.png)
:)))
↧
↧
Să nu spui niciodată.
Cu toate acestea, m-am “trădat” de multe ori…
Sunt sigur că şi vouă vi se întâmplă mereu să credeţi,că sunteţi mai tari,decât în realitate,că evenimentele din jurul nostru,nu ne pot afecta că putem face faţă cu brio ,anumitor situaţii.Dar din păcate ,dovedim că suntem…oameni şi facem lucruri care,deşi afirmăm că nu le vom face niciodată,nu rezistăm tentaţiei.
Într-o primă fază, ne simţim “trădaţi”de noi înşine, influenţabili, sau chiar slabi în faţa celorlalţi. Dacă am conştientiza fragilitatea promisiunilor noastre, incapacitatea noastră de a schimba cursul evenimentelor cărora le opunem rezistenţă!
Dar…din păcate,nu întotdeauna reuşim să reacţionăm aşa cum ne-am dori.
Şi când spun trădaţi mă gândesc la ,un vis,o speranţa fără de care nu credeam că putem trăi,la un prieten,un sentiment.Şi constatăm,cu stupoare,că putem trăi,că putem uita,că putem să o luăm de la capăt.Dar rămânem cu acel gust amar,care ne face să ne întrebăm dacă a meritat !!
Acum aproape că accept lucrurile aşa cum vin. Unele sunt frumoase şi îmi rămân în minte , iar altele doar vin şi pleacă.
Atunci când susţinem cu tărie că niciodată nu vom acţiona într-o anumit fel şi totuşi o facem, înseamnă că principiile noastre “solide” sunt de fapt mai fragile decât credeam sau că punctul nostru de vedere asupra vieţii, cunoaşte şi alte sensuri pe care înainte nu le ştiam.
.sursa:fewstuff.blogspot.ro
↧
Hârtia aurie de împachetat
Omul stătea rău cu banii şi a devenit şi mai supărat cînd a văzut că fetiţa a folosit hîrtia respectivă că să decoreze o cutie şi să o pună sub bradul de Crăciun.
Cu toate acestea, fetiţa a adus tatălui ei cadoul în dimineaţă următoare spunîndu-i:
"Acesta este pentru ţine, tăticule".
Tatăl a fost ruşinat de reacţia lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arată din nou cînd văzu că, de fapt, cutia era goală.
El i-a spus pe un ton răspicat: "Nu ştiai, domnişoară, că atunci cînd dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?"
Fetiţa s-a uitat în sus spre tatăl sau, cu lacrimi în ochi, şi a zis:
"Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atîtea săruturi pînă cînd s-a umplut."
Tatăl a rămas perplex. În genunchi, şi-a îmbrăţişat fetiţa rugând-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuţa a murit într-un accident şi se spune că tatăl ei a ţinut acea cutie aurie lângă patul sau tot restul vieţii.
Şi, de cîte ori se simţea descurajat, sau avea de înfruntat situaţii dificile, deschidea cutia şi lua un sărut imaginar care-i dădea putere.
Fiecare dintre noi primim o cutie aurie cu dragoste necondiţionată şi săruturi de la copiii noştri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai preţios decît asta.
sursa mail
↧
Inventii
"Poporul secuiesc” si “Pamantul secuiesc” – inventii ale extremismului unguresc din Romania!
2009, Marsul Noii Drepte din Brasov de 1 Decembrie: Banner cu mesajul “Secuii nu sunt maghiari”Suntem în 2014. De aproape două decenii nu auzim altceva decât cele două „arii” false şi mincinoase ale extremismului unguresc din România: „Poporul secuiesc” şi „Pământul secuiesc”! Ajunge! Ne-am săturat! Plăsmuiri fariseice, născute din minţi înfierbântate şi spirite machiavelice!
„Popor secuiesc”?… „O grupare etnică” (Ion I. Russu), deznaţionalizată, gălăgioasă, transformată de şovinsimul şi extremismul ungureasc în masă de manevră, folosită împotriva românilor, cu care secuii cei adevăraţi – nu cei maghiarizaţi până-n măduva oaselor, de azi – au avut, de-a lungul vremii, relaţii dintre cele mai apropiate, fiindcă așa „cu secuii avem o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate”, cum scria Nicolae Iorga.
„Pământ secuiesc”? Un fel de „insulă a şerpilor” în mijlocul României geografice! „Pământul nostru natal este Pământul Secuiesc”, striga Santha Pal Vilmoş, fost preşedinte al judeţului Harghita. De unde l-or fi adus oare?.. De unde au venit? Greu de spus. Nu ştiu nici acei ,,istorici” care au ,,croit” o „Istorie a Secuilor”! Unde s-au aflat ei până în secolul XII, când au ajuns aici unde se află acum? Nu se ştie! Trecutul lor s-a pierdut în negurile îndepărtate ale istoriei. Dar şi în nişte fantasmagorii născocite de-a lungul vremii, care au la bază inspiraţii cu iz folcloric. Oricum, acela era „pământ secuiesc natal”! În nici un caz nu cel pe care, întâmplător, trăiesc acum.
Cum poate să afirme cineva că „pământul nostru natal este pământul secuiesc”? despre un teritoriu pe care, printr-o conjunctură istorică, secuii s-au aşezat, venind cine ştie de unde? Pe bună dreptate Ion I. Russu afirmă că „secuii nu pot fi consideraţi decât fiind nişte colonişti ai regelui Ungariei, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă, rărită din cauza năvălirilor”
„Aduşi şi îngrămădiţi” în partea de est a Ungariei, care şi pe vremea aceea se numea Transilvania şi era voievodat, secuii au fost repede asimilaţi şi în totalitate maghiarizaţi, aşa cum s-a încercat şi cu alte etnii, cu care ungurii s-au aflat în contact. Numai că acelea, având „rădăcini aici”, aşa cum vor să ne înveţe unii, cu referire la secui, fiind cu mult mai numeroase, au fost mai greu „rupte” de la rădăcinile lor etnice, pe câtă vreme secuii, venetici şi puţini, neavând nimic care să-i lege de pământul pe care au ajuns din întâmplare, nici cu neamurile din jurul lor, au fost deznaţionalizaţi rapid, pierzându-şi limba şi toate celelate trăsături. Astfel că azi a apărut o „etnie” nouă, inventată de „cei care s-au căţărat în spatele lor” (a secuilor) şi vorbesc în numele lor: etnia de secui-maghiar!
Deci, extremismul unguresc din România vrea, cu orice preţ, să ne determine să credem că pământul pe care s-au aşezat secuii, este un „pământ natal, secuiesc”, aşa că el nici nu face parte din teritoriul României. Întorcându-ne iarăşi în istorie, la acel secol al XII-lea, când au venit aici secuii, oare chiar nu or fi găsit pe nimeni,?.. Erau nişte pământuri pustii, „pe care ei le-au luat în proprietate”? Istoricul ungur Huszti Andraş ne spune cu totul altceva: „Dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei”, scrie el în vol. „Dacia veche şi nouă”. Trebuie să-l credem, nu? Iar urmaşii lor, recunoscuţi de întreaga istorie universală, nu sunt alţii decât românii! Iată ce spune istoricul francez Albert Armand: „Locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolotică până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Aşa scrie şi academicianul Simion Mehedinţi: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei (…) Faţă de toţi vecinii el (poporul român, n.n.) este singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva decât pe pământul pe care trăieşte azi”. Iar acesta este Pământul românesc! Nu este „pământ natal secuiesc”!
Degeaba unii „istorici”, precum sasul Rősler şi ungurii Hunfalvy, Koracsony şi Raffay, s-au străduit din răsputeri să ne găsescă alte patrii şi să ne inventeze altă istorie. Istoria neamului românesc este una singură. Iar ea porneşte, după cum scrie Nicolae Iorga, de la „tracii care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare („băştinaşe”!) şi aceasta ne dă dreptul să ne considerăm noi, românii, singurii şi adevăraţii moştenitori ai acestor locuri”!!!
Dar „pământ natal” are şi semnificaţia de patrie! Iar patria este „oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva”. Patria mai înseamnă şi „locul natal, locul de baştină al cuiva”. Patria mai este „ţara în care cineva se stabileşte definitiv, fără să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetăşean al ei”. Atunci, pentru generaţiile de ieri şi de azi ale secuilor care au trăit şi care trăiesc în România, care a fost şi care este patria lor? Ar putea răspunde la o asemenea întrebare domnii Tőkes Laszlo, Tamas Sandor, Antal Arpad, Izsak Balazs, Borboly Caba şi alţii? Este România patria lor, sau nu? Or, pentru ei, ca şi pentru alţii de teapa lor, nu România este patria lor, ci „patria noastră mai mică este Ardealul”! Care este atunci patria lor cea mare?
Oricare ar fi răspunsul lor la întrebările de mai sus, adevărul nu este decât unul singur: patria lor şi a tuturor secuilor care trăiesc în Transilvania este România! Fiindcă Transilvania este pământ românesc! „Discutaţi voi cât veţi vroi, domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc”. Aşa scria Milton G.Lehrer. Şi tot el este cel ce precizează: „În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident (…). Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor în Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânire ungurească. Acesta era Ardealul pentru unguri. Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge”.
Numai că neobosiţii propagandişti ai revizionismului şi iredentismului unguresc nu pot, ori, mai degrabă, nu vor să priceapă toate acestea. Ei continuă să umble cu jalba-n proţap, cum se spune, pe la toate porţile europene spre a-şi găsi aliaţi şi susţinători care să-i creadă că „în Ardeal ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”; că „românii au ajuns în Ardeal prin păstoritul de transhumanţă, dar în mod sigur după slavi, iar cele câteva toponime de origine slavă provin de la slavii rămaşi până la venirea românilor”; că „suntem sugrumaţi de 86 de ani (articol scris în 2006,n.n.), uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere” etc. De aceea ,,ungurii din Transilvania trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini”. Aşadar „sus consângenii mei secui-maghiari! Aruncaţi-vă lanţurile! Să ne opunem cotropitorilor prin toate mijloacele”!
Iată cum, prin asemenea „strigăte de alarmă” „opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea încriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. Însă tot nemulţumiţi sunt. Cred că le lipseşte un singur lucru: Transilvania! De Ilie Sandru - Ziarul Natiunea
↧
M-am risipit
↧
↧
:)))
↧
Un banc...
Iubitule, îmi iei alt telefon mobil, te roooog?! - Păi, celălalt ? - Celălalt îmi ia o tabletă!
↧
Destin
|
Destinul trist al unei regine
Nu toate visele implinite cu fetiţe orfane care visează să devina regine au un final fericit. Ne-o dovedeşte destinul Nataliei – domniţa Dudu cum i se spunea acasă – cea care se trăgea dintr-o veche familie de boieri din nordul Moldovei, Kesco. Natalia s-a născut in Florenţa in anul 1859 . Rămâne de mic copil orfană şi este crescută de unchiul ei Constantin Moruzi şi de soţia acestuia, printesa Catinca. Micuţa Natalia Kesco şi-a petrecut copilăria în Moldova, la Bujor, apoi la conacul din Dănuţeni (de dincolo de Stânca Roznovăneştilor, pe malul Prutului) dar şi in Iaşi (oraşul bunicilor), Odessa (locul in care au fost inmormântaţi părinţii ei) sau în Viena ( oraşul de suflet al familiei). A fost una dintre multele fetiţe care visau sa devină regine. Încă din copilărie, la toate întrebările despre ce işi dorea să ajungă răspundea la fel: "Voi creşte mare şi voi fi regină". Visul i s-a îndeplinit dar, avea să mărturisească mai târziu, coroana nu i-a adus fericire.
 |
| Natalia Kesco |
A fost educată într-o mănăstire catolică şi lansată în lumea mondenă la Viena, unde apariţia ei a produs impresie şi prinţul sârb Milan Obrenovici (descendent si el al unei familii din Moldova – fiind fiul Mariei Obrenovici - amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza ) "a pus ochii" pe ea. Mai târziu, gurile rele afirmau că, de fapt, prințul ar fi fost vrajit nu doar de frumuseţea basarabencei ci si bogăţiile ei nenumărate. Natalia Kesco, care avea doar 16 ani, se căsătorește cu prințul Milan Obrenovici în catedrala din Belgrad la 17 octombrie 1875.
 |
| Regina Natalia a Serbiei - nepoata Marghioliței Roznovanu |
“Mireasa s-a prezentat intr’o rochie albă, inchisă, purtând în păr o mică coroană de mărgăritare (…) Când soții urmau in timpul ceremoniei pe Mitropolit, trena Domniței s’a incurcat, din cauza unui servitor mai neîndemânatec; sora mai mica a Nataliei a scos lumea din încurcătuăa, eliberând trena rochiei, si cu mândrie a dus-o mai departe.Totuși,s’a obsevat acest semn prevestitor de nenoroc pentru Domniță.”
 |
| Regele Milan si Regina Natalia |
Un an mai târziu, la 14 august 1876 – la 17 ani – Natalia are un baiat, Alexandru. La 6 martie 1882 Serbia a devenit regat iar Natalia regină. Foarte repede insă Natalia Obrenovici află că viața de regină nu este atât de frumoasă pe cat pare. Soțul ei “schimba tot asa de des miniștrii, ca si amantele”, scandalurile de la Curtea Regala din Belgrad făcând in acea vreme deliciul periodicelor europene.Natalia mărturisea că ”nu mai putea ascunde lacrămile sub masca unui surâs”.
La un bal pe care Milan Obenovici vrea să-l deschidă dansând cu o curtezană se produce un scandal imens care este urmat de o ințelegere intre soti, Natalia părăsind Serbia împreună cu fiul ei Alexandru, pe care il crește departe de soțul său, în Franța si Germania.Ea avea dreptul să locuiască în Serbia doar pe timpul verii. Milan Obrenovici face insă in așa fel incât un nou Mitropolit al Serbiei (numit chiar de el in acel an) să confirme divorțul cerut de Rege. O delegație a regelui îl ia cu forța pe fiul Nataliei, prințul moștenitor Alexandru, care este dus in Serbia.
 |
| Regele, Regina si Printul Alexandru |
In 1889 regele Milan al Serbiei este silit să abdice și Alexandru la doar 13 ani devine rege. Țara este condusă de o regență iar Natalia primește dreptul să se reîntoarcă în Serbia. Doar pentru un scurt timp insă. În urma unei legi adoptate de parlamentul sârb părinților regelui li se interzice sederea in Serbia iar în noaptea de 6 mai 1891 Natalia , „escortata de armată, a fost silită pentru a doua oară să părăsească copilul și țara.“
Doi ani mai târziu Regele Alexandru preia conducerea țării si redă drepturile luate mamei sale care se reîntoarce în țara sa de adopție iar divorțul este anulat. Din păcate, din cauza unei legături a tânărului Rege cu doamna de onoare a Reginei Natalia, Draga Masin,între mamă si fiu se produce o nouă ruptură. Regele devine foarte repede foarte nepopular datorită aroganței sale iar in anul 1903, într-o noapte de iulie, o conspirație formată din ofițeri pătrund în palatul regal și îl omoară. Regina Natalia Obrenovici află știrea din ziare:
“La Biaritz, din balcon,- povestește Monseigneurul Vladimir Ghica – Regina Natalia aude strigătul vânzătorului de ziare. Iată, în fața ei, in salon, acest tânăr vânzător îi intinde gazeta. Încă doi pași, și Regina cade sdrobită de durere.”
În urma pierderi fiului , Natalia Obrenovici se retrage din viața publică , își împarte averea între Universitatea din Belgrad, bisericile și mănăstirile din Serbia și se convertește la catolicism la 12 aprilie 1902 în biserica sanatoriului Cazin-Perrochaud de la Berck-Plage în departementul Pas-de-Calais. Își petrece restul vieții în Franța. Moare în 1941 la St. Denis (Franța). Publică la Paris “Memorile Nataliei – Regina Serbiei”, iar la St. Petersburg, nuvela autobiografică – ”Mama”. În primăvara anului 1941 în sudul Franţei moare Natalia Obrenovici. A fost înmormântată în cimitirul din Lardy, o localitate la 37 km sud-vest de Paris.
 |
| Natalia Kesco- Obrenovici |
Citatele din text sunt din volumul : “Profiluri de ieri şi azi” - Gheorghe Bezviconi, 1943
deieri-deazi.blogspot.com
↧
Finlandezii
Cum i-au spus finlandezii “NU!” lui Stalin
Războiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”.Renaşterea Imperiului
Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee – forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă: „Rusia! (…) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi – drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale…” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe: a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).
Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.Aurul baltic
Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.
Negocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.Dialogul surzilor
Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii: securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.
În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.
Războiul de iarnă: un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].
Atunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi – în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;
b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;
c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;
d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.
Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.
Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui StalinPe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă: slaba calitate a comunicaţiilor.
Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării: „ Acolo zăpada este adâncă; trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană: «Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure: ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană- «Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]
Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.
Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie. De Elena Ioana Secu – Historia
↧
↧
:))))
↧
Nicolae Vulovici (1877-1916)
Viteazul capitan poet N.Vulovici
Primul razb.mondial Romania !
Armata a patra română, numită de Nord (Miazănoapte), pătrunse din Moldova în Ardeal. Duşmanul i se împotrivi cu tărie la Mercuria Ciucului, unde muri moarte de viteaz şi căpitanul poet, N. Vulovici, lovit de un glonţ în frunte, după cum îşi dorise în una din poeziile sale vitejeşti:
De-a fi să mor, Tu Doamne dă-mi
O moarte vitejească.
Un glonte în floarea din chipiu
În lupte mă izbească!
Nu vroiu să mor pe căpătâiu
Cum mor toţi nevoiaşii!
Pe-oţele sau pe-un muşuroiu
Adorm de veci ostaşii!
Schilavu-mi trup înfăşurat
În pânză tricoloră
Mi-l plângă trâmbiţaşii mei,
Nu mamă, nu suroră...
Cu coif, cu armele gătit,
Un mire – ales de moarte –
Nu cioclii pe grumazul lor:
Soldaţii să mă poarte!
↧
Momente de Weekend
Iti place să citesti sau să scrii ? Te relaxează o glumă bună ,după stresul de zi cu zi ? Există versuri care-ti sunt dragi si care te caracterizează? Spune-ni-le si nouă!
Fierbe Dunărea!
Cine a trecut astăzi pe faleză, a avut parte de o privelişte că în poveşti.
Din Dunăre ieşeau aburi groşi, de parcă bătrânul fluviu ar fi dat în clocot.
Apa are între unu şi două grade Celsius, iar temperatura aerului este de minus 16 grade, dimineaţă au fost chiar minus 18 grade.
Dincolo de imaginea de poveste, totul are o explicaţie: din cauza diferenţei mari de temepratura dintre cea a apei şi cea a aerului,barjele din Portul Galaţi sunt învăluite în nori formaţi la suprafaţă apei, care se ridică până la cinci metri.
Din Dunăre ieşeau aburi groşi, de parcă bătrânul fluviu ar fi dat în clocot.
Apa are între unu şi două grade Celsius, iar temperatura aerului este de minus 16 grade, dimineaţă au fost chiar minus 18 grade.
Dincolo de imaginea de poveste, totul are o explicaţie: din cauza diferenţei mari de temepratura dintre cea a apei şi cea a aerului,barjele din Portul Galaţi sunt învăluite în nori formaţi la suprafaţă apei, care se ridică până la cinci metri.
Astfel, apa Dunării fiind mai caldă decât temperatura aerului a făcut posibil acest fenomen. Deşi este foarte plăcut ochiului, fenomenul poate fi periculos pentru navigatori. Fenomenul mai apare şi primăvara.
După un astfel de transfer de temperatură, Dunărea se răceşte. Dacă gerurile vor mai ţine câteva zile, ar putea să apară sloiuri, iar navigaţia ar avea de suferit.Deja, în zona portului turistic din Tulcea s-au format câteva acumulări de gheaţă.
✰✰✰
De la distanţă, blană portocaliu vărgat face să arate că un tigru deosebit de ciudat,dar este de fapt un golden retriever,, victima a celei mai recente nebunii, ce s-a răspândit printre unii proprietari de câini din China , vopsirea animalelor lor de companie pentru a arată că alte animale exotice
Atunci când un câine cu blană de tigru te mârâie, nici nu ştii dacă să fugi din calea colţilor săi fioroşi sau dacă să îl mângâi pe cap şi să îi oferi o gustare.
Dacă cei mai mulţi se amuză, unii vorbesc chiar despre cruzime la adresa animalelor, care nu înţeleg de ce brusc se află în centrul atenţiei şi toată lumea se holbează la ele.
✰✰✰
.
Zâmbete
Happy weekend tuturor!
sursa:fewstuff.blogspot.ro
↧
Momente de Weekend
Zâmbete
➽O solicitantă la o agenţie matrimonială:
- Aş dori să cunosc un bărbat care nu fumează, nu bea, nu se uită la fotbal, nu se uită după alte femei. Aveţi aşa ceva?
- Da. În parcul din apropiere...
- E de la agenţia dumneavoastră, nu? întreabă doamna cu bucurie în glas...
- Nu, e din marmură !
➽Soţul şi soţia acasă. Sună telefonul. Soţul ridică receptorul, ascultă jumătate de minut, fără să scoată un cuvânt, apoi îl pune în furcă.Soţia: - Cine a fost?Soţul: - Probabil cineva de la Meteorologie a greşit numărul. A întrebat: "Draga mea, orizontul este curat?"
➽- Ce diferenţă este între bărbaţi şi creditele imobiliare?
- Creditele ajung la maturitate.
➽În dictatură, cineva te foloseşte cum vrea. În democraţie, ai dreptul să-l alegi pe cel care o să te folosească aşa cum vrea el.
Weekend Fericit Tuturor!
↧
↧
:)))
↧
A murit Maximilian Schell la 83 de ani
Fallece Maximilian Schell
El actor austriaco Maximillian Schell, reconocido por su trabajo en 'Judgment at Nuremberg' ('¿Vencedores o vencidos?'), que le valió un Oscar en 1961, murió esta madrugada a los 83 años en una clínica de Innsbruck, a raíz de "una enfermedad repentina y grave", informó su agente, Patricia Baumbauer.
Schell, que nació en 1930 en Viena, emigró a Suiza en 1938, tras la anexión de Austria por la Alemania nazi, y obtuvo en 1961 el Globo de Oro y el Óscar al mejor actor protagonista masculino por su papel en "Judgment at Nuremberg", donde encarnó al abogado defensor del nazi Hans Rolfe
Esa película recreaba los juicios de Nuremberg en el que se juzgó a los jerarcas nazis por genocidio y crímenes contra la humanidad durante la Segunda Guerra Mundial.
Schell también logró otras dos nominaciones al Óscar, una como mejor actor por "El hombre de la cabina de cristal", en 1976, y otra al mejor actor de reparto por "Julia", en 1978.
El primer papel en el que alcanzó fama internacional fue con "El baile de los malditos", de 1957.
El actor, hermano de Maria Schell, participó en conocidas películas como "La Epopeya de Bolívar", "Topkapi", "The Black Hole", "Deep Impact" y "Candles in the Dark".
Nacido en una familia de tradición intelectual -era hijo del poeta y escritor suizo Hermann Ferdinand Schell y la actriz austríaca Margaret Noe Von Nordberg- descubrió a una edad muy temprana su vocación por la actuación.
Como actor participó en más de 90 películas, hizo incontables papeles teatrales y también fue productor y director de cine.
elmundo
Descanse en paz, mi pésame a familia, seres queridos y amantes del cine y teatro
impresiones.blogspot.com
↧
:)))
↧
Acvila de munte
Acvila de munte: pasarea de pe stema Romaniei
Vă invit să cunoaştem una dintre cele mai impresionante păsări răpitoare din lume, pasăre care încă mai supravieţuieşte şi la noi în ţară. Cu o prezenţă impozantă, în care se oglindeşte curajul, ferocitatea, dârzenia şi frumuseţea sălbatică, acvila de munte este una dintre cele mai redutabile prădătoare din lume. A fost încă din cele mai vechi timpuri deopotrivă stindard, drapel şi simbol al unor imperii şi civilizaţii. Nu a fost deloc o pasăre străină de istoria, şi tradiţiile noastre, astfel încât de la vulturul primilor Basarabi la stema statului român de astăzi, acvila de munte ne-a vegheat drumul şi destinul ca popor. Este fără nicio îndoială, cea mai spectaculoasă pasăre din avifauna noastră! Iar noi avem datoria să o cunoaştem şi mai ales să o protejăm!Acvilă şi vultur. Acvilă sau vultur?
Acvila de munte (Aquila chrysaetos, pe numele ei ştiinţific) este pasărea asociată aproape întotdeauna de oameni cu definiţia şi imaginea de vultur, cu toate că vorbim nu doar de două specii sensibil diferite, ci chiar de două familii separate. Astfel vulturii, sau vultanii accepţiunea corectă a termenului grupează o subfamilie distinctă în cadrul familiei Accipitridae care cuprinde păsări de talie mare, cu aripi lungi şi late şi coadă scurtă, majoritatea cu gât golaş, adaptat scormonitului în cadavre, şi picioare relativ firave, echipate cu ghiare scurte şi drepte.
Vulturii sunt incapabili să vâneze prăzi active şi agile, fiind păsări adaptate perfect consumului de cadavre.
În contrast, acvilele sunt vânători perfecţi, de fapt unii dintre cei mai desăvărşiţi vânători din rândul păsărilor de pradă, alături de ulii şi şoimi, deşi uneori, în special iarna când prăzile sunt rare, acvilele se înfruptă şi din cadavre, dar doar dacă acestea sunt recente.
Acvilă de munte cu prada în zăpadăDeşi la ora actuală specialiştii au reuşit să identifice şi să clasifice aproximativ şaizeci de specii de acvile, acvila de munte este inclusă în subgrupa aşanumitelor acvile propriuzise, sau acvile încălţate (li se pune aşa deoarece tarsul le este îmbrăcat în pene până la baza degetelor). Acvilele din genul Aquila se deosebesc de acvilele codalbi (genul Haliaeetus), şerpari (genul Circaetus), acvilele ulii (genurile Spizaetus şi Nisaetus), precum şi de aşa numitele acvile de junglă (genurile Harpia şi Pithecophaga) şi prin coloritul lor relativ uniform cu nuanţe de negru, brun, ocru, maroniu.
Revenind la acvila de munte, trebuie menţionat faptul că aceasta este specia la care nu doar românii, dar şi majoritatea oamenilor din lume se raportează când se gândesc la un vultur.
Tot acvila de munte este cea mai de succes specie de pasăre de pradă de mari dimensiuni.
A cucerit patru continente, fiind răspândită pe mari zone din Europa, Asia şi America de Nord. Trăieşte chiar şi în Africa, cu precădere în Munţii Atlas, iar în anul 1996, a fost descoperită o populaţie distinctă de acvile de munte în plină Africă Tropicală, mai exact în Munţii Bale din Etiopia.
Peste această suprafaţă imensă, acvilele de munte au ocupat cu succes o serie de biotopuri diverse. Nu vă cramponaţi de denumirea sa, căci în tot arealul său această acvilă nu trăieşte strict în zonele muntoase, cu toate că cele mai multe perechi se întâlnesc în zone înalte. În lume, acvilele de munte s-au adaptat traiului în tundre, taigale, păduri de foioase, zone aride, platouri înalte şi bineînţeles zone stâncoase.
În tot acest areral de răspăndire, ornitologii au identificat un număr de şase subspecii distincte, diferite doar prin nuanţe ale penajului şi dimensiuni corporale. Cele mai mari acvile de munte sunt cele din Peninsula Kamceatka, estul Siberiei şi Munţii Altai, iar cea mai mică subspecie de acvilă (Aquila chrysaetos homeyeri) populează Spania, Insula Creta, nordul Africii, Asia Mică, Caucaz, Peninsula Arabă şi Munţii Bale.
Acvilă de munte în zbor într-o pădure din FinlandaAcvila de munte comună (Aquila chrysaetos chrysaetos) care populează toată Europa şi se mai găseşte încă şi în România, este o subspecie de talie medie, care are penajul cel mai deschis la culoare, comparativ cu restul subspeciilor.
Specialistul Paul Watson, unul dintre cei apreciaţi experţi în acvile de munte pe plan mondial, a identificat trei mari areale de răspândire a acvilelor în Bătrânul Continent. După el, există trei populaţii cantonate în zona scandinav-rusă, alpino-carpatică şi mediteraneano-balcanică.
După estimările tuturor specialiştilor europeni, astăzi mai există circa 6.500-7.500 perechi acvile de munte în Europa, cele mai multe în Spania, Norvegia, Rusia, Suedia, Italia, Elveţia, Franţa, Finlanda, Germania, Austria şi Slovacia.
Din plisc, din gheare, din aripi!
Cea considerată de specialişti ca fiind cea mai adaptabilă şi versatilă specie de acvilă din lume, are un „design” de adevărat prădător în care Natura nu a precupeţit nimic pentru a crea una dintre cele mai mortale şi redutabile păsări din lume. Ca la mai toate speciile de păsări de pradă şi la acvile întâlnim un pronunţat dimorfism sexual, adică spre deosebire de mai toate păsările şi toate mamiferele, la acvile femelele sunt „sexul tare” fiind vizibil mai mari şi mai puternice decât masculii. Deci dacă observaţi accidental un cuplu de răpitoare la cuib, fie ele ulii, şoimi, bufniţe sau acvile, păsările cele mai mari din pereche sunt fără îndoială femelele.
Dimenisunile acvilelor indiferent de sex şi subspecie sunt cuprinse între 85-100 centimetri în lungime, cu o anvergură între 187-230 centimetri. Greutatea unei asemenea păsări poate varia între 2,6 – 6,7 kilograme. Penajul este caracteristic, de neconfundat pentru un cunoscător. Are o culoare brun-maronie, cu ape şterse pe partea superioară a aripilor. Păsările tinere, în primul penaj, au o nuanţă generală mai întunecată a penajului , iar jumătate din coadă precum şi o parte a aripilor sunt de culoare alb curat. Odată cu înaintarea în vârstă acest alb se restrânge până când dispare definitiv la păsările adulte, fiind înlocuit de striaţii şterse negru-maronii. Până la stadiul de adult, acvila de munte schimbă cinci tipuri de penaj până la cel definitiv.
Acvilă de munte femelăVăzută pe cer, silueta sa este inconfundabilă pentru cel deprins cu specia. Are aripi lungi şi relativ late, iar coada este şi ea mai lungă şi mai lată decât a majorităţii acvilelor din genul Aquila, semn de mare vânător, căci cu ajutorul cozii pasărea schimbă rapid direcţia în urmărirea prăzilor. Caracteristic pentru specie este penajul galben-portocaliu al penajului d eep ceafă şi partea dorsală a gâtului, penaj care i-a dat atât denumirea ştiinţifică de „chrysaetos” unde în limba greacă veche înseamnă acvilă aurie, de la chrysi – auriu şi aetos – acvilă, cât şi pe cea din limba engleză de golden eagle.
Ca dimensiuni, acvila de munte este a cincea specie de acvilă între cele şaizeci, iar ca forţă şi putere de ucidere este a patra, fiind depăşită în acest domeniu doar de acvila harpie, acvila din Filipine, acvila marţială şi acvila coronată africană.
Cu toate acestea, rămâne una dintre puţinele păsări care poate ucide un om cu ajutorul ghearelor şi puterii sale, după cum au demonstrat-o unele incidente cărora le-au căzut victime dresori şi paznici de grădini zoologice neexperimentaţi. Nu atacă omul în natură, dar în captivitate îşi pierde frica naturală de om în anumite condiţii şi devine foarte agresivă.
În ciuda ciocului său înspăimîntător, arma sa principală este reprezentată de gheare şi forţa acestora. Ca la toate răpitoarele cu excepţia şoimilor, ciocul este folosit doar la sfâşierea prăzii deja ucise. Moartea prăzii ghinioniste este produsă de cele patru gheare de la fiecare picior care înjunghie adânc şi zdrobesc consecutiv. Deosebit de mari, curbate şi ascuţite, aceste adevărate seceri negre sunt acţionate de muşchi şi tendoane incredibil de puternice. Cele mai puternice gheare sunt cea de dinapoi şi prima din dreapta piciorului. Gheara dinapoi este cea mai mare, ca în cazul tuturor răpitoarelor diurne. Oar în cazul acvilei de munte această gheară posterioară atinge lungimi cuprinse între 4.5 – 6,34 centimetri. Conform estimărilor o acvilă care strănge cu toată puterea obţine o forţă cu mult mai mare decât strânsoarea măinilor celor mai puternici oameni din lume. Testele de laborator au descoperit că forţa ghearelor unui mascul de acvilă este de 15 ori mai puternică decât strânsoarea mâinii unui om obişnuit. O femelă de acvilă este aproape de două ori mai puternică decât un mascul.
Acvilă de munte dresată pentru vânătoare alături de stăpânul ei kazahAu existat cazuri în Mongolia, în care acvilele dresate ţinute pe braţ s-au speriat brusc şi au strâns atât de tare încât au fracturat oasele carpiene, radiusul şi ulna…
Cu toate că ghiarele lor nu au putut străpunge mănuşile specile făcute din straturi multiple de piele groasă, simpla forţă a strânsorii a fost îndeajuns de mare pentru a provoca asemenea răni. Cu asemenea arme, dublate de un văz excepţional de ager, acvila de munte este una dintre cele mai puternice prădătoare cu aripi.
Un cercetător o consideră, fără să greşească drept cea mai importantă prădătoare a păsărilor şi mamiferelor mici şi medii din întreaga Emisferă Nordică. Ca toţi prădătorii, acvilele sunt mari oportuniste. Au totuşi preferinţe concretizate în iepuri, marmote, popândăi, hârciogi, vulpi, jderi, şi chiar câini şi pisici hoinare. În zonele aride şi deşertice baza hranei o reprezintă reptile precum şopârle şi broaşte ţestoase. Femelele puternice vânează uneori chiar căprioare şi capre negre. Între păsări, acvilele vânează îndeosebi, cocoşi de munte, ierunci, fazani, unele păsări mari de apă precum gâştele şi raţele.
Ornitologii au identificat un număr de şapte tactici de vânătoare folosite de acvile. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintează în vârstă acvilele se specializează în 3-4 tactici. Fie că planează lung la înălţime pentru ca prada să nu o vadă, sau zboară în viteză la rasul solului, sau chiar se strecoară abil printre stânci, acvila dă dovadă de inteligenţă şi perseverenţă în timpul vânătorii. Evident, nu are succes de fiecare dată, dar eficienţa sa în vânătoare creşte odată cu experienţa dobândită.
Perechi pe viaţă
Sezonul de împerechere şi depunere a ouălelor nu este unul fix, ci este modificabil în funcţie de zonă şi habitat. Astfel, acvile din Europa inclusiv cele din România depun ouăle în lunile martie-aprilie, depinzând de temperatura şi climă. La fel precum în cazul majorităţii păsărilor de pradă, acvilele de munte trăiesc în perechi în care fiecare indivif este fidel celuilalt. O acvilă nu-şi caută alt partener de viaţă decât atunci când cel (cea) cu care era a murit din diverse cauze.
Păsările sunt mature sexual de la vârsta de 4-5 ani. Zborurile nupţiale sunt deosebit de spectaculoase cu păsările care planează una lângă alta în cercuri şi spirale largi, agăţându-se din când în când cu ghearele ca într-un dans sălbatic şi tulburător. Îşi face cuibul în zone cât mai inaccesibile, cel mai adesea în crăpături de stânci şi praguri ale unor pereţi abrupţi, dar cuibăreşte şi în copaci înalţi precum molizi, fagi, brazi, pini şi stejari.
Materialul pentru cuib este alcătuit din crengi de diferite mărimi, resturi vegetale uscate, căptuşit cu frunze uscate şi ace de conifere. Dacă este instalat pe un copac acesta devine de-a lungul timpului mult mai voluminos deoarece acvilele tot adaugă material în fiecare an la începutul sezonului de împerechere. Cuibul acvilei de munte este cel mai impresionant între toate speciile de păsări din Europa. Un cuib uriaş de acvile de la Graubunden (Alpii elveţieni) a fost investigat de naturalistul Ulrich Girtanner în anul 1871. Atunci, cuibul avea lungimea de 3 metri, înălţimea de un metru şi lăţimea de 2 metri, iar volumul total era de 6 metri cubi.
Pereche de acvile de munteAcvilele europene depun de obicei două ouă, rar unul sau trei. Ouăle sunt mici pentru o pasăre atât de impozantă. Dimensiunile ouălelor după E. Rey sunt în medie de 74,1 x 57,7 milimetri. Culoarea de bază este întotdeauna albă, cu pete variabile brune sau brun-roşiatice. Rareori le clocesc ambele exemplare, cel mai adesea femela cloceşte neîntrerupt. Perioada de clocire durează între 42-45 zile. Intervalul de depunere între ouă este de 3-4 zile, iar clocitul începe imediat după depunerea primului ou. După eclozare, puii au un puf alb şi des, şi sunt acoperiţi şi încălziţi non-stop de femelă. De la vârsta de 30 de zile, mama nu-i mai acoperă, puii fiind deja mari.
Puii de acvilă de acvilă de munte prezintă un gen aparte de competitivitate intraspecifică manifestată imediat ce au ieşit din ouă. Fenomenul se cheamă cainism şi constă în faptul că puiul cel mai mare obişnuieşte să-i ucidă pe cel mai mic. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să afle dacă cainismul la acvile este provocat de lipsa prăzilor în anumiţi ani, ceea ce obiligă puii să concureze agresiv pentru hrană, sau este un mijloc natural de selecţie a acvilelor, ţinând cont că acerste păsări puternice nu prea au duşmani naturali.
Acvilele de munte, la fel ca cele de câmp (Aquila heliaca), acvilele de stepă (Aquila nipalensis), acvilele australiene (Aquila audax ) şi acvilele ţipătoare mari (Aquila clanga) dau dovadă de aşa numitul cainism facultativ, adică puii nu se ucid între ei în fiecare an, existând dese cazuri în care doi sau chiar trei pui supravieţuiesc cu bine până în momentul în care au părăsit cuibul. Pe de altă parte, la acvilele negre africane (Aquila verreauxi) şi acvilele ţipătoare mici (Aquila pomarina) fenomenul de cainism obligatoriu, în care întotdeauna puiul cel mare îl ucide pe cel mic.
Penele le apar până la vârsta de 50 de zile când le-au crescut deja toate penele. Până ce puii au 40 de zile, masculul este singurul care vânează şi aprovizionează puii, femela şi pe sine. După această perioadă, femela începe şi ea să vâneze. După vârsta de 50 de zile, pui încep să zboare în compania adulţilor care le aruncă prăzi pentru a-i deprinde cu vânătoarea. Devin complet independenţi deabia la vârsta de 65-80 zile de la eclozare.
Pui de acvuilă de munte de câteva zileDin acel moment puii părăsesc cuibul şi încep să-şi caute un teritoriu. Acvilele mari, printre care şi cea de munte, au teritorii uriaşe de vânătoare cu suprafeţe cuprinse între 40-191 kilometri pătraţi. Acvilele sunt relativ sedentare, coborând de obicei iarna în ţinuturi mai joase. Migrează foarte rar, de fapt doar juvenilii se depărtează de terioriu, uneori zburând la peste 2.000 kilometri de locul unde au eclozat.
Pajură, aceră, hultan, şchiopoană
Povestea acvilelor pe teritoriul românesc este una deosebit de veche. Această pasăre ne-a marcat destinul ca neam încă de pe vremea dacilor. Surprinzător sau nu, Oroles, un nume bărbătesc era foarte răspândit în rândul geto-dacilor, iar Oroles semnifică vultur, acvilă.
Şi mai surprizător, nu am moştenit de la daci denumirea de oroles pentru acvile, în schimb aceasta a rămas la populaţiile slave care au intrat în contact cu triburile decilor liberi din exteriorul lanţului carpatic. Cum se explică altfel omniprezenţa numelui de „orel”, „orol” „orla” „orlov”, care înseamnă acvilă, în limbi precum slovena, poloneza, slovaca, sârbo-croata?
Sub influenţa lingvistică romană, (să nu uităm că simbolul şi stindardul legiunilor romane care au venit în Dacia era tot acvila) poporul român a adoptat pentru acvila de munte unele denumiri explicite, precum acvilă-derivat din latinescul aquila, şi pajură, pajoră, pagiră-legendara pasăre din basmele noastre, dar care are un corespondent clar în pajero, pajera-adică pasăre.
Cap de acvilă de munte adultăRomânii mai aveau denumiri arhaice pentru acvila de munte, cum ar fi cele de vultur de piatră, aciră, hultan, vultur iepurar.
Interesantă este şi accepţiunea latină a numelui său, care pare a fi un eufemism. Căci în mai toate culturile străvechi, inclusiv în cea etrusco-romană acvila era asociată focului şi apei, căci aducea atât focul sacru ceresc, cât şi apa binecuvântată. Avem deci termenii de aqua-aquila…
Interesantă este şi accepţiunea latină a numelui său, care pare a fi un eufemism. Căci în mai toate culturile străvechi, inclusiv în cea etrusco-romană acvila era asociată focului şi apei, căci aducea atât focul sacru ceresc, cât şi apa binecuvântată. Avem deci termenii de aqua-aquila…
Acvilă de munte în Munţii Apuseni; Sursa foto: Silviu MateiŞi mai interesantă mi s-a părut denumirea străveche de „şchipoană” pentru acvila de munte. Cândva, în anii copilăriei, în timp ce exploram Munţii Coziei am întâlnit un baci bătrân la o stână. Din vorbă în vorbă, l-am întrebat dacă a văzut recent vulturi în acei munţi.
„Şchipoane din ălea mari zici? Care iau câteodată mieii?” m-a întrebat bătrânul, lăsându-mă perplex.
Mai târziu am descoperit că termenul albanez pentru acvilă este de acela de sqiponje, foarte asemănător cu cel spus de bătrânul baci român. Cum albanezii sunt singurii urmaşi direcţi ai traco-ilirilor, iar în Antichitate, neamul tuturor tracilor se întindea din Grecia până în nordul Carpaţilor, este evidentă legătura noastră lingvistică cu albanezii.
Cuvântul şchipoană nu ar fi singurul cu rezonanţe în limba albaneză, reputatul Bogdan Petriceicu Haşdeu descoperind multe altele cuvinte comune precum zână, balaur, drag, bucurie, etc.
Acvila a fost din totdeauna un simbol solar, uranian, consacrat divinităţii supreme a cerului şi blazon al autorităţii regale. O găsim sub această imagine în culturile mesopotamiene, hinduse, hitite, etc. La grecii vechi, acvila era pasărea lui Zeus, iar la romani a lui Jupiter. La turcii selgiucizi apare simbolului acvilei bicefale (rege peste regi), fiind preluat imediat de Imperiul Bizantin, iar de aici va fi împrumutat de împăraţii Austriei şi Rusiei. Chiar şi simbolul Albaniei este un vulturi bicefal negru peste un fosnd roşu aprins.
Acvila este şi un simbol al luminii, iluminării şi întineririi. În legendele noastre vulturul sau acvila nu îmbătrâneşte niciodată, fiincă atunci „când ajunge la 30 de ani , se duce şi se scaldă în Iordan reîntinerind” (Ovidiu Bârlea – Mică enciclopedie a poveştilor populare româneşti). Tot în folclorul şi mitologia românească, acvila este văzută ca „împărat al păsărilor”.
Pentru că se bucura de viaţă veşnică, acvila era şi un simbol al eternităţii sufletului, iar în această ioostază o întâlnim frecvent pe monumentele funerare din Dacia, şi chiar în primele reprezentări ale artei traco-getice, cum au descoperit-o câţiva cercetători precum Mihai Coman, M. Bărbulescu, D. Berciu, R. Florescu, H. Daicoviciu şi L. Roşu.
Fotografie de excepţie cu un vânturel roşu lângă o acvilă de munte din Apuseni; Sursa foto: Silviu MateiLa noi, a fost prezent în heraldica valahă încă din cele mai vechi timpuri, chiar dacă prima versiunea a stemei Ţării Româneşti, care reprezintă o acvilă cu o cruce în cioc, cu soarele în dreapta şi luna crai nou în stânga este atestată pentru prima oară pe un document din data de 20 ianuarie 1368 emis de voievodul Vladislav I.
Stema actuală a României, a fost adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992. Ea constă dintr-o acvilă pe un scut, având aripile deschise. Pasărea ţine în cioc o cruce , iar în gheare o spadă şi un sceptru. Între aripile deshise se aflăun scut împărţit în cinci părţi care cuprind stemele celor cinci mari regiuni istorice: Ţara Românească, Oltenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea.
Mândria Carpaţilor = Stema împăiată ?
Acum circa o sută de ani, acvila de munte nu era deloc o apariţie rară în Carpaţii româneşti după cum o amintea ornitologul Carl Ritter von Dombrowski. Atunci, spre deosebire de acum, era întâlnită de-a lungul întregului lanţ carpatic. Orintologul era mirat că nu o găsise aproape niciodată cuibărind în ţinuturile joase, nici măcar în Dobrogea unde ar fi avut condiţii propice şi hrană abundentă în Munţii Măcin.
De fapt, în România s-au întâlnit acvile de munte le şes doar în cazuri izolate şi îndeosebi iarna când vagabondează în căutarea prăzii. Un astfel de exemplar a fost de altfel împuşcat în pădurea Băneasa lângă Bucureşti în anul 1982, astăzi fiind păstrat împăiată (era o femelă) în colecţiile Muzeului Grigore Antipa.
Cel mai mare ornitolog român, Dimitrie Linţia s-a ocupat şi el de studierea acvilei d emunte, iar concluziile trase de el erau sumbre încă din perioada sa de studii şi cercetări (anii 1912-1955).
„Poate că sunt prea optimist, dacă socotesc la circa 50 numărul perechilor de acvile de munte care mai clocesc azi în R.P.R.; ceea ce înseamnă că peste alţi 50 de ani abia vom mai întâlni acvile în munţi , cum s-a întâmplat şi cu zăganul, care astăzi a dispărut cu desăvârşire de prin locurile noastre”, scria Dionisie Linţia în anul 1955.
Din fericire, sumbra sa profeţie nu s-a îndeplinit, dar acvilele nu o duc deloc bine în România actuală.
Tot Dionisie Linţia scria mai departe că: „În peste 43 ani de activitate ornitologică, numai 9 acvile de munte din regiunea Banatului mi-au ajuns în mână, dintre care 2 exemplare adulte şi 7 tinere. 3 au fost împuşcate, 3 au fost prinse vii, 2 prinse cu otravă şi unul prins la capcană. Totalul exemplarelor libere observate de mine în aceşti ani , se urcă la maximum 18-20”.
Pe baza măsurătorilor efectuate de acelaşi cercetător, reiese că acvilele din România erau mari şi viguroase, cea mai mare femelă având o lungime corporală de 110 centimetri şi o anvergură de 220 centimetri.
Primul timbru cu o acvilă de munte emis de Poşta RomânăPentru acvilele de munte la fel ca pentru poporul român, dezastrul s-a numit venirea la putere a comuniştilor. Aceştia au ordonat o adevărată campanie naţională de ucidere cu orice mijloace a tuturor păsărilor răpitoare şi a lupilor pe motiv că distrug vânatul jinduit de liderii comunişti şi ar ataca păsările şi unele animale domestice. Între toate speciile de păsări de pradă din România, acvila de munte a avut probabil cel mai mult de suferit.
Talia sa impozantă, făptura care emana forţă, eleganţă şi maiestuozitate au făcut ca pasărea să fie căutată şi împuşcată pentru a fi împăiată şi atârnată de pereţii vânătorilor şi pădurarilor, unde urma să se umple de praf ca o dovadă tristă şi acuzatoare a cruzimii şi ignoranţei omeneşti. Pasărea a fost în cele din urmă trecută în rândul monumentelor naturii, iar din anul 1972 inclusiv în prezent este interzisă uciderea sau capturarea ei.Bineînţeles, legea este doar pe hârtie, fiind aplicată şi respectată cum sunt toate legile care vizează protejarea animalelor sălbatice şi a Naturii în România de azi.
De la D. Linţia încoace foarte puţini ornitologi români au mai încercat să o studieze. Între aceştia se remarcă Dimitrie Radu care în lucrările sale face unele referiri pasagere la acvila de munte din România. Un moment deosebit s-a petrecut totuşi la începutul anului 1982, când doi ornitologi pasionaţi, saşii ardeleni Arnold Andrei Keszeg şi regretatul Peter Weber l-au convins pe realizatorul de film Grigore Corpăcescu din Televiziunea Română de atunci să realizeze o serie de filmări la un cuib de acvile din Cheile Râmeţului. Filmările au fost montate în primul şi singurul documentar românesc despre acvilele din munţii noştri. Presupun că documentarul, de o mare valoare, se află în prezent undeva în arhivele TVR.
Tot cei doi ornitologi, Arnold Andrei Keszeg, respectiv Peter Weber sunt primii cercetători care au reuşit să ineleze cu însemnele Centralei Ornitologice Române pui de acvile de munte din România.
Recent, dl Keszeg mi-a declarat că una dintre perechile filmate de dânsul la începutul anilor ’89 a dispărut din zonă. Cauzele constau în permiterea alpinismului în rezervaţie (traseu alpinist stabilit după ’89 la doar 3 metri de cuibul acvilelor) precum şi a construirii în zona odinioară liniştită şi nepătrunsă de om, a zeci de cabane, căbănuţe, case de vacanţă şi vile…
Primul fotograf român care a reuşit să obţină primele care ale unei perechi de acvile de munte după anul 1989, este Silviu Matei, care în primăvara anului 2006 a descoperit o familie de acvile în Munţii Apuseni. După zile întregi de pândă, Silviu a reuşit o serie de fotografii de excepţie ale păsării care simbolizează stema ţării.
Acvilă de munte în Carpaţi; Sursa foto: Silviu MateiStudierea acvilei de munte a continuat prin intermediul Asociaţiei Milvus, care a derulat un proiect de identificare a situaţiei speciei în Carpaţii româneşti. Conform studiilor de teren obţinute de ornitologi din cadrul asociaţiilor Milvus şi Peregrinus a reieşit că cele mai multe populaţii de acvile se întâlnesc încă în Munţii Apuseni, Munţii Retezat şi Munţii Banatului. S-au descoperit recent câteva perechi şi în nordul şi centrul ţării, îndeosebi în judeţele Suceava, Harghita, Bistriţa, Neamţ şi Covasna, dar informaţiile sunt puţine şi incomplete.
Lipsesc totuşi date importante despre situaţia speciei în restul lanţului carpatic. Cu toate acestea, estimările celor din Milvus, conform cărora în prezent ar exista în ţară circa 80-100 perechi de acvile de munte, sunt cu totul exagerate. Specia nu beneficiază de un program eficient de protecţie, nu are atâtea prăzi şi condiţii propice cuibăritului, iar numărul mare al posesorilor de arme de vânătoare se constituie într-un pericol în plus.
O estimare de maximum 40-50 perechi ar fi cu mult mai realistă.
Cât de rău o duce acvila de munte în ţară, a aflat relativ recent ornitologul Dorin Cărăbeţ care studiind resturile prăzilor aduse la cuiburi, a descoperit cu stupoare că acvilele noastre au început să vâneze de foame pisici şi câini în loc de iepuri, cocoşi de munte, marmote, fazani, ierunci, iezi de capre negre şi marmote, adică prăzile lor normale în natură…
Stema naţională a RomânieiOcrotirea ei se mai poate face doar prin interzicerea activităţilor de planorism, parapantă şi alpinism în zonele unde aceasta cuibăreşte (şi astfel de activităţi chipurile sportive au înflorit după Revoluţie chiar şi în rezervaţiile naturale unde deranjul animalelor ar trebui să fie interzis), şi limitarea vânării speciilor care constituie prăzile acvilelor, acolo unde ele cuibăresc, de asemenea păsările pot fi ajutate şi prin plasare ad ecadavre poaspete de animale în teritoriile lor, îndeosebi pe timp de iarnă sau sezon de cuibărit, metodă foarte eficientă, utilizată în Franţa, Spania, Germania, Polonia şi Slovacia.
Altfel, pasărea care a fost îndrăgită de daci, romani şi voievozii români, va rămâne doar o efigie pe stema şi heraldica ţării. Şi ar fi mare păcat… De Nicu Parlog – Descopera
↧
↧
Legea antilegionara
“Legea antilegionara” incalca libera exprimare. Miting contra interzicerii lui Eliade, Tutea, Noica si Cioran. Infiintarea Asociatiei Noilor Detinuti Politici.
În ciuda gerului năprasnic, în Piaţa Universităţii din Bucureşti s-a desfăşurat sâmbătă o manifestaţie în apărarea libertăţii de exprimare, grav ameninţată de proiectul de lege iniţiat de Crin Antonescu, de interzicere a manifestărilor şi organizaţiilor cu caracter legionar.Prin această manifestare culturală, organizatorii – Fundaţia Buna Vestire şi Partidul “Totul pentru Ţară”, au dorit să aducă în atenţia publică acest proiect de lege care de săptămâna viitoare va intra în dezbaterea comisiilor permanente din cadrul Senatului.
Participanţii, unii din ei veniţi din Braşov, Prahova, Teleorman etc., au purtat drapele tricolore şi portrete ale unor personalităţi de marcă ale culturii româneşti, ale căror opere vor fi, cel puţin parţial, interzise în urma acestei legi, revenindu-se astfel la situaţia din perioada regimului comunist, când aceste opere erau prohibite. Mircea Eliade, Cioran, Petre Ţuţea, Pe un banner verde scria cu litere mari: “Mişcarea Legionară nu e fascistă”.Începută cu o rugăcine a părintelui Gheorghe Calciu, spusă de reprezentantul unui grup de creştini veniţi din judeţul Prahova, manifestarea a continuat cu audierea unor documente audio de mare importanţă pentru istoria recentă a României. Imnurile Gărzii de Fier, precum “Sfântă tinereţe legionară”, interzise până în 1989, au răsunat în Piaţa Universităţii, împreună cu cuvântarea lui Corneliu Zelea Codreanu din 24 iunie 1927. Florin Dobrescu, unul din organizatori, a precizat că este vorba de înregistrări pe plăci de patefon, salvate după 1945 de cei care au reuşit să fugă din România comunistă, şi editate sub formă de vinil în 1970 de emigraţia română din Paris, un exemplar fiind expus la sediul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu.
Florin Dobrescu a arătat că a vorbi despre Mişcarea Legionară, a prezenta adevărul istoric, înseamnă a face istorie, înseamnă act de cultură, şi nu poate constitui infracţiune, aşa cum se întâmpla în timpul regimurilor totalitare. Aceasta în condiţiile în care proiectul de lege al lui Antonescu merge până la a stabili, în expunerea de motive, care este “adevărul istoric general recunoscut”,fapt inadmisibil într-un regim democratic. Stabilirea adevărului istoric revine cercetătorilor, istoricilor, şi nu unui guvern sau parlamentului. A lăsa la latitudinea procurorilor stabilirea “adevărului istoric” reprezintă un atribut al regimurilor dictatoriale, a arătat Florin Dobrescu.
Florin Dobrescu a arătat că, şi în lipsa acestei legi, se petrec deja abuzuri şi îngrădiri ale drepturilor constituţionale: cele două acţiuni de dizolvare a Partidului “Totul pentru Ţară” şi dosarul penal deschis conducerii acestuia, retragerea prin abuz a titlului de cetăţean de onoare al oraşului Târgul Ocna pentru Valeriu Gafencu, blocarea acordării numelui lui Petre Ţuţea unei străzi din Timişoara, acţiunea agresivă de discreditare a lui Ion Gavrilă Ogoranu ori presiunile, inclusiv penale, pentru demolarea troiţei lui Codreanu de la Tâncăbeşti.Alexandru Onofrei, din partea Fundaţiei “Buna Vestire”, a dat citire unor fragmente din operele lui Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea, duhovnici precum Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Dumitru Stăniloaie ş.a., în care aceştia s-au exprimat în mod elogios la adresa Mişcării Legionare şi lui Corneliu Zelea Codreanu, arătând că aceste afirmaţii vor constitui culpă penală după intrarea în vigoare a controversatului proiect de lege.
Alexandru Costache, reprezentant al Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, a arătat că acest proiect legislativ este emanaţia unor minţi impregnate de spiritul totalitar, denunţând maniera antidemocratică în care Institutul Elie Wiesel înţelege să trateze cultura şi istoria României. El a arătat că etosul legionar a fost unul puternic ancorat în eshatologia creştină, discursul precum acela al învierii neamului putând constitui faptă penală în cazul adoptării acestei legi.Florin Dobrescu a arătat că proiectul de lege nici măcar nu este creaţia lui Crin Antonescu, autorul fiind Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, care se străduieşte din vara lui 2012 să-l promoveze în Parlament. Gestul lui Antonescu se înscrie în strategia acestuia de a atrage bunăvoinţa anumitor cercuri de lobby internaţional înaintea unei preconizate vizite în Israel, în perspectiva candidaturii la alegerile prezidenţiale din toamnă.
Dobrescu a dat citire punctelor de vedere ale Partidului “Totul pentru Ţară” transmise deja celor 4 comisii ale Senatului, arătând că, din 1990 încoace, legionarii şi urmaşii acestora au constituit un factor de stabilitate şi un partener viabil la siguranţa naţională a statului român. Urmând recomandările lui Horia Sima, trasate din occident după 1990, legionarii au renunţat la susţinerea manifestaţiilor de stradă şi la orice vendetă politică, contribuind la stabilitatea internă în beneficiul consolidării statului şi integrării României în concernul Europei civilizate şi alianţei nord-atlantice. Această atitudine a fost o continuare a constantei atitudini de după 1945 a Mişcării Legionare, care a constituit un partener al aliaţilor occidentali în proiectele acestora de stăvilire a ofensivei sovietice în Europa. Episodul paraşutării echipelor de legionari de aviaţia militară SUA fiind un reflex al acestei constante atitudini. Înfiinţarea Partidului “Totul pentru Ţară” şi a Fundaţiei “Buna Vestire” după 1990 sunt inidcatori ai voinţei legionarilor de a se încadra în ordinea legală a statului de drept.Florin Dobrescu a arătat că interzicerea penală a legionarismului va genera radicalizarea elementelor naţionaliste în România, care în situaţia reprimării nejustificate de către stat a formulelor tradiţionale, legale şi transparente ale legionarilor, vor determina apariţia unor forme radicale şi subversive de acţiune, faţă de care reprezentanţii Mişcării Legionare nu vor mai putea avea nici un control, şi care vor ameninţa stabilitatea statului r0mân.
În final, în virtutea libertăţii de exprimare, s-a dat posibilitatea participanţilor să ia cuvântul. Au vorbit tinerii Dn Grăjdeanu din Ploieşti care a îndemnat pe cei prezenţi să fie buni creştini şi buni cetăţeni, aceasta însmenând a fi legionar; Florin Gheorghe, din Bucureşti, care a remaintit că Radu Gyr este iniţiatorul înfiinţării Teatrului Evreiesc din Bucureşti, în timpul guvernării legionare; Florin Alexandru, student, care a citit emoţionante poezii de temniţă ale poetului legionar Radu Gyr.A fost anunţată înfiinţarea Asociaţiei Noilor Deţinuţi Politici din România, care va asigura consilierea şi suportul persoanelor care vor avea de suferit ca urmare a exprimării propriilor convingeri, efect al unor legi precum cea antilegionară, cea a calomniei etc.
Manifestarea s-a încheiat prin gestul simbolic al aprinderii de torţe şi candele în memoria miilor de legionari căzuţi victime ale represiunii celor 3 dictaturi din secolul trecut, în memoria cărora s-a intonat Imnul legionarilor căzuţi.
Manifestarea s-a desfăşurat fără incidente, într-o atmosferă de perfectă ordine, spirit civic şi legalitate, fapt apreciat la final şi de reprezentanţii Jandarmeriei care au asigurat, conform legii, paza acestui miting legal. Biroul de presă al Fundaţiei Buna Vestire - Alexandru Onofrei
↧
Maruka Cantacuzino(1878-1969)
Maruka Cantacuzino – iubirea grava si definitiva a lui George Enescu
Motto: „Pentru mine a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv.”
(George Enescu)
(George Enescu)
O altă prinţesă frumoasă si excentrică a României a fost fără indoială Maria Cantacuzino – cea căreia apropiaţii îi spuneau Maruka. A fost doamnă de companie si prietenă apropiată a Reginei Maria, soţia ministrului Mihai Cantacuzino, iubita filozofului Nae Ionescu şi a muzicianului Dinu Lipatti , iubita şi mai apoi soţia marelui George Enescu.Sper că v-am trezit curiozitatea aşa că voi încerca în cele ce urmează să-i devoalez destinul:
Maria Cantacuzino – născuta Rosetti – s-a născut la Tescani, în Moldova, la 17 iulie 1879. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino – fiul liderului Partidului Conservator. Era în acea vreme “o tânără timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu răs cristalin”.O căsătorie visată de tânăra domniţă, dar un vis care se va destrăma repede. Soţul ei se pare că iubea mai mult vinul şi pe curtezanele vremii decăt pe tânăra lui soţie. Totul se termină atunci când Maruka işi găseşte soţul in pat cu sora ei, Nelli. Şi din acel moment, desi nu divorţeaza, între cei doi relaţia devine mai mult formală.
 |
| Maria ( Maruka ) Cantacuzino |
În perioada aceasta, Maria Cantacuzino devine o apropiată a Principesei Maria.Despre relaţia lor Hannah Pakula consemnează in cartea sa Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României :
„Maruka era de descendenţă moldovenească - brunetă, frapantă şi tenace. Măritată cu fiul cel mai mare al bogatului conducător al Partidului Conservator, ea era suficient de bogată pentru a-şi cultiva ciudăţeniile. Maruka se temea de lumină şi de mulţime şi refuza să meargă în casele altora, dar devenise renumităpentru petrecerile din propria casă. Acestea aveau loc într-un salon spaţios, iluminat doar parţial de flăcări domoale pe suprafaţa unor vase imense cu ulei. Amfitrioana îşi primea musafirii şezînd pe o canapea joasă unde îşi petrecea toată seara, fără să se ridice nici măcar pentru a întîmpina un membru al familiei regale, dar trimiţînd ocazional vreunui suflet privilegiat un bilet încîntător scris în grabă.”
iar Principesa Maria - viitoarea Regină a României îi scria surorii sale Sandra la începutul anului 1907:
„O prietenie bruscă s-a ivit între mine şi doamna Cantacuzino... îmi face plăcere .Ne plimbăm împreună cu maşina chiar şi cînd ninge... Cînd Nando ( nota : Principele Ferdinand ) pleacă la vînătoare, uneori mă duc la ea după masa de seară; aceasta nu se permite cu adevărat, dar uneori trebuie să-ţi iei puţină libertate dacă nu ţi se dă nici un pic... A adus o schimbare în viaţa mea...deoarece mă simţeam cu totul lipsită de prieteni".
 |
| Maria Rosetti- Cantacuzino |
Şi tot Principesa Maria nota in jurnalul ei, referindu-se probabil si la aplecarea Marukăi Cantacuzino asupra magiei, a lumii ciudate plasate sub puterea vrăjilor şi a spiritismului :
"Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruka avea manii, şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii".
 |
| Maria ( Maruka ) Cantacuzino |
Tot pe la 1907 tanara Maria Cantacuzino îl cunoaşte pe foarte tânărul la acea vreme George Enescu. Acesta devine o prezenţă constantă in casa şi in viaţa Marukăi. Marele om politic I.G. Duca consemnează in memoriile sale :
„Mai rar ne invita Maruka Cantacuzino . Simplicitatea nepretenţioasa de la Irina Procopiu era înlocuită acolo prin originalitatea preavizibil voită a Marukăi. Un mediu care îmi displăcea din această cauză, dar unde aveai totuşi compensaţia de a-l auzi pe Enescu intrecandu-se pe sine insuşi.” (Amintiri politice – I.G.Duca ).
Deşi se cunosc mult mai devreme, povestea de iubire dintre Maruka Cantacuzino şi George Enescu devine de notorietate publică abia prin anul 1914 când compozitorul avea deja un nume consacrat, avea un succes incredibil şi era un bărbat curtat. În memoriile ei, intitulate "Umbre şi lumini", Maruka descria astfel intâlnirea lor:
"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. Până la sfârşitul toamnei, când Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca şi Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu "legenda lui Tristan şi a Isoldei".
 |
| George Enescu - tanar |
si tot ea mărturisea referindu-se la marele compozitor:
"Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână…".
Povestea de iubire dintre cei doi avea să fie una plină de „febră si pasiune” după cum o caracterizeaza chiar maestrul Enescu. Lungile lor despărţiri datorate lungilor turnele în care pleacă deja celebrul George Enescu crează stări de tensiune intre cei doi iubiti şi le alimentează geloziile:
"Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea"
scria in insemnarile sale Maria Cantacuzino” . Tot ea notează :
„ În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx ( nota: asa il alinta Maria Cantacuzino pe George Enescu) o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd”.
Într-o scrisoare Enescu îi scria iubitei sale:
"Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă" (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se reanuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia”.
Din banii strânşi, mai ales după turneele din America (1923-1924), Enescu îi face cadou iubitei lui „Vila Luminiş” din Sinaia, oază de linişte şi de meditaţie creatoare. Loc de odihnă, dar şi de mirifică inspiraţie – gândea Enescu. Vila a fost construită după planurile arhitectului Dudescu, dar, mai ales, după sugestiile, până la cel mai mic amănunt, ale compozitorului. Aici şi-a desăvârşit capodopera „Oedip”.
Soţul Mariei Cantacuzino moare intr-un accident de maşina in anul 1928. Ei au avut doi copii, pe Ana o viitoare poetă şi pe cel care avea să devina şi el celebru în anii ce au urmat: pilotul Constantin ( Bazu ) Cantacuzino.
Se putea prevedea în acel moment că relaţia dintre cei doi va deveni una cu final fericit.Dar nu venise incă momentul:
După moartea soţului său Maruka Cantacuzino organizează in casa sa „serate muzicale” care devin repede celebre. Într-una dintre dintre seri îl invită pe Nae Ionescu – noua stea a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Frumos, cu maniere alese, fermecător în conversaţie, Nae Ionescu zdrobise nu doar inimile studentelor sale, ci şi pe cele ale protipendadei feminine din Bucureştiul interbelic. Era o inteligenţă vie, cuceritoare si intre cei doi se naste o tumultoasa poveste de dragoste. În ciuda diferentei de vârstă, legătura lor durează aproape nouă ani, timp în care Enescu se retrage în Franţa, aşteaptând ca “prinţesa iubită” să se întoarcă la el. Nae Ionescu este cel care rupe relaţia. Maruka, într-o depresie cumplită, are o tentativa de sinucidere, aruncandu-si pe faţa acid sulfuric.
 |
| Nae Ionescu |
Cel care o salvează, o duce în braţe la spital, o îngrijeşte şi o pune pe picioare este, bineînţeles, Enescu. In anul 1939 se căsătoresc ( la 56 de ani ai lui Enescu şi 58 ai Marukăi). Chiar şi după căsătoria lor, Maruca a avut mai multe relaţii extraconjugale, printre care una si cu pianistul Dinu Lipatti, dar iubirea lui Enescu era mult mai mare decat singur îşi închipuia. Astfel incât, el trece cu vederea excapadele soţiei sale. În 1946, cei doi soţi pleacă în Statele Unite şi de acolo plecă în Franţa. Trăiesc din concerte şi din cursurile de vară ţinute de marele compozitor la Academia Chigiana din Sienna. În 1955, în noaptea de 4 spre 5 mai, Enescu se stinge. “Prinţesa iubită” mai trăieşte până în 22 decembrie1968 . Moare si este inmormântată alături de George Enescu în cimitirul Père Lachaise din Paris.
 |
| Bustul Mariei Enescu realizat de G.D. Anghel deieri-deazi.blogspot.com |
↧
Delegatie
Delegatie romaneasca la marsul Zorilor Aurii. Lectia greceasca a succesului pentru nationalistii romani (FOTO+VIDEO)
Peste 10.000 de naţionalişti greci au mărşăluit sâmbătă pe străzile Atenei la chemarea partidului radical Zorii Aurii. Scopul principal a fost comemorarea celor trei generali greci morţi în urma conflictului cu Turcia din 1996. Participanţii la acţiune au purtat torţe şi au fluturat drapele naţionale, steaguri ortodoxe sau cu însemnele partidului şi au scandat lozinci patriotice, împotriva imigrației ilegale și a aderării Turciei la Uniunea Europeană. Deasemenea a fost condamnată prigoana împotriva partidului Zorii Aurii, fiind amintite arestările motivate politic ale liderilor formaţiunii, atentatele teroriste de la sediile din teritoriu şi asasinarea în plină stradă a militanţilor.
“Ne-au aruncat după gratii. Şi ce s-a întâmplat? Ne-am clintit? Nu. Suntem mai puternici şi în scurt timp vom fi şi la putere”, a declarat purtătorul de cuvânt al Zorilor Aurii, Ilias Kasidiaris.
Delegaţia Noii Drepte Timişoara în AtenaLa fel ca anul trecut, la acţiune a luat parte şi o delegaţie a filialei timişorene a Noii Drepte, în semn de solidaritate între mişcările identitare din cele două ţări ortodoxe. Naţionaliştii bănăţeni au discutat despre consolidarea relaţiilor şi cu reprezentanţii altor delegaţii străine participante la acţiunea din Atena.
Marşul nu a fost lipsit de incidente, extremiştii de stânga, în general anarhişti, încercând să intimideze cetăţenii care se aflau în proximitatea locului de întâlnire pentru manifestaţia naţionalistă. Aceştia, înarmaţi cu bâte, nu au reuşit totuşi să se apropie foarte mult de grupurile de naţionalişti, fiind împiedicaţi de forţele de ordine. Au existat şi ciocniri între anarhişti şi poliţişti, fiind reţinuţi mai mulţi contra-demonstranţi, unul dintre ei fiind etnic turc.
În urmă cu 18 ani, în luna ianuarie a anului 1996, o criză politico-militară a izbucnit între Turcia şi Grecia, două state membre NATO. Atunci mărul discordiei nu a fost insula divizată a Ciprului ci stâncilie nelocuite Imia din estul Mării Egee. Totul a început din cauza unui incident provocat de câţiva jurnalişti turci care au înlocuit steagul Greciei cu cel al statului musulman. Gestul provocator a fost inspirat de un altul, petrecut cu doar o lună în urmă, la sfârşitul anului 1995, când un vas turc a eşuat pe una dintre stâncile Imia iar căpitanul nu a acceptat în primă fază să fie salvat de paza de coastă elenă, în a cărei jurisdicţie se află teritoriul disputat.După acest incident, un preot ortodox şi primarul unei localităţi greceşti au înălţat steagul naţional pe insulă. A urmat apoi doborârea acestuia şi ridicarea steagului turc de către un grup de jurnalişi. Acţiunea a fost transmisă în direct în Turcia, stârnind indignarea grecilor.
Marina greacă a înlocuit apoi din nou steagul cu semilună cu drapelul naţional, gestul stârnind reacţii dure la Ankara. Trupele speciale turceşti şi elene au debarcat atunci pe insule şi navele militare ale celor două ţări se aflau în alertă maximă. În acest context, un elicopter grecesc s-a deplasat să inspecteze zona şi a fost doborât de turci. Cei trei ofiţeri aflaţi la bord au decedat.
Pentru ca totul să nu escaladeze într-un război de amploare, Statele Unite ale Americii au intervenit imediat şi au făcut presiuni pentru ca cele două tabere să se retragă. Ambele guverne au fost acuzate de presă că au muşamalizat tragicul incident.
Mai mulți lideri ai partidului parlamentar grec au fost arestați la începutul lunii octombrie a anului trecut, aceştia fiind suspectați de implicarea în uciderea unui cântăreț anarhist de hip-hop. Doi inculpaţi, inclusiv liderul formaţiunii, Nikos Michaloliakos, se află în prezent în arest preventiv în penitenciarul Korydallos, situat în apropiere de Atena, după ce li s-a refuzat judecarea în libertate. Aceștia au negat orice legătură cu crima și susțin că ei sunt de fapt victimele unor înscenări și prigoane, cauzate de creșterea constantă în sondaje a partidului. Mai mult, reprezentanții Zorilor Aurii acuză autoritățile statului că închid ochii la atentatele teroriste îndreptate împotriva sediilor formațiunii și la tentativele de asasinat care i-au vizat pe mai mulți lideri de partid. Toate aceste fapte au fost puse pe seama grupărilor comuniste și anarhiste.Un exemplu în acest sens este şi asasinarea în plină stradă a doi membri ai partidului Zorii Aurii, care au fost împușcaţi mortal în 1 noiembrie, în faţa sediului formaţiunii din Atena. Victimele sunt Manolis Kapelonis de 22 de ani și Giorgos Fountoulis de 26. O a treia persoană a fost grav rănită. Este vorba tot de un membru al partidului, în vârstă de 29 de ani. Toţi au fost împușcaţi de la mică distanţă. Cei trei atacatori, cel mai probabil extremiști de stânga, au fugit de la faţa locului pe o motocicletă. Tinerii greci ucişi păzeau sediul partidului în momentul atacului, după ce au fost primite în prealabil mai multe telefoane de amenințare. Un purtător de cuvânt al Zorilor Aurii, Ilias Kasidiaris, a declarat la vremea respectivă că aceste amenințări au fost dezvăluite autorităților și s-a solicitat protecția poliției, dar cererea naționaliștilor a fost refuzată. Aceștia au fost nevoiți să apeleze la aripa de tineret, grupuri de voluntari stând de gardă regulat în fața sediilor de partid.
Partidul Zorii Aurii a zguduit în luna iunie a anului 2012 sistemul politic din Grecia obţinând la alegerile parlamentare 7 la sută din voturi, revenindu-i astfel 18 locuri în Parlamentul din Atena. De atunci a crescut constant în sondaje, depășind constant 10 procente din opțiunile de vot. Sursa: FrontPress.ro
↧
More Pages to Explore .....
