Participă de tânăr la răspândirea credinţei legionare prin satele bănăţene, ca urmare fiind eliminat din şcoală. Va cunoaşte devreme nedreptatea şi cruzimea oamenilor. Credea cu toată puterea în Dumnezeu şi dreptatea celor buni. Renunţând la o viaţă de plăceri, se avântă în luptă. În februarie 1941 protestând împotriva abuzurilor lui Antonescu, va fi condamnat la închisoare. Acolo îşi desăvârşeşte educaţia în contact cu marii trăitori. Eliberându-se (1945), îşi continuă activitatea şi va organiza lupta de rezistenţă anticomunistă în sudul Banatului. Arestat în 1948 şi condamnat la 15 ani închisoare.

De menţionat episodul din gara Herculane, înţesată de lume, când este somat de doi subofiţeri de jandarmi înarmaţi. Fulgerător, scoate pistolul mitralieră şi trage o rafală în sus (deşi putea trage în ei), punându-i pe fugă. Acest gest îl caracteriza: Zaharia Marineasa nu putea ucide. Va fi arestat şi condamnat la ani grei de închisoare. Are o atitudine demnă, nu renunţă la credinţa sa cu toate insistentele şi pedepsele.

După eliberare va fi muncitor la o fabrică, îşi va pregăti examenele la facultatea de drept, dar nu-i vor fi recunoscute datorită trecutului său. Se căsătoreşte cu Felicia, o soţie de o delicateţe şi bunătate deosebită, dar care va fi răpusă de o boală necruţătoare. După 1989 se dedică răspândirii crezului şi cuvântului legionar. Va întemeia două tipografii în Timişoara, va înzestra şi alte oraşe cu cele necesare tipăririi de literatură anticomunistă. Trece la cele veşnice in 29 iulie 1997 la Timişoara.

Marineasa „a dăruit tot ce a avut: suflet, trup, bogăţie pământească celor săraci în cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu şi a neamului său, urmând pe jertfitorii în Hristos şi ai neamului său… Pomenit va fi gândul lui, fapta lui – alături de atâţi şi atâţi jertfitori – în cartea veşniciei neamului”. De Aurel Suciu – Permanenţe (2004)

„S-a afirmat permanent că Mişcarea Legionară a fost violentă. În lumina celor mai elementare statistici, faţă de numărul violenţelor aplicate împotriva legionarilor din partea celor care deţineau puterea politică în Stat, răspunsul legionarilor a fost sub 1 la sută. A trebuit să vină la Televiziunea Română un istoric american ca să-i convingă pe istoricii români de acest lucru. În privinţa violenţelor, legionarii se găsesc de departe pe ultimul loc faţă de toate celelalte partide. Trebuie menţionată diferenţa că legionarii s-au prezentat autorităţilor recunoscându-şi faptele şi plătind cu viaţa lor, în timp ce deţinătorii puterii chemaţi să respecte legea i-au executat pe legionari fără sentinţe judecătoreşti. Este cutremurător numai să repeţi verbal crimele care s-au făcut împotriva legionarilor. Au fost ştrangulaţi, au fost aruncaţi de vii în crematorii, împuşcaţi cu sutele şi expuşi în pieţele publice. Majoritatea erau intelectuali, studenţi, printre ei aproximativ zece preoţi, luaţi din sânul familiilor lor, ca şi ceilalţi, fără sentinţe judecătoreşti şi împuşcaţi. Iar sub comunişti, zeci de mii de legionari au fost închişi şi ucişi.” (Zaharia Marineasa – „Legionarism contra extremism”, Supliment, 1996, p.19)

Mă numesc Zaharia Marineasa. Ca apartenență politică sunt legionar. Am executat la Aiud 21 de ani de detenţie politică pentru fapte de ordin politic. Întotdeauna am fost încadrat în articole de lege referitoare la ceea ce justiţia de atunci considera uneltire împotriva orânduirii sociale. În cuprinsul sentinţelor pronunţate împotriva mea, nu se găsesc acuzaţii pentru manifestări rasiste, antisemite, de intoleranță religioasă sau contra etniilor conlocuitoare.

Rezumând faptele mele, nu am fost condamnat pentru crimă de omor şi deci cei 21 de ani de temniţă pe care i-am executat nu pot fi justificaţi de nici o orânduire socială din lume.

În continuare mă voi opri pe scurt şi la faptele mele legate de luptă împotriva comunismului. Voi repeta unele fragmente din interviul dat în revista „Gazeta de Vest”, în septembrie 1992.

Mi s-a pus întrebarea dacă organizaţia pe care am condus-o a fost cea care a luat parte la primele ciocniri armate anticomuniste din Banat. În primăvara anului 1948 eram urmărit de comunişti pentru a fi arestat. Purtam costum ţărănesc şi opinci. În traistă aveam un pistol automat. Am răspuns atunci „Gazetei de Vest” următoarele: Admit că ciocnirile cu Securitatea, în care am fost implicat ca şef, în total, aparţinând grupului, (semnalez) trei ciocniri, (care) au fost primele din această regiune. Ele sunt insuficiente însa pentru a acoperi un titlu cu pretenţii de luptă anti-comunista. Aş vrea să menţionez că organizarea de luptă anticomunista în regiunea muntoasă a Banatului a început încă din anul 1946 şi aparţine profesorului Filon Verca.

Spiru Blănaru, comandorul Domășneanu şi ţăranul Gogu Cristescu ne-au fost camarazi de luptă, despărţindu-mă de dânşii din cauza arestării şi condamnării mele, care a avut loc înainte de apariţia legii de condamnare la moarte.

La prima ciocnire pe care am avut-o, rolul principal mi-a aparţinut şi a fost favorabil pentru mine, dar, cu îngăduinţa dvs., voi trece peste amănuntele acestei întâmplări, considerând mult mai importantă implicarea mea sufletească în situaţia respectivă. După arestare, la trei luni după această întâmplare, la Securitate, anchetatori fiind colonelul Coloman Ambrus, Mois şi Kling Zoltan, am fost întrebat: „De ce în faţa unor arme încărcate şi numai la 2 sau 3 metri depărtare, ai ridicat pistolul automat şi ai tras în sus?” Menţionez că la această întâmplare nu au fost victime. Le-am răspuns celor 3 anchetatori: „Pentru că o voce dinlăuntru m-a determinat să nu procedez ca într-un război declarat.” Nu ştiu dacă ei au înţeles ce le-am spus, dar chiar dacă prin răspunsul meu nu mi-am micşorat duritatea anchetei, am fost ocolit, recunosc, de vulgarităţi şi insulte. În instanţă, această întâmplare din gara Herculane a fost apreciată ca fiind favorabilă mie pentru faptul că am acceptat marele risc personal prin gestul voluntar de a folosi arma numai pentru intimidare, renunţând la un mod de apărare egal cu al adversarilor; adversari care în situaţia respectivă erau şi agresori, şi reprezentanţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice.

Situaţii asemănătoare am întâlnit în cărţile pe care le-au scris profesorul Verca şi Ion Gavrilă. Profesorul Verca povesteşte că se afla în pădure şi avea asupra sa o grenadă şi un pistol. L-a văzut pe pădurar conducându-l pe jandarm la locul unde se afla. Nu a aruncat grenadă, căci pădurarul avea copii. S-a predat, dar după câteva zile a evadat din arestul Securităţii din Timişoara. Lui Ion Gavrilă, unul din coloneii care-l urmăreau îi spune locul în care l-a pândit, asigurându-l că l-ar fi ciuruit, dacă l-ar fi văzut. Ion Gavrilă îi arată şi el colonelului câteva din locurile în care l-a văzut, aflându-se la o mică distanţă de el, şi nu l-a împușcat. Se cuvine ca istoricii viitorului să treacă sub lupa aceste gesturi, care sunt atitudini aparent simple, dar în ele sunt adunate rezultatele unei educaţii creştine.

Despre prezenţa mea în închisoarea Aiud.

Din prima condamnare politică am executat cinci ani la Aiud. A doua condamnare, de 15 ani, am executat-o tot la Aiud, şi după expirare am continuat prelungirea la Periprava. După cum spuneam, în 1948 am fost condamnat la 15 ani, maximum de pedeapsa care se dădea unui şef de lot în acel timp, fiindcă nu apăruse încă legea de condamnare la moarte pentru cazurile de confruntare armată. Regimul din închisoarea Aiud era următorul: foamete, izolări, bătăi, toate mergând până la suprimare. În toţi cei 15 ani şi opt luni nu am avut nici o legătură cu familia. Nici scrisori, nici pachet, nici dreptul de a citi şi a scrie. Am făcut parte în mod obişnuit din lotul celor care n-au fost ocoliţi nici de izolări, nici de pedepse. Cred că ar fi revelator pentru cunoaşterea mediului penitenciar să vorbesc despre câteva modalităţi esenţiale de convieţuire într-o celulă. Cele mai importante şi binevenite sunt dragostea şi bunătatea, dreptatea şi corectitudinea nefiind suficiente. Când te afli singur în celulă, trebuie să ai atenţia mărita la gânduri. Îţi trec prin minte o sumedenie, de tot felul, pe lângă cele ziditoare te pot asalta şi gânduri tulburi, deprimante. Pe acestea din urmă trebuie să ţi le îndepărtezi imediat. Şi eu, conform spiritualităţii legionare, am năzuit la o autentică trăire creştină. În măsura în care am reuşit rămâne să aprecieze camarazii mei de suferinţă. Au fost situaţii când nu am putut face binele, dar întotdeauna cu orice risc m-am opus să fac rău, să sufere cineva din cauza mea. La expirarea sentinţei de 15 ani nu am fost eliberat. Detenţia mi s-a prelungit din oficiu, fără judecată. Prelungiri asemănătoare de detenţii li s-au aplicat şi altora, dar, înainte cu jumătate de an de la acea dată, aceste prelungiri de detenţie au fost suspendate, căci din închisoarea Aiud se eliberaseră în jur de trei mii de deţinuţi politici cu pedepse neexpirate, oameni de mare importanţă în trecut: miniştri, generali şi diverse somităţi. Mi s-a spus ca prelungirea detenţiei şi a izolării mele, singur în celulă, are trei motive: întâmplarea din gara Herculane, apreciată de data asta ca defavorabila mie, o grevă a foamei pe care o declarasem cu şase ani în urmă pentru a obţine asistența religioasă şi Noul Testament, fapt considerat ca o instigare, pentru că unul din punctele grevei generale legionare care a urmat la Aiud a fost şi acesta formulat de mine, şi al treilea a fost modul în care am luat cuvântul ca răspuns la presiunea care se făcea pentru acceptarea reeducării, răspuns care a fost considerat nesatisfăcător.

În încheiere mi-aş exprima dorinţa, adresată ca rugăciune lui Dumnezeu, ca sutele de vieţi care au fost curmate de comunism, pentru că s-au opus comunismului, să fie primite ca jertfe la făurirea României Creştine. (Zaharia Marineasa în Rezistenţa anticomunistă în Munţii Banatului, de Miodrag Milin, Editura Marineasa, Timișoara, pag. 30-33)