Cu toate astea, sunt un iubitor de animale. Nu le sufoc cu drăgălășenia și cu grija excesivă, ci-mi plac animalele pur și simplu, în mediul natural, fie că e vorba de jivine domestice sau fiare sălbatice.

Omul nu ar fi supraviețuit pe această planetă fără animale. Ele i-au folosit să se hrănească, să se îmbrace, să înțeleagă natura, să muncească și să-și găsească o alinare la nevoie. Cum ar fi supraviețuit oamenii epocii de piatră fără blănurile urșilor, fără carnea fragedă a căprioarelor, fără mierea albinelor, fără ouăle păsărilor, fără ajutorul cailor și fără prietenia câinilor? Cine ar fi păzit cirezile oamenilor dacă nu erau câinii? Cum ar fi mers cu ei la vănâtoare? Cine le-ar fi tras săniile?

Picturile zoomorfe din paleolitic ne relevă o interdependență continuă între om și animal, sau, dacă am fi corecți, am putea spune că animalele puteau să trăiască fără oameni, dar oamenii fără animale – nu. Pe timpuri strămoșii noștri știau să respecte animalele pentru că erau conștienți că nu pot supraviețui fără ajutorul lor. La o adică, și azi ar fi la fel, dar în era tehnologică omul s-a detașat complet de natură, crezându-se stăpânul absolut al planetei pe care o împarte și cu alte specii. Omul contemporan a uitat însă acest lucru. Pentru el nu mai contează pădurea, râul curat, marea nepoluată, peștele sănătos, muntele semeț sau libertatea animalului sălbatic. Totul trebuie distrus, murdărit, nenorocit, călcat cu buldozerul – doar lui să-i fie burdihanul plin!

Cam acesta este și raportul față de câini. Aceștia, la fel ca aurolacii, boschetarii și homeleșii, nu au apărut din neant. Prezența lor pe străzile orașelor este o consecință firească a dezinteresului general, a lipsei de empatie față de faună și a goanei nebune după supraviețuire.

La București s-a întâmplat un lucru abominabil. O haită de câini vagabonzi a sfâșiat pe stradă un copil de 4 ani, lăsând o familie îndoliată și în stare de șoc. Totuși, dacă toți oamenii își făceau din timp datoria pentru care erau plătiți, nu se ajungea la această tragedie. Este absurd să tragi la răspundere niște animale sălbăticite, lihnite de foame, lipsite de cuget și lăsate la voia întâmplării printre oameni! Care e diferența între o haită de lupi care atacă de foame în sălbăticie sau o haită de câini hămesiți care fac același lucru într-un oraș populat? Niciuna, pentru că animalele se lasă conduse de instict, iar foamea și disperarea înving la un moment dat teama, declanșând cele mai primare simțuri.

Personal, nu sunt un umanist. Văzând cum se comportă majoritatea oamenilor din jur, nu simt nici o nevoie să empatizez cu ei. Suficiența, prostia, nesimțirea, lăcomia, saturația, ipocrizia, indiferența, ignoranța și răutatea lor îmi repugnă. Din fericire, există și excepții de rigoare care fac suportabilă această existență printre căzături. De multe ori am impresia că suntem o specie care nu-și merită locul în lanțul trofic. Când mă uit la nonșalanța cu care se minte, cu care se fură, cu care se nenorocesc vieți și cu care se distruge orice urmă de firesc în existența noastră cotidiană, îmi vine să iau urma cerbilor, a lupilor, a caprelor negre sau a urșilor, numai să mă distanțez cât mai repede de aceste gunoaie umane. Și mai e și prostia terifiantă a majorității tâmpe, care se complace nestingherită în orice formă de manipulare și mizerie.

De ce ar fi mai valoroasă viața unui președinte de stat care declanșează războaie decât a unui castor care construiește diguri? De ce ar fi mai valoroasă viața unui producător de junk-food care nenorocește anual milioane de copii decât viața unor albine care produc miere? De ce ar fi mai valoroasă viața unui diler de droguri care trimite la moarte sigură mii de tineri decât viața unui jder, a unui cerb sau a unui măgar? De ce ar fi mai valoroasă viața unui parazit care a trăit toată viața din minciună, speculă și șantaj decât viața unui ciobănesc german, cintezoi sau mistreț? Fiecare ființă luptă în viață pentru hrană, confort și liniște, oamenii fiind singurii care au dus totul într-o extremă incredibil de periculoasă. Evident, inconștiența majorității permite toate aceste lucruri.

Comportamentul multori oameni te împinge iremedial spre mizantropie. Prefer oricând compania tăcută a unor viețuitoare simple și necuvântătoare, decât zbenguirea zgomotoasă și deranjantă a unor vecini maneliști, inculți și grețoși. Și asta o spun, repet, din postura unui om care nu divinizează animalele de companie și care nu le ridică la rang de zeitate casnică!

În concluzie – sunt de acord cu strângerea maidanezilor de pe străzi, nu se poate ca haitele de câini să atace și să omoare copii, dar nu pot fi niciodată de acord cu uciderea lor. Poate și pentru că personal nu aș putea să ucid un câine cu sânge rece. Mă întristează oarecum intrasingența celor care vor sânge cu orice preț. S-au cheltuit o grămadă de bani pentru rezolvarea problemei maidanezilor și nu s-a făcut aproape nimic. Acolo e marea bubă. Trebuie doar bunăvoință și aplicarea fermă a unui plan de strângere și izolare a lor. Uciderea brutală a câinilor mi se pare o barbarie, la fel cum mi se pare o nenorocire uciderea nediscreționară a mistreților, urșilor sau a enoților de către diverși bogătași. Una sunt vănâtoarea și pescuitul, alta e masacrul.

Asta e, am crescut citindu-l pe Jack London, nu pe hingherii din presa bucureșteană. De Goran Mrakic