Interlocutorul era poate cel mai mare filozof român al sfârşitului de secol XX, Petre Ţuţea, spirit viu şi cunoscut mărturisitor creştin al închisorilor comuniste. Răspunsul acestuia a fost foarte clar:

„- Simplu, ducându-se la Biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic. În Biserică se mântuiesc. Are un instrument de mântuire poporul român că are Biserică şi preoţi. Ce altceva să caute?!”

Au trecut aproape 21 de ani de la acest memorabil interviu, admirat de milioane de români. Am dat noi, oare, curs sfatului marelui gânditor creştin? În cine ne-am pus mai multă încredere: în Biserică şi în Dumnezeu sau în ştiinţă şi tehnologie, în SUA, Consiliul Europei sau Fondul Monetar Internaţional?

S-a început cu avortul, zis şi „dreptul femeii la propriul pântec”. Au fost torturaţi şi sfârtecaţi de vii peste 20 de milioane de români. Adică, o altă Românie a luat drumul crematoriilor sau, pur şi simplu, au fost aruncaţi la gunoi. Ştiinţa şi-a dat tot concursul, punând la dispoziţie cleştii şi cuţitele-chiuretă, precum şi pe torţionari – „personal medical”.

Ca o consecinţă imediată a instituţionalizării crimei, au fost liberalizate pornografia, pros­ti­tu­ţia şi homosexualitatea. Mai mult, mii de copii români au fost vânduţi, chipurile pentru adopţii, dar nimeni nu ştie unde au ajuns de fapt. Practica e veche, numai că turcii le dădeau o şansă la viaţă copiilor pe care-i luau ca haraci din ţările creştine. Acum însă, în era transplantului de organe şi a pedofililor, orice se poate întâmpla.

În timpul acesta, poporul visa în faţa tele­vi­zoa­relor la o promisă mai bună soartă, uitând că Dumnezeu, Singurul, poate să ne salveze şi nu integrarea europeană, împrumutul FMI sau nişte politicieni luaţi şi ei de valul diverselor patimi. Dar păcatul, adică lepădarea de Hristos prin mulţimea păcatelor acumulate, şi-a arătat lu­crarea sa putregăioasă. Românilor li s-a luat pe rând totul, oferindu-li-se în schimb po­si­bi­li­tatea împrumuturilor în bancă. Domnul a îngăduit toate acestea… doar, doar ne vom trezi, scuturându-ne de condiţia de spectatori la piesa în care se joacă sfârşitul omului creştin român.

Copiii, săracii, prinşi între televizor – favo­ritul bunicilor – şi calculator sau internet – substitutul afectivităţii părinţilor, au ajuns victimele ideale:

- nehrăniţi cu dragostea cea adevărată a pă­rinţilor şi a lui Dumnezeu, au fost răpiţi de în­şe­lătorul duh al desfrânării;

- neluminaţi la minte prin închinarea la Sfin­­­tele Icoane, au ajuns să se lase întinaţi de îm­brăţişarea omorâtoare de suflet a imaginilor pornografice;

- neînvăţaţi cu dulcea împărtăşire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului, a harului Duhului Sfânt, au fost prinşi în capcana fericirii sintetice a drogurilor zise mai nou „etnobotanice”. Şi multe, multe alte lucrări ale celui rău au stricat mintea şi au spurcat sufletul copiilor noştri.

Dar noi unde eram în tot aceast timp? Sau unde ne aflăm încă? Indiferenţi sau in­con­ştienţi, am asistat la dezastrul propriilor comu­nităţi şi familii ca la un alt film horror, con­su­mând cu disperare ceea ce ni se propunea. Re­zultatul? Răul a continuat să se adâncească: de parcă nu era de ajuns, s-au legalizat şi drogurile sub numele de etnobotanice ca să nu mai scape nici un tânăr neatins de boala men­tală şi degenerare. În numai un an, cel care tocmai a trecut, am urcat pe locul patru în clasamentul ţărilor consumatoare de droguri din Uniunea Europeană. Noua generaţie este practic sacrificată pe altarul ne-putinţei, puţinei credinţe sau a ne-simţirii noastre sufleteşti. Oare dacă măcar cei care avem copii am lupta împotriva etnobotanicelor, nu credeţi că acestea ar putea fi interzise în cea mai scurtă vreme. Suntem milioane de părinţi. Dacă numai cei care se numesc creştini practicanţi s-ar ruga Domnului în mânăstiri şi biserici sau în odăile caselor noastre, oare nu va lua aminte la rugăciunea noastră Cel Care ne-a spus „Cereţi şi vi se va da”?

Unde ne puteau duce avorturile, pornografia şi drogurile decât la magie şi demonologie!? Aşa că cei care ne conduc, supuşi la rândul lor închinătorilor la idoli, au luat iniţiativa de a legaliza vrăjitoria. După 2000 de ani de societate creştină, trecută chiar şi prin focul comunismului, iată că magia este recunoscută ca ştiinţă cu drept de practică. Dacă continuăm în acelaşi spirit, foarte probabil că vrăjitoarele şi vrăjitorii vor ajunge să-şi revendice salarii de la stat, ca un fel de preoţi ai satanei, după cum homosexualii îşi revendică acum dreptul de a se căsători şi a înfia copii. Că doar pentru statul democratic, aşa cum se autodefineşte, în baza principiului diversităţii, este recunoscut şi satanei dreptul de a se autointitula „dumnezeu”.

Realizăm noi oare creştinii din România unde a ajuns ţara şi neamul nostru, poate şi pentru nepăsarea şi puţina noastră credinţă, pentru lipsa acelora care să-L mărturisească cu curaj pe Hristos peste tot în societate?!

Deşi familia românească a fost lovită sis­te­matic în ultimii 20 de ani, efectele nu au fost pe măsura eforturilor întreprinse. Românii, mă­car într-un punct, se situau pe un ultim loc în Europa în tristele statistici: rata scăzută a di­vor­ţurilor indica cel puţin până la începutul lui 2008 o familie românească destul de stabilă, chiar dacă nu şi foarte unită.

Situaţia părea însă in­to­lerabilă pentru „prie­te­nii” din umbră, aşa că, pentru a se conforma şi la acest capitol, s-a impus o cât mai mare în­lesnire a divorţului. Astfel că, în­ce­pând cu ianuarie 2011, printr-o simplă ce­re­re făcută la ofiţerul stării civile sau la orişice no­tariat, se poate obţine divorţul. Parcă statul abia ar aştepta să desfiinţeze familia, singura care mai poate garanta stabilitatea societăţii româneşti.

Ce ar mai trebui să se întâmple ca să ne trezim? Adevărat, nimic nu este cu desăvârşire pierdut, căci Mare este Dumnezeu, dar parcă noi aşteptăm ca altcineva să ia iniţiativa, altcineva să acţioneze în locul nostru, luptând pentru dreptul nostru de a trăi creştineşte pe pământul acesta îmbibat cu sângele creştin al strămoşilor.

Dacă vom continua tot aşa, urechi având, dar neauzind, ochi având, dar nevăzând, e foarte probabil să ne reîntoarcem în curând la vremea catacombelor. Atunci când numai cei care vor avea trezvie duhovnicească şi dispoziţia de a-şi da viaţa pentru Hristos vor mai rămâne să vieţuiască creştineşte. Ne vom afla şi noi printre aceia? Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să ne întărim în mărturisirea credinţei încă de pe acum, când nimeni nu-ţi ia capul dacă-ţi afirmi credinţa în Hristos, luptând pentru adevărul Lui, pentru reîncreştinarea lumii româneşti. De Gheorghe Fecioru - Familia Ortodoxa