De data asta însă este vorba despre Brâncuși! Ce gânduri și impresii ne stârnește această sculptură, faptul că Brâncuși i-a făcut Căpitanului portretul și că acesta arată așa cum arată în viziunea unuia dintre primii mari artiști ai lumii?… Îmi îngădui să încep cu gândurile mele. Le voi numerota, într-o expunere lăsată la voia întâmplării:

1. Lucrarea a fost executată după moartea Căpitanului și a fost expusă la Mauzoleul Legionarilor de la Casa Verde.  Așa cred, cel puțin, până vom afla date mai multe și mai sigure despre această sculptură despre care nu am știut nimic până zilele trecute când am descoperit fotografia pe care am expus-o. Fotografia am găsit-o în cartea Codreanu et La Garde de Fer a domnului Michel Bertrand, apărută în 2010 la editura Akribeia, Saint-Genis-Laval. Este meritul doamnei Carolina Maier, activă și ageră comentatoare de pe blogul nostru, care ne-a semnalat existența cărții și ne-a procurat câteva exemplare. În momentul de față, împreună cu alții, plănuim traducerea și publicarea acestei lucrări care, după părerea mea, este cea mai bună din câte s-au scris pe acest subiect: Codreanu și Garda de Fier. Probabil subiectul cel mai dureros și mai înălțător din istoria noastră modernă.

2. Revin la sculptură: În primul rând ne întrebăm dacă lucrarea a fost distrusă odată cu mauzoleul. Dacă nu cumva s-a salvat prin cine știe ce minune. Unde s-ar putea afla acum?

3. Cine se face vinovat de dispariția sau, Doamne, ferește, de distrugerea lucrării? Este vorba, totuși, de „un” Brâncuși! Nu se poate trece cu vederea o asemenea crimă!

4. Din câte știm, acest sacrilegiu, această crimă, s-a produs după 23 august 1944. Mai putem afla detalii? În ce arhive putem afla adevărul despre Brâncuși și Codreanu. Iată așadar că aceste două nume sunt legate unul cu altul pentru întreaga noastră eternitate românească. Semnificațiile acestei legături vor face să curgă multă cerneală. Aici, acum, doar primele picături…

5. Dacă este adevărat că osemintele Căpitanului au fost salvate și așteaptă să treacă aceste vremuri de restriște pentru români ca să fie reînhumate creștinește, atunci putem spera că și lucrarea lui Brâncuși își va fi găsit locul ferit în care a fost pusă la păstrare, să aștepte până când România va fi din nou a românilor, guvernată de români, în interesul românilor! Repet: am informații că există câteva persoane care știu unde se află înhumate osemintele Căpitanului…

6. Trecuseră câteva decenii de când Brâncuși nu mai sculpta în manieră clasică, academică, iconică. Ce îl face pe Brâncuși să pună mâna iar pe uneltele meseriașului, să renunțe la „transfigurarea artistică a realității” și să ne dea acest chip în bronz care, desigur, la o examinare atentă a impresiilor noastre, ne dăm seama că reușește să fie tot o …transfigurare. Mult mai subtilă, aș zice, decât în sculpturile care l-au făcut celebru pe Brâncuși. Această lucrare dovedește încă o dată că Brâncuși era pe deplin stăpân al sculpturii tradiționale. Ceea ce nu este cazul unor impostori ca Picasso sau Chagall, care au pictat în manieră supra-realistă deoarece nu erau capabili să picteze în manieră realistă, iconică.

7. Lăsăm criticii de artă, mai pricepuți, să identifice ei elementele prin care chipul Căpitanului suferă această transfigurare, cu ce rezultat, prin ce mijloace etc. Îmi permit să remarc numai un lucru. Gâtul Căpitanului nu „curge”, pentru a deveni bust, lărgindu-se. Ci linia este curmată de gulerul unei haine, ar putea fi și o tunică sau o cămașă. Mă gândesc că fără acest element neașteptat, am fi avut un segment dintr-un posibil nud! Un nud al Căpitanului?! De neconceput! Și pentru ca gândul să nu alunece fără voia sa spre o astfel de reprezentare, pentru sculptor frivolă, Brâncuși îl „îmbracă” pe Căpitan, îi pune „guler”, ceea ce are partea sa de contribuție la aerul auster pe care îl degajă lucrarea. Nu cred că mai găsim un bust de asemenea, retezat de la baza gâtului, care să poarte semnele unui veștmînt, ale unei vestimentații! Acesta ar fi faptul pe care țin să-l remarc, poate alții îl vor comenta mai inspirat.

8. Nu cred că este o lucrare comandată de camarazii Căpitanului și executată de artist „contra cost”! Se vede clar că Brâncuși „știa” bine despre cine era vorba. Știa, căci iubea! Suferise odată cu toată suflarea românească pentru sfârșitul atât de tragic și de nedrept al celui care a știut să stârnească în camarazii săi, peste un milion, partea cea bună a fiecăruia! Această suferință a lui Brâncuși și a întreg Neamului Românesc pare a fi imprimată pe chipul Căpitanului!… Este suferința prin care a trecut artistul modelând chipul turnat în bronz.

9. Simt, privind chipul sculptat, aș zice că se vede bine asta, anume că sculptorul nu a avut în față modelul, modelul se săvârșise deja din viață la data când lucrarea a fost executată. Nu este chipul unui om viu, ci chipul tragic al unuia care de dincolo de moarte ne privește, ne vorbește, căci nu a murit cu totul!…

Mă duce gândul la „mortul” despre care Cioran zicea că va conduce România de acum înainte!… În momentul de față se poate spune că suntem în plin proces de instaurare a guvernării Căpitanului, care, încet dar sigur, este din ce în ce mai prezent în gândurile și speranțele românilor, ale tineretului mai ales. Și nu numai tineretul din România!

10. Vom descoperi astfel, pornind de la această fotografie, că Brâncuși a avut „simpatii legionare”? Brâncuși legionar?… Mi se pare tot mai posibilă această concluzie, dar am avea nevoie și de date suplimentare. Brâncuși legionar?… Nu-i de colo. Știu bine însă că a avut legionari printre verii și nepoții din Țară. Am cunoscut câțiva. Nu se poate să nu fi știut de ei.

11. După cum se exprima, cu năduf, un lider comunist într-un conclav al elitei comuniste, „jumătate din România a fost legionară”! Brâncuși nu avea cum să rămână de partea cealaltă! Dar ni s-a ascuns această „dimensiune” a personalității marelui oltean, așa cum a fost ascunsă și lucrarea sa. E greu să mai fie crezute calomniile la adresa Căpitanului dacă se află că Brânsuși i-a făcut chipul în bronz!… Este un certificat de excelență fără egal!

12. Acest detaliu biografic – simpatiile politice legionare ale artistului, are oare vreo legătură cu ședința în care liderii cominterniști, în frunte cu Leonte Răutu, au refuzat moșteniriea rămasă de la Brâncuși? Care Brâncuși? Ăla care i-a făcut o statuie Căpitanului?!…

Nu cumva „legionarismul lui Brâncuși” este motivul real al repudierii lui Brâncuși de liderii cominterniști de la București. Oficial, nemernicii au făcut-o pe criterii, chipurile estetice, cele elaborate de teoreticienii realismului socialist! Motivul real nu-l puteau invoca. S-ar fi surpat tot eșafodajul de minciuni și calomnii la adresa legionarilor, dacă printre ei se afla că s-a aflat și Brâncuși!…

13. Nu este Brâncuși singurul mare artist care va suferi la moartea Căpitanului și nu-și va ascunde suferința. Este puțin cunoscută reacția „promptă” a lui Tudor Arghezi, care va scrie poezia Făt Frumos. Nu mai știu să fi scris Arghezi și alte poezii „ocazionale”. Dacă a făcut-o o singură dată, pentru Codreanu, gestul este extrem de important pentru a aprecia corect posteritatea Căpitanului. Evident, ediția Opera Omnia a lui Arghezi încă nu a inclus acest text între celelalte, unde îi este locul. I-am semnalat doamnei Mitzura această inconsecvență a editorului și mi-a declarat că nu știe de existența unei poezii dedicată de Arghezi Căpitanului. Să nu vorbesc cu păcat, dar părea deranjată de intervenția mea. Un text mișcător avem, cu totul neașteptat, de la Ion Barbu… Zilele următoare amândouă textele vor fi puse pe blog cu ocazia …Aniversarei!

14. „Cu excepţia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.” …Spune Cioran despre Căpitan, iar câtă dreptate a avut e timpul să ne dăm seama și să cultivăm sistematic și cu tenacitate prezența, oricum inevitabilă, a Căpitanului printre cei vii, în posteritate. În eternitate. Prezență care a trecut de mult hotarele României.

Soarta pe care a avut-o Codreanu transfigurat în bronz, hăituit chiar și în această ipostază, mă face să mă întreb: Cine, după Iisus, a mai fost urmărit cu atâta ură, cu o ură atât de consecventă chiar și după moarte? Iar cei care l-au urmărit cu ura lor, nu cumva au făcut-o pentru că au știut, au simțit că mort, Căpitanul rămâne mai viu ca oricând?! Pentru totdeauna viu!

Cine, în afară de Iisus, a mai fost atât de calomniat de asasinii săi? Au făcut tot ce perversitatea și ticăloșia omenească putea imagina, ca abjecție și nerușinare, ba și ceva în plus, căci ăștia nu sunt oameni normali, ci oameni îndrăciți, fii ai Diavolili și ai Minciunii sunt cei care îi poartă Căpitanului și azi sâmbetele! Ura lor nepotolită a trecut din tată-n fiu și e parcă mai încrâncenată ca oricând!

Ce rău le-a făcut Căpitanul altul decât că a crezut în partea cea frumoasă și luminoasă a omului, în demnitatea ființei umane?! A mizat pe ele și nu a pierdut lamentabil, ci a biruit, a câștigat pariul, de a trebuit ca „ceilalți”, adversarii săi, să recurgă la măsluiri, fals și crimă ca să schimbe rezultatul meciului, al confruntării dintre Lumină și Întuneric! Căpitanul le-a și ne-a demonstrat că poți birui chiar și numai cu armele onoarei, ale demnității, ale respectului, ale respectului de sine, ale respectului pentru ceilalți. Adică cu armele Iubirii.

Dar iată că apare din neantul înscenării criminale o fotografie, o fotografie care vine să depună o mărturie pe care asasinii au vrut s-o ascundă cu orice preț: Brâncuși și Căpitanul camarazi… Adică cei doi cu care Neamul Românesc se înscrie în eternitatea cea mai durabilă. Mulțumescu-Ți, Doamne! De Ion Coja