“Vorbim despre peste 60 de oameni care au legătură cu uciderea în masă a civililor, dar au fost ignoraţi de justiţia germană. Şi nu există nici un motiv pentru care aceşti oameni să nu fie judecaţi, doar pentru că s-ar fi născut în 1919, 1920 sau 1921″.

Efraim Zuroff este directorul Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim, instituţia care a lansat “Operaţiunea Ultima Şansă”, prin care încearcă să aducă în faţa instanţelor pe acei criminali nazişti de război care au reuşit, de-a lungul ultimelor şapte decenii, să se sustragă justiţiei, în speranţa că nu vor plăti niciodată pentru rolul lor – mai mare sau mai mic – în fărădelegile comise în slujba şi în numele nazismului.

Pe străzile principalelor metropole germane, panourile de reclamă stradală conţin afişe cu apeluri ale centrului Wiesenthal. Mai mult decât atât: informaţiile care duc la identificarea unui presupus criminal nazist sunt recompensate cu până la 25.000 de euro. “E târziu – dar nu prea târziu”, scrie peste fotografia în alb-negru a porţii lagărului de exterminare de la Auschwitz.

E târziu şi pentru mulţi dintre cei care, la mijlocul secolului 20, nu au avut altă vină decât că reuşiseră în viaţă pe cont propriu. Au agonisit ceva averi, au făcut cariere profesionale sau politice, au ştiut carte şi au dat mai departe din ştiinţa lor. Noua putere, “dictatura poporului” instaurată la Bucureşti de personaje coborâte din tancurile diviziei sovietice Tudor Vladimirescu, nu a stat să judece, ci a executat fără discernământ ordinele Moscovei. Elita ţării trebuia distrusă, România avea nevoie de omul nou.

În cei 20 şi aproape patru ani scurşi de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, statul român nu a făcut aproape nimic pentru a da istoriei recente decenţa de care are nevoie. Poate, vor spune unii, nu este treaba statului, ci a justiţiei, putere – în principiu – independentă. Ştim însă, cel puţin din rapoartele periodice ale Comisiei Europene, că justiţia din România are o relaţie de subordonare faţă de politicul autohton.

S-a tot spus că Ion Iliescu a fost un obstacol în calea unui proces al comunismului iar clica pesedistă o barieră în calea reformei justiţiei. Greaua lor moştenire a intrat, însă, la un moment dat, pe mâna unor politicieni conservatori, membri deplini şi, se spune, respectabili ai dreptei europene. Preşedintele Traian Băsescu şi partidul al cărui patriarh a fost au tot bătut monedă pe cartea albă a ororilor comunismului şi au vânturat întruna steagul justiţiei eliberate. Dar, stupoare: în tot acest timp, nici unul dintre cei responsabili pentru regimul de teroare care a condus România de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost deranjat cu vreo întrebare de către instituţiile abilitate. Mai mult, stâlpii sistemului comunist şi-au trăit bătrâneţile mâncând o pâine bună, plătită de copiii şi nepoţii celor prigoniţi în a doua jumătate a secolului 20.

În absenţa unor demersuri legale menite să clarifice relaţia foştilor lideri politici comunişti şi a torţionarilor sistemului cu societatea şi cu istoria, în absenţa unor acţiuni în justiţie împotriva celor presupuşi a fi fost stâlpii dictaturii stalinistoide, ce le mai rămâne celor ce au avut de suferit în timpul din urmă? Să se lamenteze periodic, la câte o festivitate, în cerc restrâns, la care nici măcar presa nu îşi mai trimite reprezentanţii…

Şi, iată, în plină vară, când amorţeala părea că se aşterne peste actualitatea românească, Institutul de Investigare a Crimelor Comunsimului (IICCMER) face publice numele câtorva dintre torţionarii rămaşi în viaţă şi anunţă că a depus plângeri penale împotriva acestora (e drept că opinia publică încă mai aşteaptă să vadă textul plângerii respective, căci, până în prezent, s-a vorbit despre o acţiune în instanţă doar pe baza unor declaraţii).

Prin urmare, câţiva jurnalişti mai puţin pasionaţi de starea ochiului învineţit al unei mici vedete pop lasă răcoarea birourilor şi ies în toropeala oraşului, păzind, în centrul Bucureştilor, uşa blocului de privilegiaţi ai regimului Ceauşescu, până când unul dintre bătrânii torţionari îşi face apariţia, cărând după el o plasă de cumpărături făcute într-o piaţă. Un bătrânel cumsecade, ignorat de trecători, salutat cu respect de nepoţeii vecinilor cărora nimeni, niciodată, nu s-a gândit să le povestească despre calvarul naţiunii române. Un bătrânel hărţuit de câţiva tineri cu microfoane în mână, care vor să ştie dacă e adevărat ce spun cercetătorii de la IICCMER şi dacă există, în sufletul acela îmbătrânit, vreo urmă de remuşcare.

“Aşa au fost vremurile”, răspund bătrânii torţionari, spunând că ar fi făcut acelaşi lucru şi dacă ar fi trăit în Germania lui Hitler. Doar că, iată, în Germania lui Hitler, celor 60 de supravieţuitori din batalioanele morţii încă trebuie să le fie frică. Nu pentru libertatea lor – căci e greu de crezut că vreunul dintre criminalii nazişti mai poate ajunge în instanţă – ci pentru cinstea lor. De fapt, nu a lor ci a personajelor inocente pe care le-au construit şi în a căror piele au trăit şapte decenii, fugind de justiţie.

Nu este prea târziu nici pentru cei care au dat forţă stalinismului românesc, schingiuind şi omorând, în închisorile comuniste, elita ţării şi pe oamenii care au refuzat să îşi sinucidă demnitatea. Bătrâneii neputincioşi de astăzi s-ar putea să nu resimtă prea mult disconfortul pricinuit de întrebările reporterului. E mai degrabă posibil ca astfel de personaje să fie insensibile, de vreme ce au reuşit, în tinereţea lor, să comită şi să supervizeze crimele pentru care nu au plătit şi, cel mai probabil, nu vor plăti niciodată.

În rest, cum era de aşteptat, copiii şefilor părinţilor noştri au ajuns şefii (copiilor părinţilor) noştri. De Cristian Ştefănescu – Deutsche Welle