Aşa-zişii „neoconi” („neoconservatorii”), inclusiv cei formal afiliaţi partidului republican, nu acceptă ideea renunţării la hegemonia globală şi acceptă orice risc pentru a încerca extinderea vieţii imperiului american. Totodată, o bună parte din elita politică americană, inclusiv majoritatea administraţiei Obama, înţelege că încercarea de a păstra hegemonia globală prin declanşarea unui şir de războaie regionale se poate solda fie cu un război global, fie cu o prăbuşire definitivă a economiei americane.

Planul „neoconilor” se bazează pe conceptul „războaielor în reţea” care prevede utilizarea unor organizaţii teroriste islamice împotriva concurenţilor geopolitici. Un război convenţional împotriva unor ţări importante este imposibil din cauza existenţei armelor nucleare, pe când un război purtat prin intermediul hoardelor extremiştilor islamici, finanţaţi şi instruiţi de americani, este posibil şi destul de eficient. „Neoconii” îşi doresc realizarea următorului scenariu: căderea Siriei şi utilizarea Siriei în calitate de cap de pod pentru un atac asupra Iranului. După lichidarea regimului iranian şi transformarea întregii zone într-o sursă infinită de terorişti, urmează partea finală a planului: transformarea regiunilor din sudul Rusiei şi regiunilor din vestul Chinei în zone de război de gherilă în care radicalii islamici, finanţaţi de SUA şi aliaţii săi fideli din Orientul Apropiat, vor destabiliza rivalii geopolitici ai Washingtonului. Problema Iranului nu are nicio legătură cu presupusul program nuclear, ci doar cu faptul că regimul iranian nu doreşte să participe la scenariul descris mai sus.

De fapt, „neoconii” încearcă să reproducă scenariul care le-a servit de minune în timpul crizelor economice din secolul XX. Ambele războaie mondiale au fost în beneficiul SUA şi s-au desfăşurat exclusiv în afara frontierelor americane. În condiţiile în care celelalte ţări au fost devastate de războaie, SUA au obţinut beneficii substanţiale, rezolvându-şi astfel problemele economice. Germania, în persoana Angelei Merkel, se opune scenariului militar în Siria, deoarece conştientizează faptul că reţeaua terorismului şi insurgenţei islamice va fi folosită inclusiv împotriva Uniunii Europene, iar islamizarea vizibilă a ţărilor europene este un pas pregătitor în această privinţă. Liderii Marii Britanii şi Franţei au încredere în alianţa cu „neoconii” şi speră că ţările lor se vor număra printre beneficiarii scenariului pregătit de neoconservatorii americani. Se vede clar cine a învăţat din experienţa secolului XX şi cine nu.

De ce administraţia Obama şi o parte dintre republicani se opun acestui scenariu radical de păstrare a hegemoniei americane? În primul rând, pentru implementarea unui asemenea scenariu lipseşte suportul popular. Conform ultimului sondaj Reuters/Ipsos 60% dintre americani sunt împotriva unei intervenţii militare în Siria şi doar 9% o susţin necondiţionat. Este uşor de estimat că suportul popular pentru un război în Iran va fi şi mai redus. Un aspect important ţine de starea economiei. Washingtonul nu mai poate finanţa războaie externe, fiind forţat să se împrumute cu aproximativ 1,7 miliarde de dolari pe zi, jumătate din aceşti bani venind din exteriorul SUA. China şi Rusia pot prăbuşi piaţa obligaţiunilor americane prin vânzarea portofoliilor de obligaţiuni pe care le deţin, provocând o criză bugetară acută la Washington. Încă un motiv important ţine de dreptul internaţional. Dacă SUA încalcă în mod repetat principiile fundamentale ale dreptului internaţional, înseamnă că şi alte ţări vor proceda la fel. Într-un scenariu extrem, America va fi forţată să-şi apere aliaţii pe mai multe fronturi, neavând capacitatea logistică şi militară de a interveni concomitent atât în Asia cât şi Europa. O asemenea situaţie poate degenera rapid, cu riscurile declanşării unui război nuclear global. Toate aspectele enumerate mai sus contribuie la reticenţa vizibilă a administraţiei Obama de a intra în război cu Siria.

Următoarea săptămână va arăta cine a câştigat bătălia: politicienii americani raţionali sau fanaticii susţinători ai hegemoniei globale. De Valentin Mândrăşescu - Vocea Rusiei