Primele menţionări despre o comunitate tribală cumva asemănătoare thugilor de mai târziu, apar într-un document persan din anul 1356. Unii istorici susţin totuşi că bizara şi violenta sectă ar fi apărut prin secolul 16, cu toate că sacrificiile umane se practicau în India cu milenii în urmă. Specialiştii consideră că numele de thug vine din hidi, unde thag înseamnă hoţ, tâlhar.

Thag ar proveni direct din sanscritul sthaga, adică înşelător, amăgitor. Consideraţi pe bună dreptate una dintre triburile ascunse ale Asiei, thugii au intrat în istorie doar când britanicii au cucerit şi colonizat India. De abia atunci când autorităţile coloniale britanice au început să primească nenumărate rapoarte alarmante despre o bandă care ataca şi ucidea călători şi pelerini, thugii au devenit o nouă problemă pentru Londra.

Clanul de ucigaşi avea nu doar o motivaţie religioasă unică, dar şi un mod de organizare propriu. Statutul de membru într-o comunitate a thugilor se moştenea din tată-n fiu, iar liderii proveneau întotdeauna dintr-o line ereditară bine stabilită de-a lungul timpului. Cei care vroiau să intre în banda de ucigaşi, erau rectrutaţi după criterii bine stabilite, dar odată admis, viitorul ucigaş după ritual se bucura de respectul şi consideraţia camarazilor săi într-ale crimei şi jafurilor.

Câteodată, chiar şi copiii călătorilor ucişi erau cruţaţi şi crescuţi pentru a deveni viitori thugi.

Primele crime care au ajuns la urechile noilor autorităţi coloniale, au fost tratate superficial, britanicii considerându-le mai degrabă violenţe interetnice minore, des întâlnite de altfel într-un asemenea mozaic uriaş de rase, naţiuni, culturi şi religii diferite şi uneori antagoniste, cum era India la data cuceririi sale de către britanici.

Evenimentul care i-a şocat pe englezi şi a declanşat în cele din urmă vânătoarea de thugi, a fost descoperirea a peste 50 cadavre aruncate în mai multe fântâni secate din apropierea Gangelui. Şi poate că sumbra descoperire ar fi rămas fără urmări dacă un medic militar mânat de curiozitate nu ar fi investigat modul în care oamenii au fost ucişi.

Examinarea cadavrelor a scos la iveală faptul că toate victimele muriseră prn sugrumare , iar ucigaşii rupseseră ulterior toate încheieturile trupurilor pentru a grăbi astfel procesul de descompunere, metodă care ar fi prevenit apariţia în număr mare a şacalilor, hienelor, vulturilor şi altor animale necrofage a căror agitaţie în zonă ar fi atras atenţia autorităţilor.

Metodologia specifică de a ucide a thugilor era învăţată din fragedă pruncie. Se spune că uneori, după strangularea unei victime, thugii îşi aduceau copii pentru a exersa pe cadavru…

Modalitatea preferată de ucidere era pin intermediul unei năframe căreai i se făcea la mijloc un nod gros şi dur. Năframa era pusă apoi pe gâtul victimei, astfel încât nodul să fie aşezat în dreptul traheei. Victima era apoi strangulată fără milă până când viaţa-i părăsea trupul. Thugii au adoptat această metodă deoarece era sigură, nu lăsa urme de sânge şi era înainte de toate silenţioasă, actul uciderii nefiind auzit de eventualii martori.

În afara timpului, năframa aducătoare de moarte, denumită „Ramal” era purtată deasupra mijlocului fiecărui thug.

Casta ucigaşilor mărşăluia aproape întotdeauna de-a lungul drumurilor profuite ale Indiei în căutare de victime.

Deghizaţi în negustori, călători, pelerini sau chiar soldaţi, nu se sfiau câteodată să pretindă că sunt rajahi însoţiţi de un alai numeros. Fiecare bandă de thugi era ajutată de o mică grupă de cercetaşi care erau trimişi înainte pentru a sonda terenul şi a aduce informaţii despre numărul victimelor şi avutul acestora.

Crimele în masă şi măcelurile asupra unor grupuri mari de oameni erau de obicei comise atunci când călătorii poposeau pentru tabere. Atunci, thugii acţionau în echipe de câte trei ucigaşi. Unul imobiliza victima de picioare, celălalt de braţe, iar al treilea se aşeza pe pieptul ei cu toată greutatea şi începea să o sugrume cu năframa. Pe baza datelor istorice, se pare că metoda nu dădea greş, având o eficenţă aproape de 100%.

În ciuda avalanşei de crime atribuite pe bună dreptate thugilor, aceştia urmau totuşi cu sfinţenie un cod etic propriu care interzicea uciderea fakirilor, muzicanţilor, dansatorilor, vânzătorilor de ulei, tâmplarilor, fierarilor, celor schilodiţi deja sau leproşi, purtătorilor de apă din Gange, femeilor şi copiilor.

În ciuda interzicerii uciderii femeilor, thigii se vedeau deseori nevoiţi să le ia viaţa nevestelor călătorilor care-i însoţeau pe aceştia, pentru a elimina astfel un martor nedorit.

Una dintre ideile forţă ale comunităţii thugilor viza interzicerea vărsării de sânge în timpul crimelor rituale. Potrivit credinţelor thugilor, marea zeiţă Kali în persoană i-a învăţat pe strămoşii lor să ucidă prin strangulare, fără să verse vreo picătură de sânge. Prin definiţie, toate victimele thugilor erau consacrate Durgăi, imaginii terifiante a zeiţei Kali, zeitate primordială a distrugerii dar şi a timpului şi schimbărilor.

Cu excepţia băieţeilor cruţaţi în timpului unui raid, fiecare bărbat născut în sânul acestui cult, devenea un iniţiat în arta sacrificiilor umane. Vârsta minimă pentru iniţiere era de 10 ani, când băieţeilor le era permis să-şi privească taţii, unchii şi bunicii în „exerciţiul funcţiunii”. La vârsta de 18 tânărul thug trebuia să facă prima sa crimă, victima fiind consacrată evident zeiţei timpului şi a distrugerii.

Femeile thugilor făceau parte dintr-o sectă secretă de orientare tantrică şi erau adeptele ritualurilor sexuale în care se identificau cu zeiţa. Doctrina ritualurilor sexuale ale thugilor dicta că cele cinci lucrui care corup sufletul omenesc, adică vinul, carnea, peştele, gesturile mistice şi promiscuitatea sexuală, pot duce de fapt la eliminarea răului din fiinţa omenească alături de purificarea sufletului.

În anul 1822, William Henry Sleeman, un ofiţer din cadrul Corpului de Armată a Bengalului, care tocmai intrase în rândul rezerviştilor şi ceruse transferul în serviciu civil, a primit din partea Lordului Bentinck, guvernator general al Indiei, dificila misiune de a scăpa colonia de plaga thugilor.

Vorbitor fluent a patru dialecte hindi, Sleeman fusese primul oficial britanic care confirmase suspiciunile de crimă în cazul thugilor. Britanicul era perfect conştient că nu va avea o misune uşoară. Era extrem de dificil să invetighezi şi să arestezi făptaşii unor crime pe scară mare, cu atât mai mult cu cât membrii unei astfel de societăţi secrete erau practic foarte greu de identificat şi izolat între toate bandele de nelegiuiţi care infestaseră India rurală.

O problemă în plus era reprezentată de faptul că thugii erau îmbrăcaţi asemenea victimelor lor predilecte, negustorii, călătorii şi pelerinii. După cum le spunea şi numele, thugii erau maeştri ai înşelătoriilor…

Într-un final, după marcarea pe hartă a scenelor ultimelor crime, alături de menţinerea unui inventar sumar al victimelor şi traseelor urmate de acestea, Sleeman a reuşit să schiţeze punctul unde urma să se producă următoarea crimă. Când agenţii şi informatorii săi de la faţa locului i-au confirmat prezenţa în regiune a unor thugi deja cunoscuţi, britanicul le-a întins o cursă clasică.

Sleeman şi-a trimis ofiţerii de teren, recrutaţi din populaţia locală, îmbrăcaţi şi echipaţi asemenea unor pelerini pentru a-i prinde într-o ambuscadă pe thugii care se pregăteau de atacurile lor obişnuite. Astfel între anii 1830-1841, forţa de poliţie rurală condusă de Sleeman a capturat cel puţin 3.700 de thugi, reuşind astfel să dea o lovitură fatală comunităţilor de asasini rituali care de atunci nu şi-au mai revenit niciodată.

Din cei 3.700 de thugi, doar un număr de 50 de indivizi au fost iertaţi de pedepse deoarece au colaborat cu autorităţile, livrându-le acestora informaţii deosebit de importante, care au dus în cele din urmă la distrugerea tuturor comunităţilor.

Procesele thugilor au scos la iveală magnitudinea crimelor înfăptuite. O bandă de 20 d eindivizi au recunoscut senini şi mândri că au înfăptuit peste 5.200 de asasinate. Un individ pe nume Behram, poate fi considerat cel mai mare ucigaş în serie din istoria omenirii.

Thugul a ucis cu propriile mâini numai puţin de 931 de oameni, crimele având loc între anii 1790-1830. Cu toate acestea, Behram nu a compărut niciodată în faţa vreunui tribunal, deoarece a întors foaia, s-a predat singur la timp şi a devenit astfel unul dintre cei mai prolifici informatori ai autorităţilor britanice. Întrebat dacă a simţit vreodată milă sau regret, Behram a răspun senin că niciun bărbat care îşi face datoria şi este angajat pe o cale spirituală, nu trebuie să aibă niciun moment de reţinere…

Estimarea unui număr total al victimelor thugilor variază în funcţie de autor şi perioadă istorică, cu toate acestea, conform datelor luate în consideraţie de prestigioasa Guiness Book of Records, secta thugilor a ucis peste 2.000.000 de oameni înainte să fie desfiinţată de britanici. Se pare că până în anul 1870, sectele thugilor dispăruseră din India.

Imagine stilizată a zeiţei Kali

Cu toate că ecouri ale unor crime prin strangulare au mai răzbătut până în zilele noastre, thugii au dispărut cu totul. Arar, se scriu cărţi despre ei, sau sunt pomeniţi în filme de factură comercială precum seria Indiana Jones.

Sfârşit anost pentru o grupare ai cărei membri credea că au la urma urmei un rol pozitiv pe lume. Înţelepţii clanurilor de thugi erau convinşi că fără „serviciul” lor la adresa societăţii, furioasa zeiţă Kali se poate supăra şi distruge întreaga existenţă… De Nicu Parlog - Descopera