Trei evenimente mari au marcat istoria lunii septembrie a anului 1940. Primul este învestirea cu puteri depline în fruntea Consiliului de Miniştri a generalului Ion Antonescu şi invitarea legionarilor la guvernare, iar mai apoi proclamarea Statului Naţional Legionar. Cel de-al doilea este constituit de abdicarea lui Carol al II-lea şi înscăunarea ca rege al României a Voievodului Mihai. Ultimul îl reprezintă întoarcerea în ţară a Reginei Mamă Elena. Toate aceste subiecte au ocupat zile întregi prima pagină a tuturor ziarelor din ţară.

Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a Ardealului de Nord, precum şi „negocierile“ impuse pentru cedarea Cadrilaterului către Bulgaria au aruncat România într-un adevărat haos instituţional. Opinia publică din ţară îl considera principal vinovat de toate acestea pe Regele Carol al II-lea şi regimul său autoritar.

Numirea generalului Ion Antonescu în fruntea Consiliului de Miniştri, în data de 4 septembrie 1940, şi acordarea de puteri depline acestuia, în ziua următoare, au fost considerate de întreaga presă din România drept singura soluţie pentru evitarea unor tulburări sociale dar şi politice pe care legionarii deja le organizau. Nota comună a articolelor apărute după numirea lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri este constituită de afirmarea „marilor merite ostăşeşti“ ale acestuia, a „voinţei sale neînfricate“, precum şi de convingerea că noul regim va reda ţării „ordinea, prestigiul şi forţa de care are atâta nevoie“.

„Generalul Ion Antonescu are un strălucit patrimoniu moral şi naţionalist. Are şi energia polarizatoare, ce ridică vălul cel mare al mulţimilor puse în mişcare spre ţelul reclădirilor definitive (...). Să pornim – cu sufletele regenerate şi forţele dublate – în urma omului ce şi-a luat sarcina şi corespunde misiunei refacerii noastre naţionale“, scria Acţiunea în data de 7 septembrie 1940.

Marile mitinguri populare organizate de Garda de Fier – care au precedat şi urmat cooptării legionarilor la conducerea ţării şi mai apoi declarării României, la 14 septembrie, ca Stat Naţional Legionar – captează profund atenţia presei. Dacă ziare precum Neamul Românesc condus de Nicolae Iorga sau România se limitează a reproduce doar comunicatele noului guvern, privind declararea ţării ca stat legionar, celelalte alocă un amplu spaţiu acestui eveniment comentându-l într-o notă pozitivă: „Generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară sunt singurii care pot salva ţara“, scria Acţiunea. La unison, presa a apreciat apropierea ţării de către Germania – percepută ca fiind singura putere capabilă să asigure pe viitor integritatea României.

Suspendarea Constituţiei din 1938, abdicarea Regelui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către Voievodul Mihai, la 6 septembrie, vor monopoliza pentru câteva zile prima pagina a ziarelor din Regat. Prin Decretul-lege din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea suspendă propria Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare.

În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările în vederea alcătuirii noului guvern cu şefii celor două partide tradiţionale, dar şi cu liderii Mişcării Legionare. Toţi condiţionau o posibilă intrare la guvernare de abdicarea lui Carol al II-lea. Preşedinţii Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Liberal, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, considerau că regele nu mai avea „autoritatea şi prestigiul necesar să domnească“, iar Garda nici nu voia să audă de guvernare atâta timp cât cel care a devenit de-a lungul vremii „duşmanul lor cel mai mare“ era încă rege.

În aceste condiţii, generalul Antonescu îi solicită lui Carol al-II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai. Constrâns şi de agitaţiile provocate de legionari în ţară, Regele acceptă să îi încredinţeze tronul Voievodului Mihai. Presa a salutat depunerea jurământului de către noul rege, criticând totodată modul autoritar folosit de Carol al II-lea pentru a conduce ţara. Cu o singură excepţie notabilă: Nicolae Iorga.

Acesta a fost singurul care, în faţa potopului de acuze la adresa fostului rege, a luat atitudine. „E o elementară datorie de onestitate să se recunoască la plecarea Regelui Carol al II-lea şi iubirea cu care a fost chemat de întreaga ţară şi lungile osteneli pe care le-a cheltuit pentru a lucra în fruntea tuturora la întărirea şi înălţarea ei. (...) Nu ne putem purta faţă de acela înaintea căruia până ieri s-au descoperit toate frunţile ca acele naţii înjosite care linguşesc azi pentru a lovi cu pietrele mâine“, a notat reputatul istoric în Neamul Românesc.

Căsătoria dintre Principesa Elena şi Principele Moştenitor al României, Carol, la 10 martie 1921, a reprezentat o adevărată epopee. Aventurile extraconjugale ale Principelui au şubrezit şi afectat relaţia încă de la începutul ei, în ciuda naşterii, la 25 octombrie 1921, a Voievodului Mihai. Relaţia dintre cei doi s-a destrămat oficial în 1928, printr-un divorţ care a ţinut prima pagină a ziarelor din România.

După venirea pe tron a fostului său soţ, Regina Mamă Elena a fost silită să plece în exil, retră­gându‑se la Vila Sparta din Florenţa. La a doua urcare pe tron a Regelui Mihai I, în 1940, şi la rugămintea adresată de către generalul Antonescu de a se întoarce în ţară, Regina Elena a revenit în România la 21 septembrie 1940. A fost întâmpinată de conducătorul statului român şi de preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, şi de Regele Mihai I, iar înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române au oficiat un Te Deum în Catedrala Metropolitană din Bucureşti. Presa a elogiat întoarcerea Reginei Mamă în ţară, sperând în instalarea unei stări de normalitate în Casa Regală Româ­nă şi în întreaga Românie.

historia.ro