfera gravă, de clarobscur, a vieţii lui de mai‐nainte.
    Lângă masa lui de lucru, pe o etajeră, bustul femeii iubite domina atmosfera casei, transfigurat de Miliţa Petraşcu ‐ ca totdeauna, când pune drag în ce face ‐. Iar Nae Ionescu mă întreba, arătându‐l: “Frumos lucru! Nu?”
    Să se fi împăcat oare Nae Ionescu cu sine şi cu viaţa? Să fi atins echilibrul lui definitiv, ultim? Să fi fost gata a muri? E ceea ce afirmă, în amintirile ei despre Nae Ionescu, privitoare la această vreme, Maruca Cantacuzino! Fără să vreau, mi‐am amintit impresia asemănătoare pe care mi‐o făcuse, de mult, un alt prieten neîmpăcat, cu puţin timp înainte să atingă marginile…
    Am reintrat în casă în ziua morţii Profesorului. Deşi toate lucrurile erau la locul lor, casa părea acum dezacordată.
    Etajera era goală. Bustul, ieşit din mâinile Miliţei, fusese spart şi aruncat afară‐n cioburi, de ciuda inconoclastă a surorii lui, care, ca toate surorile, refuzând să admită altceva din el, decât felul ei de a şi‐l închipui mare, încerca, Erynie răzbunătoare, să pună ordine în lucruri.
    Pe patul din odaia de culcare, redevenită gravă‐n simplitatea ei austeră, zăcea acum, întins, trupul lui spart. Atmosfera amintea, straniu, Vestigiile lui Marcel Iancu… “Un şantier în care nu mai auzi ciocane. O schelă din care meşterul a plecat”…
    Stolul de păsări pe care‐l aşteptai, în hall, să iasă din clavir, fugise parcă pe fereastră!
    În uşe, trandafirie şi bălaie, în negru, dreaptă ca o remuşcare, ori ca o statuie grecească, cu cutele Minervii pe frunte, sta‐nmărmurită, biruindu‐şi plânsul, soţia lui Nae Ionescu, mama copiilor lui, revenită, în sfârşit, ca Solveig, din legenda lui Peer Gynt, la căpătâiul peregrinului, din care nu mai găsise decât trupul.
    Aci, dincolo de pragurile vieţii lui, îşi relua locul, din care nu fusese, în fond, niciodată înlăturată, câtă vreme Nae Ionescu rămăsese în fapt, legiuit: vir unius uxoris. Locul ei! Locul ei, în această casă, clădită în afara ei, în care acum ajunsese stăpână, şi pe care înţelegea s‐o cârmuiască cu acelaşi spirit de cerbicie aprinsă cu care izbutise să facă, din copiii lui, “florile de băieţi” cu care Profesorul se mândrea la curs!
    Dualitatea aceasta de planuri pe care o intuiam în prezenţa ei dădea, dintr‐o dată, casei, iarăşi un caracter grav, ca un fel de fugă contrapunctată, în care tema absenţei era cea familiară, iar aceea de faţă părea neobişnuită…
    Instinctiv, m‐am apropiat de perete. Am căutat să‐mi întipăresc totul din odaie. M‐am uitat, atent, la buletinul din Perete şi la reţetele de doctorii care înregistraseră mersul boalei. Bănuiam ceva? “Nu e nimic”, mi‐a răspuns sora lui, aspru, voind parcă să‐mi risipească un gând care nu se formulase. “Totul s‐a petrecut normal. Un procuror a venit azi‐dimineaţă să ceară trupul pentru autopsie. Copiii l‐au refuzat, declarând că n‐au nici o bănuială.”
    Gândul meu aluneca acum iarăşi la bustul spart, de afară. La aceea care fusese, până ieri, dacă nu stăpână aici, cel puţin stăpâna gândurilor lui până la urmă, pe care rânduiala lumii acuma o îndepărta de el. Plecase din casă odată cu sufletul lui. La starea lui, rămasă aci, ea nu mai avea nici o parte.
    Îi simţeam totuşi fiinţa prezentă ‐ mai viu decât a tuturor celor de aci ‐ rătăcind imaterial, ca o‐ncordare, în jurul casei. Şi‐n prezenţa aceasta ‐ descoperită prin contrast ‐ desluşeam acum, bine, armonia, forţa care ţinuse legate, laolaltă, ca un suflet, toate lucrurile din această casă, care părea de acum că voiesc să plece, fiecare pe alt drum.
    Şi, cu toate acestea, în prezenţa amară, concretă, a soţiei lui în casă, după moarte, aveam parcă dovada, potrivnică ‐ cel puţin pe planul rânduielilor lumeşti ‐, nici această “euforie” a lui de la sfârşit nu trebuie să fi fost starea lui cea de pe urmă. Oare nu ne zicea mereu Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”… Şi aceste peceţi stăruiau acum, lângă trupul lui, mort, nedezlegate. Voi şti oare, vreodată, care e adevărul întreg? Voi şti, mai ales, dac‐a fost un adevăr întreg, sau numai un adevăr împărţit, ca toate? Sfiala mă împiedecă să smulg ceea ce mi se pare că rămâne taina unui suflet, din care ‐ vorba sf. Apostol Pavel ‐ nu putem vedea aci decât ca‐n cioburi de oglindă!”

    0 0

    Anul 2013. Romania. Orasul Roman. Imediata vecinatate a scolii. Pubele nepersonalizate. In toate, un adevarat de hartie, cartoane, PET-uri, deseuri menajere.
    Exista o legislatie in vigoare, Legea 132/2010, dar cine o respecta? Unde, cum si cand se arunca gunoiul? Fiecare locuitor arunca, oricum, si la intamplare! Cetateni indiferenti sau lipsa educatiei ecologice? Gunoiul menajer, din locuinte, este aruncat in pubele, fara sa se dea prea mare importanta la ceea ce sta scris pe acestea.
    Ignoranta? Indiferenta? Un modus vivendi, in ultima instanta! 

    Ma numesc Andrei si sunt elev al unei din Roman, Romania. Sunt foarte ingrijorat de ceea ce vad ca se intampla sub ochii nostrii, in jurul nostru, si, mai ales, in imediata vecinatate a scolii in care invat. Una dintre principalele pe care am constatat-o, in orasul nostru, o constituie problema deseurilor si gunoaielor.
    Vazandu-mi tristetea, parintii m-au chestionat pentru a vedea ce probleme am. Le-am povestit ceea ce v-am spus si voua in randurile de mai sus. Ei m-au incurajat, spunandu-mi ca vom incepe selectiva. Asa am constituit saci pentru fiecare tip de deseu, selectarea o realizam din casa, ca, atunci cand ducem deseurile si gunoiul menajer, sa le plasam in indicata.

    Am colectat selectiv deseuri si gunoi menajer
    Vreau sa fac ceva pentru mediu. Implementam in scoala noastra, din anul precedent, Programul Mondial ECO-SCHOOLS. Suntem bucurosi si ne implicam activ in toate activitatile ecologice din planul de actiune. Si nu numai!
    La prima intalnire cu comitetele eco de la clase, am lansat provocarea pentru ceilalti colegi: trebuie sa constientizam locuitorii Romanului cum sa colecteze selectiv deseurile, inca din casa, ca, apoi, depozitarea sa se realizeze in pubelele personalizate. Am lansat, impreuna cu colegii din echipa eco, campania “Numai un mediu curat intretine o viata sanatoasa!”.
    Astfel, ne-am organizat, am alcatuit un plan de actiune si am pornit la drum. Am fotografiat pubelele incarcate cu deseuri amestecate si le-am prezentat colegilor, le-am prezentat pe blogul eco, in mass-media, cautand, impreuna, solutii privind educarea locuitorilor din orasul nostru, prin exemplul nostru.
    Grupuri de elevi s-au echipat cu saci, manusi, comprese sterile, au depozitat deseurile dupa fiecare categorie. In aceasta perioada, locuitorii din zona care aduceau gunoiul din locuinte nu a fost lasati sa le arunce oricum, ci li s-au dat indicatii cum sa sorteze resturile menajere, deseurile, inca din propriile locuinte, pentru a putea fi colectate si depuse mai usor in pubelele personalizate.
    Am realizat si monitorizat astfel de actiuni la sase centre de colectare din oras, acolo unde exista pubele personalizate. Locuitorilor din zonele respective li s-a explicat importanta acestor actiuni si ca exemplul ar trebui urmat si de dansii.
    Exemplul elevilor a fost urmat de adulti. Nutrim speranta reusitei, prin organizarea unor actiuni similare, mentinerea unor spatii curate in preajma scolii, a zonelor in care locuim, a comunitatii in care traim! Speram sa ne urmeze exemplul, pentru ca numai un mediu curat intretine o viata sanatoasa! Pe care ne-o dorim cu totii!
    Andrei SEVERIN
    14 ani
    Romania, Neamt, Roman
    Profesor: Emilia CIOMÂRTAN


    Sursa: Ziarul de Roman
    Pentru mai multe informatii amalgam, centre de colectare, curat, deseuri, eco, elevi, legislatie, locuinte, mediu, mediu curat, plan de actiune, aboneaza-te gratuit la Noul Newsletter EcoMagazin, personalizat pentru tine!
    Esti ecologist, eco-friendly sau fan Captain Planet? Atunci alatura-te si tu celor peste 7500 de membri care s-au inscris deja in EcoSapiens si hai sa ne cunoastem pe forumul ecologistilor. Intrebarile si comentariile tale sunt binevenite.

    0 0

    Ministrul Sănătății, Eugen Nicolăescu (foto), a anunțat că aceste instituții vor fi desființate în următoarele zile. Numărul angajaților acestora ar putea fi redus cu un procent de până la 8%. Anunțul a creat confuzie și incertitudini în sistemul sanitar din județ. Cei mai mulți reprezentanți ai sistemului sanitar spun că este vorba doar de o reorganizare.


    Marți, ministrul Sănătății, Eugen Nicolăescu, a anunțat că, în următoarele zile, direcțiile județene de sănătate publică și casele de asigurări de sănătate vor fi desființate. Ministrul Sănătății a declarat că, în prezent, direcțiile de sănătate publică consumă 10% din fondurile ministerului, în vreme ce casele de asigurări de sănătate cheltuie 3% din Fondul unic național de asigurări sociale de sănătate. Economiile făcute prin desființarea acestor instituții vor fi redirecționate către programele naționale de sănătate. În total, personalul care lucrează în aceste instituții ar putea fi redus cu până la 8%. În ceea ce privește personalul direcțiilor de sănătate, 35% ar urma să fie preluat de către consiliile județene, 20% ar urma să fie preluat de structurile regionale, în vreme ce soarta celor care reprezintă 45% dintre angajați este incertă.
    În momentul de față, Direcția de Sănătate Publică (DSP) Neamț are 107 posturi din care sunt ocupate 99. “Deocamdată, nu știm nimic concret. Așteptăm să vedem hotărârea de guvern, pentru a ne lămuri ce se va întâmpla cu noi. Din câte am înțeles, ministrul Sănătății a spus că personalul angajat nu trebuie să-și facă probleme, întrucât va fi preluat de consiliile locale și județene. Oricum, în cazul desființării, rămâne întrebarea ce se va întâmpla cu activitatea de prevenție la nivelul județului? În mod cert, aceste măsuri, dacă nu sunt bine gândite, vor afecta populația”, a apreciat medicul Daniela Marcoci, director adjunct al DSP Neamț.

    Confuzie și incertitudine

    Cele 40 de case de asigurări de sănătate din țară vor fi desființate și vor fi înființate opt case regionale. “În mometul de față, instituția noastră are 53 de posturi aprobate, din care sunt ocupate doar 46, și am avea nevoie, pentru o activitate optimă, de 60 de angajați. S-a spus că noi cheltuim 3% din Fondul unic, dar aceasta este limita maximă pentru că, în realitate, noi cheltuim cu puțin peste 1%. Cei mai afectați vor fi pacienții, care vor fi nevoiți să meargă, spre exemplu, la Iași, pentru adeverințe sau alte documente”, a declarat Magda Spânoiu, manager interimar al Casei de Asigurări de Sănătate Neamț.
    Și alți reprezentanți ai sistemului sanitar sunt de părere că pacienții vor fi afectați de aceste schimbări. “Din câte am înțeles, este vorba doar de o reorganizare, pentru că este imposibil să nu rămână un reprezentant al Ministerului Sănătății în teritoriu. Oamenii aceștia sunt bine pregătiți, au multă experiență și, probabil, vor trece sub coordonarea consiliilor județene. Important este să nu intervină politica în activitatea lor. Și noi suntem în proces de reorganizare, așa că nu știm cum va fi, dar, dacă pacientul nu va fi pus pe primul loc în ceea ce privește aceste schimbări, atunci sigur vor fi proteste de stradă”, a afirmat medicul Letiția Damoc, managerul Serviciului Județean de Ambulanță.
    “Aceste schimbări erau anunțate demult. Deocamdată, domnul ministru nu a dat prea multe amănunte, dar am înțeles că angajații direcțiilor de sănătate vor trece la consiliile județene. În ceea ce privește casele de asigurări, pacienții vor fi cei mai afectați. Noi, ca furnizori de servicii medicale, semnăm contractul-cadru de finanțare o dată la doi ani și nu e un capăt de țară să ne deplasăm la Iași. Ce se va întâmpla, însă, cu pacienții care au nevoie de documente? Cred că va fi păstrat, la nivel de județ, măcar un birou pentru relația cu asigurații”, a apreciat medicul de familie Angela Bica, vicepreședintele Patronatului Medicilor de Familie Neamț.
    “În viziunea domnului ministru, nu este vorba despre o desființare, ci despre o reorganizare. Ne-am dorit descentralizare, astfel că direcțiile de sănătate publică vor fi preluate de consiliile județene. Este decizia domniei sale și avem încredere în ea. Să nu uităm că Eugen Nicolăescu a mai avut un mandat de ministru al Sănătății, care a fost foarte contestat, dar, ulterior, s-a dovedit că a fost unul dintre cei mai buni miniștri ai Sănătății de după 1990. Avem nevoie de instituții sanitare corecte, care să funcționeze numai în interesul cetățenilor”, a afirmat deputatul Dorin Ursărescu, președintele PNL Neamț și copreședintele al Uniunii Social Liberale, filiala Neamț.

    Ce sunt casele de asigurări și direcțiile de sănătate

    Casele de asigurări de sănătate județene sunt subordonate Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS) și implementează politica acesteia la nivel local. Astfel, fiecare casă de sănătate are un buget propriu pe care și-l administrează și încheie contracte cu furnizorii de servicii din județul în care funcționează (medici de familie, spitale).
    În total, casele de sănătate au, prin lege, 18 atribuții, printre care se mai numără negocierea și contractarea serviciilor medicale cu furnizorii, decontarea acestor servicii sau organizarea de licitații în vederea contractării unor servicii din pachetul de servicii. Conducerea caselor de asigurări de sănătate este asigurată de către președintele – directorul general, directorul executiv al direcției economică și de managment, de directorul executiv al direcției relații cu furnizorii și directorul executiv adjunct (medicul șef). Casele de asigurări de sănănate funcționează din 1999, an în care s-a implementat cea mai importantă reformă din sistemul de sănătate. Până la această dată, sistemul de sănătate era coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătății, prin cele 41 de direcții sanitare județene și direcția sanitară a municipiului București, constituit dintr-o rețea de spitale, policlinici, dispensare și alte unități sanitare. Direcțiile de sănătate publică au continuat să funcționeze și după această dată, rolul acestora fiind de a implementa politica Ministerului Sănătății la nivel local.
    Casele de asigurări de sănătate finanțau sistemul de sănătate la nivel local, iar direcțiile de sănătate publică aveau rolul de a stabili politica de sănătate (de a organiza structurile sanitare, de a ține evidențele statistice pe probleme de sănătate). Direcțiile de sănătate publică evaluează, coordonează și monitorizează modul de asigurare a asistenței medicale curative și profilactice din unitățile sanitare de pe teritoriul arondat, iclusiv pentru unitățile sanitare din subordinea Ministerului Sănătății, luând măsuri pentru asigurarea accesului la asistență medicală a oricărei persoane din raza județului.


    0 0
  • 03/13/13--07:17: Cui pe cui

  • Cui pe cui se scoate: JIHAD contra JIHADISTILOR in Siria

    autor: FrontPress 12.03.2013

    siriaDeşi secularismul este unul din stâlpii regimului naţionalist al Siriei conduse de preşedintele Bashar al Assad, oficialii s-au gândit să aplice tactica inamicului, reprezentat de teroriştii islamişti susţinuţi de Washington şi unele state europene şi arabe. Astfel consiliul clericilor suniţi din Siria, alcătuit din prelaţi loiali guvernului, au cerut duminică printr-un edict sirienilor să se alăture armatei în lupta contra rebelilor, ceea ce constituie “o datorie naţională şi religioasă”.
    Documentul susţine că “armata laudă cuvântul lui Dumnezeu în Patria noastră mult iubită” iar soldaţii trebuie ajutaţi “în jihadul (războiul sfânt) pentru Siria”. “Cerem tuturor să stea umăr la umăr alături de Armata Arabă Siriană”, au făcut apel liderii suniţilor din ţară, prin vocea marelui muftiu Ahmad Badreddin Hassoun.
    Până acum, teroriştii islamişti care luptă cu forţele loiale preşedintelui Assad, mulţi dintre ei cetăţeni străini, au invocat jihadul în lupta cu regimul secular sirian.
    Printre ţările care susţin logistic, politic, financiar şi chiar militar insurgenţa islamistă din Siria se numără SUA, Turcia, Arabia Saudită şi Qatarul. Pe de altă parte, regimul politic de la Damasc este sprijinit de Rusia, China şi Iran. Conform estimărilor ONU, peste 60.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în urma violenţelor care au început în luna martie a anului 2011.
    Siria era până nu de mult un exemplu al coexistenţei paşnice a diferitelor religii, într-un stat cu o populaţie majoritar musulmană. În această ţară trăiesc circa 300.000 de melkiţi catolici şi peste 800.000 de credincioşi ortodocşi, cea mai mare parte a lor aparţinând de Patriarhia Greco-Ortodoxă a Antiohiei şi a întregului Răsărit. Aceste două confesiuni, precum şi alte Biserici mai mici, reprezintă minoritatea creştină dintr-o ţară în care 87 de procente din totalul populaţiei de 19 milioane de oameni aparţin religiei musulmane. Sursa: FrontPress.ro


    0 0
  • 03/13/13--07:32: Bancuri .... (3)


  • Ion şi Maria, adolescenţi, singuri acasă.
    Maria: Ioane... tu te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?
    Ion: Păi... cred că da, Mărie!
    Maria: Porcule!

    O femeie în vârstă bea un pahar cu vin în curte, alături de soţul ei.
    Deodată zice:
    - Te iubesc atât de mult... nu ştiu cum aş fi putut trăi toţi anii ăştia fără tine.
    Auzind aceasta soţul întreabă:
    - Eşti tu sau este vinul cel care vorbeşte?
    La care ea-i răspunde:
    - Sunt eu... vorbeam cu vinul.


    Un tip care era cunoscut pentru răutatea şi distanţa sa faţă de biserică, se prezintă într-o zi, spre uimirea tuturor, la spovedanie.
    Părintele, care-l ştia ce fel de om e, îl întreabă pentru început, mai mult retoric:
    - Fiule, când ai deschis ultima oară Biblia?
    - Ieri părinte...
    Părintele, neaşteptându-se la un astfel de răspuns, îl întreabă curios:
    - Dar cum se face fiule, citeşti aşa des?
    - Nu părinte, dar acolo îmi ţin banii...

    În restaurant, după o lungă aşteptare, clientul întreabă:
    - Nu vă supăraţi, chelnerul care mi-a luat comanda mai lucrează la dumneavoastră?

    Ion şi Maria şi-au cumpărat maşină. În prima zi, se urcă la volan Maria şi intră în primul stâlp.
    - Eşti o proastă! ţipă Ion. Faci numai tâmpenii!
    - Lasă, că şi tu ai spart ieri borcanul cu zacuscă.

    Dacă mai aveţi ceva de pierdut - înseamnă că încă nu e pierdut totul...

    Şeful este persoana care vine la timp la serviciu în ziua în care tu întârzii şi întârzie în acele zile în care tu vii la timp.

    Care e deosebirea dintre logica bărbatului şi cea a femeii?
    Cea a bărbatului - e mai corectă, cea a femeii - mai interesantă.

    100 de boxeri au fost întrebaţi despre pericolul sportului pe care-l practică. 10% au spus că boxul este periculos pentru sănătate. 90% nu au înţeles întrebarea.

    Un african, după ce se întoarce din România este întrebat:
    - Cum ţi s-a părut clima acolo?
    - Ei, e rău, că e tot timpul iarnă. Şi dacă cu cea verde - mai merge, dar cu cea albă - e rău de tot.

    Tatăl vine la oraş în vizită la fiul student. A sosit seara târziu, e întuneric afară şi nu se vede nici o mişcare, nimeni pe care să întrebe, aşa că se apropie de cămin şi strigă:
    - Stelian Popescu unde stă?
    Se aude o voce plictisită :
    - Sprijină-l de uşă că venim noi să-l luăm!

    Doctore, sunteţi sigur că am 27 de săptămâni de sarcină şi nu 22?
    - Absolut!
    - Doamne, nu m-am căsătorit cu cine trebuia!

    Şeful, prezentând un nou angajat, le spune celorlalţi :
    - Acesta este noul venit în echipa noastră. Arătaţi-i, vă rog, cu ce vă ocupaţi, când aveţi impresia că sunt cu ochii pe voi.

    La vamă, la deschiderea portbagajului, vameşul stupefiat îi întreabă pe ocupanţii maşinii :
    - A cui e mitraliera asta?
    - Nu e a noastră!

    - Dar a cui?
    - A lui Kalashnikov!

    Pe şosea rulează un automobil, când după o curbă apare un semn de
    circulaţie: viteza maximă - 40 km/oră. Şoferul încetineşte până la 20 km/oră. Este oprit totuşi de către un poliţist, care-l întreabă:
    - Şi de ce te furişezi aşa?

    Doi zgârciţi au pus pariu, cine va pune mai puţin în cutia milei la biserică. Şi iată că se apropie cutia pentru bani. Primul pune o monedă de un ban şi priveşte triumfător la celălalt. Acesta spune calm:
    - Pentru amândoi!

    0 0
  • 03/14/13--06:42: Protest nationalist

  • Protest nationalist in Georgia impotriva “influentei Turciei”

    autor: FrontPress 14.03.2013
    0Un grup georgieni de la organizaţia radicală “Frontul Naţional” au protestat marţi în faţa guvernului din micul stat din regiunea Caucazului. Sloganul principal al tinerilor naţionalişti, unii dintre ei afişând şi steagul Greciei ortodoxe, a fost “NU expansiunii religioase şi economice a Turciei”.
    Organizatorii acţiunii susţin că au decis să iasă în stradă pentru a protesta împotriva construirii unei noi moschei în oraşul Batumi, situat la malul Mării Negre, în apropiere de graniţa cu Turcia.
    Protestatarii au cerut guvernului din Tbilisi să rupă acordurile cu Ankara în privinţa ridicării de noi lăcaşe de cult musulmane în Georgia, o ţară majoritar ortodoxă.
    632px-Caucasus-political_en.svg
    Aproape 84 la sută din populaţia Georgiei aparţine Bisericii Ortodoxe. Principalele minorităţi religioase sunt reprezentate de musulmani (10 procente), armeni apostolici (4 procente) şi catolici (0,8 procente). Sursa:FrontPress.ro
    54


    0 0
  • 03/14/13--06:54: Bancuri ... (4)

  • Puteţi ghici câţi ani am? întreabă cochet o doamnă.
    - Scuzaţi-mă, dar nu am idee!
    Vă dau un indiciu: fiică-mea merge la grădiniţă.
    - E educatoare?

    - Ei, tu! - strigă un poliţist pe motocicletă, ajungând maşina.
    - Tu n-ai auzit că ţi-am spus să te opreşti?
    - Am auzit, dar mi s-a părut că ai spus: „Bună dimineaţa, d-le senator".
    - Nu-i aşa, - spune cu un zâmbet poliţistul, - ca astăzi e o zi frumoasă, d-le senator?

    Un tip care stătea cu chirie, îşi invită într-o seară un prieten la o bere. După câteva pahare, musafirul observă un lighean agăţat pe perete.
    - Ce-i cu ligheanul ăla?
    - Nu-i lighean, este un ceas vorbitor! - şi loveşte puternic în el.
    De după perete se aude o voce:
    - Tâmpitule, iar baţi noaptea la două jumătate?

    Mulţi din cei necăsătoriţi visează să aibă o soţie frumoasă şi deşteaptă.
    Mulţi din cei căsătoriţi visează acelaşi lucru.

    Un poliţist încearcă să oprească un automobil. Dar ignorând semnalele, maşina îşi continuă drumul, aşa că poliţistul trage un foc şi îl răneşte pe şofer. După încă o împuşcătură îl răneşte pe pasagerul din dreapta. Apropiindu-se de automobilul oprit, el strigă:
    - Bine că te-ai oprit! A treia oară nu mai trăgeam în aer.

    Se întâlnesc două blonde, una spune:
    - Ascultă, ştii că anul acesta, 8 martie va fi vineri?
    - Serios?! Numai să nu fie 13!

    -Domn' părinte, ştiţi... mi-a murit câinele şi aş vrea o mică înmormântare creştinească, aşa... după cum se cade.
    Preotul îi răspunde:
    -Mai Ioane, eu am avut bunăvoinţă şi te-am ascultat, dar du-te mă dracului şi îngroapă-l undeva, unde ai mai văzut tu înmormântare la câini, cu popă?
    Merge Ioan acasă şi a doua zi, vine iar:
    -Domn' părinte, apoi io, m-am gândit că totuşi... o mică slujbă acolo, nu se poate?
    Preotul:
    -Mai Ioane, du-te unde-i vrea, du-te caută-ţi pe cine-i vrea, să ţi-l îngroape, du-te la neoprotestanţi şi nu mă mai bate la cap.
    Ioan se îndreaptă spre uşă supărat şi zice:
    -Apoi, dacă aşa stă situaţia, eu cu nevastă-mea am strâns, cu greu, vreo 3000 de euro pentru înmormântarea lui AZORICĂ...
    Preotul:
    -Apoi mă, stai aşa, despre AZORICĂ-i vorba? No stai aşa mă..!. că Azorică-i câine ortdox ,mă!

    Incendiu mare la un spital. Ca de obicei, sosesc operativ SMURD-ul şi pompierii. Acţionează organizat, se luptă cu flăcările, dar îşi fac treaba profesionist, sting incendiul şi intervin pentru salvarea persoanelor aflate în pericol. La urmă, şeful formaţiei raportează managerului de spital:
    - Domnule doctor, operaţiunea a fost încheiată cu succes, au fost salvaţi aproape toţi, doar la subsol, din cele trei persoane inconştiente găsite acolo, doar două am reuşit să le resuscităm, una... din păcate, a murit. Ne pare rău...
    Doctorul:
    - Măi, sunteţi nebuni? La subsol, se află morga!

    Bulă caută disperat un cui; vroia să dea un telefon şi n-avea cui.

    Bulă mergea într-o zi pe stradă și un om îl întreabă:
    -Bulă, unde te duci?
    -Da' de unde știi tu că nu vin?

    -Știi, eu niciodată nu mi-am înşelat soţul...
    -Te lauzi sau te plângi?

    0 0


    Sa mentionam faptul ca fiecare copil nascut in Romania Mare, care primea numele de Carol sau Carolina primea din  partea regelui un ban de aur.



    Copilăria
    Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.
    Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.
    În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”
    Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.
    În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.
    În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.
    Aventurile
    Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.
    Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.
    Zizi Lambrino
    Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură,Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.
    După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.
    La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.
    Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!
    Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.
    În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”
    După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.
    Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.
    Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.
    Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”
    Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.
    Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”
    La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.
     Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesaElena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.
    Elena Lupescu
    În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.
    Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.
    Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.
    De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.
    În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.
    Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.
    Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.
    Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.
    S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.
    Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.
    Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.
    Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.
    sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România

    0 0
  • 03/14/13--11:20: Sondaj

  • Sondaj IRES: 41 la suta dintre romani considera ca Ungaria este DUSMANUL Romaniei

    autor: FrontPress 14.03.2013
    0Arborarea steagului secuiesc este dezaprobată de cei mai mulţi dintre participanţii la un studiu cu privire la relaţiile interetenice din România, realizat în martie de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES și cei mai mulţi dintre respondenţi consideră că autorităţile ungare nu ar trebui să se implice în aceste chestiuni.
    Mai mult de jumătate dintre cei intervievați (57%) sunt de părere că gestul arborării steagului secuiesc este de natură să afecteze relațiile dintre români și maghiari, iar aproape 2 treimi (74%) apreciază că aceste situații pot afecta relațiile dintre România și Ungaria.
    Cercetarea națională realizată în fiecare an de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES a fost focusată în anul 2013 pe percepțiile populației cu privire la relațiile cu etnicii de alte naționalități, dar și pe relația României cu țările UE în vederea identificării țărilor “prietene”.
    Cercetarea a relevat, la nivelul relaţiilor României cu alte ţări, că:
    - țara pe care cei mai mulți români (88%) o identifică drept prietenă a României este Spania, urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%), Austria (82%), Bulgaria (81%) și SUA (80%);
    - țările mai puțin prietenoase la adresa României sunt considerate Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten), Rusia (27% dușman vs. 50% prieten), Franța (pe care 13% o consideră mai degrabă dușman, deși 78% o văd drept mai degrabă prieten) și Marea Britanie (11% dușman vs. 75% prieten);
    - relațiile României cu Ungaria sunt văzute drept bune de către 56% dintre persoanele intervievate, doar 1% dintre respondenți consideră că acestea sunt foarte bune;
    - relațiile României cu alte țări ale Uniunii Europene sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievați, în timp ce 6% le văd drept foarte bune, 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept foarte proaste;
    În ceea ce privesc relaţiile interetnice, studiul arată că:
    - dintre etniile reprezentative din România, cele mai bune relații le au românii cu germanii, cu sârbii și ucrainienii, urmate de cele cu maghiarii și ţiganii;
    - relațiile dintre români și etnicii germani sunt văzute drept bune sau foarte bune de către majoritatea intervievaților – 89%; doar 6% dintre aceștia tind să le considere drept mai degrabă proaste sau foarte proaste;
    - relațiile cu sârbii și ucrainienii din România sunt considerate a fi foarte bune sau bune de 84% dintre respondenți;
    - 56% dintre respondenți apreciază drept bune relațiile din ultimii ani dintre români și maghiarii din România, 58% spun că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune; in timp ce 34% dintre intervievați ar spune că acestea au fost mai degrabă proaste sau foarte proaste;
    - relațiile dintre români și romii din România sunt considerate mai degrabă bune de 51% dintre participanții la studiu, în timp ce 47% le văd drept mai degrabă proaste;
    - aproape 2 treimi dintre paricipanții la acest studiu au o părere bună sau foarte bună despre maghiarii din România;
    - peste jumătate dintre români (57%) spun că au vizitat județele Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%), vizite la prieteni și rude (12%), afaceri (7%) sau au fost doar în trecere (25%), iar un număr mare dintre respondenți (82%) se declară interesați în foarte mare măsură de vizitarea celor două județe în scopuri turistice;
    - relațiile actuale dintre românii și maghiarii din România sunt considerate a fi mai proaste decât înainte de 1989 de către 38% dintre participanții la stidiu și mai bune de către 32% dintre aceștia;
    Cu privire la relaţia dintre români și maghiari, studiul a relevat că:
    - cei mai mulți dintre români (51%) nu au vizitat niciodată Ungaria, dar opinia românilor despre Ungaria este mai degrabă pozitivă: 28% dintre respondenți spun că au o părere foarte bună, iar 63% au o părere bună despre această țară;
    - cei mai mulți dintre români (52%) privesc obținerea dublei cetățenii de către maghiari cu ochi buni, însă o proporție însemnată a participanților la studiu dezaprobă această posibilitate pe care o au maghiarii din România (părere proastă+foarte proastă – 41%);
    - gestul unor președinți de consilii județene din Transilvania de a cere cetățenia maghiară este profund dezaprobat de către români (70%), iar majoritatea respondenților (56%) consideră că aceștia își vor schimba atitudinea față de România după obținerea cetățeniei ungare;
    - românii nu sunt ostili față de maghiari, majoritatea dintre ei fiind de acord să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%);
    - românii sunt mai rezervați în ceea ce privește reprezentarea politică de către lideri maghiari, 51% nu ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari;
    - 50% dintre participanții la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească este unul negativ, și doar 39% că acesta este unul pozitiv;
    - 48% dintre participanții la studiu consideră este bine, iar 45% că este rău ca cetățenii români de etnie maghiară să sărbătorească Ziua Ungariei. De pe Jurnalul National


    0 0
  • 03/15/13--06:35: Recomandari FP

  • Recomandarile FP: 9 Rota (VIDEO)

    autor: FrontPress 15.03.2013
    0Compania a 9-a (9 rota), este o coproducţie ruso-finlandezo-ucraineană din 2005, regizată de Fyodor Bondarchuk. Tema filmului tratează drama războiului sovieto-afgan şi se bazează pe fapte reale.
    9rota_amadu_9fmt_2_9_rota_9_pngs49rota19-rota39rota_7


    0 0
  • 03/15/13--06:43: Clive Burr


  • Fallece Clive Burr



    El ex batería del grupo británico de heavy metal «Iron Maiden», Clive Burr, falleció a los 56 años tras sufrir esclerosis múltiple.

    El fundador y bajista de la formación, Steve Harris, lamentó la «noticia terriblemente triste» de la muerte del que fuera su compañero. «Era una persona maravillosa y un batería increíble que hizo una valiosa contribución al grupo en sus inicios cuando comenzábamos a tocar», señaló Harris del batería, que acababa de cumplir 56 años el pasado 8 de marzo. Burr se unió a la legendaria banda de rock duro en 1979 y tocó con ellos en los primeros tres álbumes: «Iron Maiden» (1980), «Killers» (1981) y «Tye Number of the Beast» (1982).

    También el solista del grupo, Bruce Dickinson, rindió tributo a Burr, del quien recordó que «incluso durante los peores días de su enfermedad, jamás perdió el sentido del humor o la irreverencia». El fallecido músico nació en 1957 en el este de Londres y antes de pasar a formar parte de «Iron Maiden» había tocado también con la banda británica de heavy metal «Samson». Precisamente, Dickin conoció a Burr cuando éste dejaba «Samson» en diciembre de 1982.

    Cuando le diagnosticaron esclerosis múltiple en 2001, sus ex compañeros en «Iron Maiden» crearon la fundación «Clive Burr MS Trust», con el fin de ayudarle a recaudar dinero para poder costearse la vida. El grupo también dio varios conciertos para que Burr pudiera resolver su ·economía.

    elmundo

    Una banda espectacular y un batería extraordinario que se ha visto enfermo de Esclerosis Múltiple, enfermedad que tiene alguien a quien conozco mucho, y que tristemente ha finalizado su camino, mi pésame a familia, seres queridos y amantes de la buena música, a modo de homenaje os dejo el tema "Run To The Hills"


    0 0



    Cum si-a ales sotia Mircea Eliade


    În ce priveşte decizia alegerii unei soţii, există uneori circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui… Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor.
    Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.
    Dar nu era numai atât! Aceasta din urmă mai avea în spate şi o poveste de viaţă şi de iubire oarecum tragică. Pe când era soţia unui ofiţer, Nina a făcut o mare pasiune pentru un tânăr locotenent din Braşov, pentru care îşi părăseşte de altfel căminul conjugal. Însă tatăl amorezului – un general – se opune relaţiei dintre cei doi, îi aranjează fiului o „misiune” la Paris, iar colegii – probabil la „ordin” – pun la cale o căsătorie civilă legală a locotenentului, care în clipa aceea era inconştient de beat. Evident, ziarele braşovene au anunţat acest eveniment matrimonial „fericit”, ceea ce a produs un şoc Ninei Mareş, dar a şi vindecat-o într-un fel de pătimaşa dragoste.
    Aflat în postura de a alege pe una din cele două femei de care se simţea ataşat sentimental, Mircea Eliade optează pentru soluţia de maxim „sacrificiu”, şi anume de a renunţa la ambele. :)
    Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum „filosofic” opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie.
    De altfel, Nina este conştientă de acest „mare sacrificiu”, asigurându-l totodată că nu va rămâne mult în viaţa lui, pentru că… „ştiu c-am să mor tânără”. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta murind de cancer în noiembrie 1944, iar el îngrijindu-se pe mai departe de Giza (Adalgiza Tătărăscu), fiica din prima căsătorie a răpostei lui soţii.
    *****
    sursa: Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948.

    0 0
  • 03/16/13--02:00: Anonymouse

  • Hackerii Anonymous ameninta ca vor “sterge” Israelul de pe internet

    autor: FrontPress 16.03.2013
    anonymous-internet-guyHackerii de la Anonymous au anunţat că plănuiesc un atac cibernetic masiv împotriva Israelului, ameninţând că “vor şterge” statul evreu de pe internet. Conform Russia Today, Israelul ia în serios aceste ameninţări şi pregăteşte mai multe măsuri defensive. “Operaţiunea Israel” va avea loc în 7 aprilie, au transmis hackerii prin intermediul contului lor de Twitter.
    Israelul a mai fost atacat cibernetic de grupul “anonimilor” în noiembrie 2012, ca răspuns la asaltul asupra Fâşiei Gaza. Circa 700 de site-uri israeliene au avut de suferit, inclusiv adresa de internet securizată a Ministerului Apărării. Oficialităţile au anunţat nu mai puţin de 44 de milioane de atacuri asupra site-urilor guvernamentale, majoritatea dintre acestea soldându-se cu eşecuri din partea hackerilor.
    Ca urmare a operaţiunii, grupul Anonymous a făcut publice datele personale (nume, coduri numerice, adrese de e-mail) aparţinând unui număr de 5.000 de oficiali israelieni. Sursa: FrontPress.ro


older | 1 | .... | 36 | 37 | (Page 38) | 39 | 40 | .... | 171 | newer