Vasile Marin, “Extremism de dreapta”: “Miscarea Legionara absoarbe si anuleaza atat liberalismul, cat si socialismul” (Document istoric)
“EXTREMISMUL DE DREAPTA”. Eticheta ticluită în hrubele masoneriei, sera ocultă a răsadurilor democrate, a fost pusă în circulaţie de rotativele presei din strada Sărindar. Cu popularizarea ei s-au angajat: militanţii diversiunii naţionale, toleraţi şi stipendiaţi de regimul demo-liberal; oamenii de bună credinţă; şi canaliile frontului mason-comunist-democrat. (…)Prin angajarea organizaţiilor naţionale revoluţionare în cadrul acestor formule, se urmărea compromiterea acestora sub diferite aspecte.
În principal, diversiunea sistematic întreţinută servea următoarele scopuri:
1. Să înglobeze sub aceeaşi firmă, pentru a provoca confuzie, forţe politice distincte şi ca structură, şi ca ideologie şi ca spirit, cum ar fi de pildă Garda de Fier şi L. A. N. C.;
2. Să timoreze pe cetăţenii care s-ar decide să militeze în rândurile frontului revoluţionar, asupra cărora cuvântul «extremism» ar opera în dublu sens:
a) prin influenţa peiorativă a termenului însuşi, care poartă în el rezonanţa extremismului comunist, şi
b) etichetaţi «extremişti», cetăţenii terorizaţi de consecinţe vor da înapoi pentru a nu suferi rigorile vindictei statului demo-liberal, atotputernic încă în compartimentele politicii alimentare;
3. În sfârşit, prin expresiunea «de dreapta», perfid colportată, scopul urmărit era să prezinte acţiunea legionară drept o mişcare reacţionară, de la care să se îndepărteze atât masele muncitoreşti, educate până acum de funcţionarii revoluţiei în ideologia «stângii», cât şi intelectualii cu antipatii mic-burgheze, pentru care iluzia libertăţii din regimul democrat a fost luată, de mulţi dintre ei, drept o realitate. (…)
Toţi adversarii noştri de rea credinţă, flancaţi de cireada oamenilor politici educaţi în şcoala parlamentarismului, caută activ să prezinte acţiunea noastră ca pe o mişcare de extremă dreaptă, o reacţiune «albă», o formă de contrarevoluţie mic-burgheză şi – mai ales – în slujba «capitalismului».
Este o calomnie calculată căreia timpul şi forţele nebiruite ale legionarilor, nu vor întârzia să-i pună prompt capăt. (…)
Existau o «dreaptă» şi o «stângă» în adunările suverane ale democraţiei, în care unii apărau autoritatea absolută şi instituţiile unui trecut injust, iar alţii se declarau gata să moară pe altarul libertăţilor individualismului anarhic.
Dar noi nu putem fi nici la dreapta, nici la stânga, pentru bunul motiv că Mişcarea noastră îmbrăţişează întregul plan al vieţii naţionale, nediferenţiată în structura ei; Mişcarea noastră organizează, în aceeaşi măsură, atât autoritatea, cât şi libertatea. (…)
Deşi nu înţelegem să paralelizăm lumea socială cu cea organică, totuşi pentru precizarea noţiunilor în joc, mi-aş permite să amintesc că fiinţa omenească trăieşte şi se dezvoltă în acelaşi spirit unitar care exclude, pentru perfecta funcţionare a organismului, orice dezvoltare a uneia dintre părţi în detrimentul altora. După cum nu se acordă nici o importanţă mai mare sau mai mică unora dintre organele simetric distribuite de divinitate, organe care nu pot avea interese potrivnice – ar fi absurd! -, tot astfel o colectivitate, care fiinţează în sentimentul unei uniuni politice şi sociale cu legi proprii şi superioare intereselor de fracţiuni, nu se poate eticheta parţial, fără ca prin aceasta să nu-şi pună în primejdie propria sa existenţă.
Îmbibată de dinamism, Mişcarea noastră e revoluţionară. Ea promovează spiritul creator în toate domeniile vieţii publice şi e sincer refractară atitudinii conservatoare.
Ea organizează cucerirea viitorului, cu participarea tuturor categoriilor productive ale naţiunii şi nu prezintă o reacţiune spre trecut.
Pe planul politic, prin această putere nouă de creaţie, Mişcarea Legionară absoarbe şi anulează atât liberalismul, cât şi socialismul.
Susţinută de ideologia faptei, Mişcarea Legionară revoluţionează concepţia de viaţă a naţiunii, care trece de la arta oratorică la arta construcţiei sub toate formele, cum scria Georges Valois.
Mişcarea aceasta este naţională şi socială în acelaşi timp. Ea luptă împotriva internaţionalismului orchestrat de lojile masonice şi de sinedriile ovreieşti şi promovează realizarea maximă a potenţelor naţionale, cu participarea tuturor straturilor sociale. (…) Am sunat mobilizarea colectivităţii româneşti! (…)
De totdeauna, guvernarea unei naţiuni s-a făcut în două moduri (G. Valois):
1. Sau Statul face alianţă cu poporul pentru a-i reduce şi supune pe cei puternici disciplinei naţionale şi sociale;
2. Sau Statul se aliază cu oligarhia – în epoca modernă, plutocraţia – pentru a menţine naţiunea în dependenţă.
Prima politică ar putea fi considerată ca o politică de «stânga» – deci proprie democraţiilor; secunda ar fi o politică «de dreapta», proprie regimurilor absolutiste şi arbitrare.
Să continuăm lecţia noastră pentru şcoala de adulţi politici nărăviţi în ţarcul iudeo-masono-democrat şi, luând ca îndreptar cele două principii de politică generală expuse mai sus, în acord cu cele mai noi metode de pedagogie experimentală, să procedăm, pentru ilustrarea celor teoretizate, la exemplificări.
Pentru generoşii apologeţi ai democraţiei, ca şi pentru profeţii din valea Sărindarului, Franţa este prototipul Statului democrat «de stânga», Italia şi Germania – fasciste – odioase regimuri, «de dreapta», Rusia Sovietică – organizaţie statală de -«extrema stângă», iar România, în forma ei actuală, o dulce democraţie stropită cu apa de flori a «stângii», înzestrată cu vot universal, constituţie «belgiană» şi partidism parlamentarist.
Ce se petrece în Franţa «de stânga»? Ne-o spune tot Georges Valois, în acord cu toţi gânditorii politici de acolo, confirmat de Charles Maurras care desparte demult «Franţa reală» de «Franţa legală»:
«Sub numele de democraţie parlamentară, noi avem domnia puterilor banului, dirijată de un fel de guvern al bancherilor».
Mai este necesar să insistăm asupra exactităţii acestei situaţii? Nu credem; s-au însărcinat faptele însăşi. De ani de zile, Franţa republicii a treia, Mecca democraţiei «radicale», trăieşte sub comanda bancherilor afacerii Panama, iar aşii vremurilor mai noi se cheamă: Oustric, Sacazan, Stavisky, Levy-Dubois. În serviciul lor, slugi devotate, reprezentanţii «ţării legale», graţie dinamului electoral pus în mişcare de esenţa arginţilor, se află toată turma radical-aocialistă: Raoul Peret, Raynaldy, Rene Renoult, Dalimier, Camille Chautemps et Co.; întreg regimul parlamentar «ou, mieux, pourrimentaire», cum ar spune «oribilul reacţionar» Leon Daudet.
Şi iată cum, încadrată în principiul nostru general aşezat la început, Franţa capătă, în sensul însuşi al terminologiei adversarilor de rea credinţă, cea mai patentă etichetă «de dreapta».
Dar Italia, creatoarea ordinii fasciste, proclamată de iudeo-democraţi ca o bestială organizaţie «de dreapta», cum ne apare în lumina principiilor stabilite mai sus?
Ne-o spune cel mai autentic reprezentant al ei, Mussolini însuşi, care, la pag. 138-139 din cartea Mi E. Ludwig, «Entretiens avec Mussolini*, declară:
« – Noi avem despre naţiune o concepţie sintetică şi nu analitică. Noi suntem ca în Rusia – «extrema stângă» – sensul colectiv al vieţii; acest sens noi dorim să-l întărim în paguba vieţii personale…»
Da, iată ce vrea să facă fascismul din masă: să organizeze o viaţă colectivă, să trăiască, să muncească, să lupte în comun, într-o ierarhie, fără a fi o turmă.
Şi mai departe, la întrebările puse de E. Ludwig, pentru a i se preciza diferenţele care există între cele două regimuri, Mussolini răspunde (pag. 165):
« – Diferenţe?
Noi avem proprietate privată, Ruşii nu.
Noi am supus capitalismul unui control, Ruşii l-au suprimat.
La noi partidul depinde de guvern, dincolo este invers.»
« – Partidul şi guvernul» spune Ludwig «sunt reunite în persoana Dvs. Era la fel şi cu Lenin!» “Şi este cu mult mai mult acum cu Stalin, ale cărei puteri asupra partidului depăşesc cu mult pe ale lui Mussolini”, adăugăm noi.
« – Nu neg asemănările.» Şi apoi: « – Noi ne asemănăm cu ei în tot ceea ce este negativ. Noi şi Ruşii suntem contra liberalilor, democraţilor, parlamentarilor!»
Şi acelaşi Mussolini, şeful unui regim de «extremă dreaptă», spune brutal unei delegaţii de patroni, veniţi să expună starea precară a afacerilor lor şi obligaţia în care se găseau de a nu mai putea conduce exploatări insuficient remuneratorii: «Dacă închideţi uzinele, eu deschid închisorile.»
În vremea aceasta, marea democraţie americană, la ordinele temuţilor regi ai oţelului, ai automobilelor ori ai nasturilor, îneacă în sânge muncitorii la San Francisco, la Detroit sau la New York.
Iar dacă păşim între hotarele României de coloratură democrată, atât de scumpă scrutătorilor şi brăniştenilor scoborâtori din Dragoş-Vodă (notă: Branişte şi Scrutator erau pseudonimele a doi ziarişti evrei din perioada interbelică), vedem că Statul, aşezat pe instituţiuni de «stânga» – sufragiu universal, libertăţi şi parlament – la ordinele plutocratici autohtone şi internaţionale, zdrobeşte cu patul de armă pe invalizii de război, calcă în picioarele cailor congresele învăţătorilor rămaşi pe drumuri, trimite plumb în gurile flămânde şi în trupurile istovite ale muncitorilor de la Lupeni şi Griviţa, întoarce baionetele ostaşilor asupra studenţimii care, purtată de mistica naţionalistă, merge să pună o cruce pe lespedea de la mormântul Eroului Necunoscut, şi leagă în lanţuri de ocnaşi braţele viguroase ale unui tineret educat în şcoala generoasă a constructivismului. (…)
«Stânga» şi «dreapta»? Unde sunt? (…)
Mişcarea Legionară este o concepţie totală a vieţii naţionale. (…)
În lupta noastră noi voim să construim autoritatea, Statul, pe nevoile poporului întreg, pentru a-l apăra şi conserva împotriva dominaţiei şi exploatării practicate de clicile pluto-democrate şi condiţionăm de această dualitate, de această alianţă Stat – Naţiune, durata şi tăria oricărui stat.
Generoşi şi înţelegători, nu vom căuta însă să exasperăm cu totul pe adversarii noştri, demontându-le complet legenda pe care ne-au făurit-o; cu spirit împăciuitor declarăm aci că vom adopta şi noi terminologia atât de scumpă lor, de «dreapta» şi «stânga». Dar nu acum! Ci în ziua Judecăţii de pe urmă. Articol scris de fruntaşul legionar Vasile Marinşi publicat în Revista AXA, Nr.21 din 1933