Un nou studiu relevă o descoperire surprinzătoare despre revoluţionarul francez Maximilien de Robespierre

Florin Bădescu | 24.12.2013 |

Maximilien de Robespierre avea 36 de ani atunci când a fost executat. +ZOOM

Un nou studiu relevă o descoperire surprinzătoare despre revoluţionarul francez Maximilien de Robespierre

Revoluţionarul francez Maximilien de Robespierre suferea probabil de sarcoidoză, o maladie imunitară rară care distruge organele interne, în momentul în care a fost executat prin ghilotinare, în 1794, potrivit unui studiu realizat de doi medici legişti francezi, informează Reuter.

După reconstrucţia şi examinarea cu atenţie a măştii mortuare a liderului "regimului terorii", medicii legişti Phillipe Charlier şi Philippe Froesch au furnizat un diagnostic postum al bolii de care suferea Robespierre. Sarcoidoza este o boală care determină organismul să înceapă să îşi atace propriile ţesuturi şi organe interne

Mai multe semnalmente clinice au fost descrise de martori contemporani cu el", afirmă autorii acestui studiu, publicat în revista medicală The Lancet.

Simptomele includ probleme de vedere, sângerări nazale - descrise în documentele medicale ale vremii, în care se spune că Robespierre "îşi acoperea pernele cu sânge proaspăt în fiecare noapte" -, icter - "piele şi ochi colorate în galben - oboseală permanentă şi ulcer varicos recurent.

"Prezenta, totodată, contracţii permanente la nivelul ochilor şi gurii", spun specialiştii francez, adăugând că "simptomele s-au înrăutăţit între 1790 şi 1794".

Maximilien de Robespierre avea 36 de ani atunci când a fost executat.

O mască funerară a chipului său a fost realizată imediat după decapitarea lui, iar o copie a acesteia este expusă la Muzeul Granet din Aix-en-Provence, un oraş din sudul Franţei.

Sarcoidoza duce la apariţia unor mici zone inflamate în ţesuturile corpului, denumite granuloame, şi afectează cel mai adesea plămânii, pielea şi nodulii limfatici, dar şi - în anumite forme ale bolii - ochii, ficatul şi pancreasul. Boala este însoţită adeseori de oboseală şi de o senzaţie generală de disconfort.

Cauzele sarcoidozei nu sunt bine cunoscute, spun specialiştii, şi în cazul multor pacienţi, boala intră în cele din urmă în remisie, fără tratament.

Autorii studiului spun că, deşi există şi alte explicaţii posibile pentru simptomele prezentate de Robespierre, precum tuberculoza şi lepra, aceste boli nu se potrivesc cu descrierea semnalmentelor medicale şi cu evoluţia bolii acestuia.

Sarcoidoza - descrisă pentru prima dată în literatura medicală de savantul britanic Jonathan Hutchinson în 1877 - pare să fie cea mai probabilă cauză, afirmă cei doi cercetători francezi.

Maximilien Robespierre, unul dintre cei mai fecunzi ideologi ai Revoluţiei franceze, s-a născut în 1758, în Arras, şi a fost ghilotinat în iulie 1794, la Paris.

Surse: Mediafax, Reuters

CAND si CUM au devenit Bucurestii capitala Tarii Romanesti

autor: FrontPress 28.12.2013

Orașul București nu a fost încă de la început scaun de domnie. În vremea întemeierii sale, undeva prin secolele XIV-XV, nu a avut același rol important pe care îl va avea după secolul al XVII-lea. Cu timpul, însă, domnitorii au început să îi acorde tot mai multă atenție, din mai multe motive, orașul devenind în cele din urmă reședința Țării Românești, pentru ca mai apoi să devină capitala României.

Oraș medieval, Bucureștiul a fost fondat undeva în secolul XIV-XV. Adevăratele sale origini încă nu sunt pe deplin cunoscute. De-a lungul vremii s-au enunțat mai multe teorii cu privire la acest subiect. S-a vorbit despre întemeierea orașului de către Mircea cel Bătrân, pe baza unui document dat de el din Cetatea Dâmboviței, despre care mulți spun că este de fapt vechea denumire a orașului. Alții îi atribuie înființarea orașului ciobanului Bucur, de la care ar veni și numele orașului. În fine, alții îi atribuie chiar și lui Negru Vodă întemeierea orașului.

Se prea poate ca Mircea cel Bătrân să fi construit aici o fortificaţie pe care să o folosească în cazul unui atac al turcilor otomani. Tot despre el, Dimitrie Papasoglu spune că folosea Cetatea Dâmboviţei drept reşedinţă de iarnă. La fel, şi Vlad Ţepeş ar fi putut ridica cetatea pentru a se folosi de ea în contextul operaţiunilor sale de la sud de Dunăre contra aceloraşi turci.

Ceea ce se cunoaște sigur este că primul document în care este menționat orașul București este unul din anul 1459, dat de Vlad Țepeș către niște boieri. De acum va începe să apară menționată în documente cetatea Bucureștilor sau Bucureștiului, însă până să ajungă la statutul de reședință domnească și apoi de capitală a unei țări, orașul a trebuit să ducă o luptă încrâncenată cu celălalt „rival” al său, şi anume Târgoviştea.

Primul domnitor care stă cu adevărat la Bucureşti, şi îl foloseşte ca reşedinţă, este fratele şi urmaşul lui Vlad Ţepeş, şi anume Radu cel Frumos. Motivele şederii sale aici sunt destul de clare, el dorind să fie cât mai aproape de ocrotitării săi turci. De aici dă şi câteva documente. Unul, de la 12 noiembrie 1463[1], vorbeşte despre întărirea unor moşii către mai mulţi boieri. Altul, de la 30 mai 1464[2], vorbeşte despre întărirea stăpânirii mănăstirii Cozia peste Sevestreni. Au mai fost şi altele însă cel mai important este cel din 14 octombrie 1465 dat în scaunul de cetate Bucureşti, în anul 6974[3]. Iată deci prima confirmare a faptului că Bucureştiul a devenit cetate de scaun, reşedinţă a domnitorului. Era normal ca un domnitor precum Radu, pus pe scaunul domnesc de către turci, să stea cât mai apoi de ocrotitorii săi. Acest lucru însă nu îl va ajuta foarte mult în conflictele sale viitoare, mai ales cele cu Ştefan cel Mare, care în cele din urmă îi vor aduce pieirea. Radu cel Frumos nu este „părintele” acestui oraş, însă este primul care îl foloseşte ca scaun de domnie.

Cauzele pentru care Bucureştii s-au dezvoltat au fost date de caracterul său de târg, caracter pe care şi l-a însuşit şi pe care l-a fructificat cu succes. La început, rolul principal al comerţului Ţării Româneşti îl deţinea Târgoviştea, care întreţinea relaţii comerciale bune cu negustorii saşi din Braşov, însă acest lucru avea să schimbe odată cu creşterea influenţei turceşti în aceste părţi şi dezvoltarea comerţului cu Imperiul Otoman, lucru care a favorizat Bucureştiul, localitate aflată mult mai aproape de graniţele imperiului. Să nu uităm că Bucureştiul se află pe drumul ce vine de la Braşov spre Giurgiu, deci carele negustorilor ce veneau din Transilvania şi doreau să facă comerţ cu Balcanii treceau pe aici. La fel se întâmpla şi când comercianţi din Balcani voiau să fac comerţ cu Transilvania.

Bucureştiul se ridică foarte mult în secolul al XVI-lea, tocmai din cauza acestui comerţ cu turcii, care, deşi nu aducea la fel de mulţi bani ca cel săsesc, devenise cea mai importantă sursă de venit a ţării, mai cu seamă cu cei mai mulţi negustori erau greci[4]. Grecii, care aveau legături comerciale cu Balcanii, deci implicit cu Imperiul Otoman, importau şi exportau mărfuri în aceste zone. Astfel, pentru domnitori Bucureştiul devine o localitate mult mai însemnată decât Târgoviştea, deoarece aici începuse să se concentreze toată viaţa economică şi, deci, oraşul capătă o mare importanţă. Chiar dacă pe viitor vor mai exista domnitori care vor prefera Târgoviştea, acestea vor fi din considerente politice, în contextul luptei antiotomane. Aşa s-a întâmplat şi cu domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) căruia boierii îi reproşau că preferă Târgoviştea mai multe decât Bucureştiul, lucru care, în viziunea lor, înseamna de fapt dorinţa domnitorului de a fugi în Transilvania în cazul unor atacuri turceşti.[5] Acest lucru este consemnat şi de Anton Maria del Chiaro în Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

Dar cum au existat şi cauze economice, au existat şi cauze strategice pentru care Bucureştiul s-a ridicat şi a devenit reşedinţă domnească. Aşezat în codrii deşi ai Ţării Româneşti, codrii ce astăzi nu se mai văd decât prin peticele de pădure ce au mai rămas, oraşul este clădit şi el pe o serie de dealuri înalte. Astăzi dealurile sunt mai „tocite” decât erau ele în trecut, atunci când se ridicau mândre deasupra oraşului. Asta făcea din Bucureşti un punct de observaţie mult mai bun. La fel, mlaştinile Dâmboviţei, dar şi codrii întunecoşi făceau din oraş o zonă mai puţin accesibilă pentru atacuri.

Tot de aici unii domnitori puteau observa mult mai bine situaţia de la Dunăre, fie că erau aliaţi cu turcii, fie că nu. Este posibil ca şi Vlad Ţepeş să fi folosit Bucureştiul ca bază de operaţiuni pentru atacurile sale de la sud de Dunăre, în iarna 1461-1462, aşa cum şi alţi domnitori, precum Mihai Viteazul, ar fi putut să se folosească de poziţia oraşului în contextul luptelor cu turcii. Când importanţa sa comercială a crescut, devenind cel mai important târg din ţară, domnitorii au simţit nevoia să întărească oraşul, care a devenit în timp cea mai fortificată localitate a ţării, deci un alt motiv pentru care domnitorul s-ar fi mutat aici, simţindu-se, probabil, mult mai în siguranţă decât în alte cetăţi.

Cu timpul, oraşul s-a mărit considerabil, căci aici boierii au început să-şi ridice case şi moşiile lor s-au mărit. La fel, au fost ridicate biserici şi hanuri, pe lângă noi alte edificii, iar oraşul s-a extins şi s-a dezvoltat ajungând la ceea ce va fi mai întâi capitala Principatelor Unite şi apoi a României moderne. De Marius Ionescu –Historia