Din acel moment, iniţiativa a aparţinut armatei siriene fidelă preşedintelui Bashar al-Assad. A urmat contra-atacul armatei siriene din martie 2012 care a dezorganizat şi împrăştiat resturile dispozitivului de luptă al brigăzilor rebelilor, împingându-l la 50-60 km nord-vest de Damasc. Cel mai important punct de regrupare al acestora a fost localitatea Qusair (din provincia Homs), situată la 15 km de graniţa cu Libanul. Qusair a devenit o adevărată citadelă a rebelilor, constituită cu scopul de a controla autostrada M5 care leagă Turcia de Iordania, trecând prin Damasc şi de a aproviziona rezistenţa cu arme introduse în Siria din Liban.

La sfârşitul lunii aprilie 2012 statul major al armatei siriene a pregătit o amplă operaţie aero-terestră de securizare a graniţelor, vizând 4 direcţii de aprovizionare a rebelilor cu recruţi, arme şi muniţii peste graniţa cu Iordania şi Liban. Momentul declanşării operaţiei (5 mai 2012) fiind stabilit de serviciile siriene de informaţii, astfel încât el să coincidă cu intrarea în Siria a transportului trimestrial de arme al sponsorilor occidentali, destinat rebelilor.

Numai că în nopţile de 3/4 şi 4/5 mai 2012, orele 01:40, forţele aeriene israeliene au lansat sub protecția unui avion de bruiaj, simultan câte 3 atacuri aeriene, cu câte 12 avioane de vânătoare F-15 şi F-16 de vânătoare-bombardament, înarmate cu rachete aer-sol de tip AGM-65 Maverick şi bombe dirijate pe fascicol laser asupra a 3 obiective ale armatei siriene de pe teritoriul Siriei. Primul obiectiv a fost coloana de blindate în marş a batalionului 501 de tancuri, lovită cu 10 bombe, în raionul Barzeh. Batalionul făcea parte din divizia a 4 de gardă, aflată sub comanda colonelului Maher al-Assad, fratele preşedintelui Bashar al-Assad şi constituia forţa de izbire a dispozitivului rebelilor de la Al Qusayr.

Al 2-lea obiectiv l-a constituit al 2-lea batalion mecanizat al diviziei a 4 de gardă, concentrat în raionul Al Saboura, la nord de Damasc care începea deplasarea spre Al Qusayr. Al 3-lea obiectiv l-a constituit brigada 104 artilerie de gardă, cu punctul de comandă şi depozitele de muniţii pe înălţimile Qasyoun, la nord de Damasc. Brigada 104 urma să asigure sprijinul cu foc al ofensivei armatei siriene de la Al Qusayr. În urma atacurilor aviaţiei israeliene peste 300 de militari sirieni au fost ucişi sau răniţi.

Cu toate acestea, ofensiva armatei siriene s-a desfăşurat conform graficului, în afară de Al Qusayr, ea atacând şi cucerind de la rebeli localitatea Deraa, situată la 10 km de graniţa de sud cu Iordania şi 30 km est de cea cu Israelul, alte câteva localităţi deţinute de rebeli în provincia Hamah precum şi oraşul Al Mayadin, aflat în vestul Siriei.

Ministrul rus de Externe a replicat imediat precizând că Moscova reia contractele de livrare de armament semnate în 2007 cu Siria, fără a specifica nimic în plus. Livrările nu pot fi influenţate de factori externi, ele având la bază un contract bilateral anterior, semnat de Moscova şi Damasc; Siria nefiind atunci supusă vreunui embargo privind livrările de armament. Şi dacă cineva îşi manifestă vreo opoziţie, Rusia ca unul din cei 5 membri permanenți ONU, îşi poate folosi dreptul de veto. De altfel, preşedintele rus, Vladimir Putin a menţionat ulterior că sisteme antiaeriene S-300, împreuna cu alte arme moderne, vor fi transferate către Siria, imediat.

5 nave din flota Pacificului (distrugătorul anti-submarin Amiral Panteleev, navele de transport desant Peresvet şi Amiral Nevelskoi, un petrolier şi o navă suport) au trecut prin Canalul Suez, întrând în Marea Mediterană şi au acostat în baza de la Tartus, alăturându-se altor 7 din flota Baltică şi a mării Negre care deja patrulează în largul coastelor siriene. Pe loc, în înzestrarea armatei siriene şi-au făcut apariţia 2 batalioane de apărare de coastă, echipate cu 36 de sisteme de lansare a rachetelor de croazieră ( anti-navă) P-800 Yakhont, rezistente la bruiaj, cu bătaia de 460 km şi viteza de Mach 2.

În contractul semnat în 2007 între Rusia şi Siria mai apar 4 baterii de rachete S-300 x 144 de rachete. Fiecare baterie S-300PMU2 poate urmări 12 ţinte aeriene care evoluează la joasă mare înălţime sau pe traiectorie balistică, lansând 6 rachete într-o singură salvă, fiecare rachetă fiind ghidată pe o ţintă proprie. Rachetele au o bătaie maximă de 195 km în cazul ţintelor de tip F-16, F-15, F-18 şi 40-70 km în cazul rachetelor de croazieră care zboară la joasă înălţime şi înglobează tehnologie „stealth” (inclusiv avioanele F-22, F-35 şi B-2). Sistemul S-300 nu este afectat de contramăsurile radioelectronice de bruiaj şi este apărat de armele de precizie de către sistemul AA cu rază mică de acţiune SA-22 Panţir S1, aflat şi el în înzestrarea armatei siriene.

Transportul pe calea ferată a sistemelor S-300 de la fabrica de la Nijni Novgorod (în apropiere de Moscova) la Novorossiisk (pe malul Mării Negre), îmbarcarea lor la bordul navei de transport şi drumul până la Tartus durează 3-4 zile. Apropo, la ce or servi navele de transport desant Peresvet şi Amiral Nevelskoi, alocate grupării de nave ruse din largul coastelor siriene? Pregătirea personalului sirian, familiarizat deja cu tehnologia rachetelor ruseşti pe care o şi exploatează, se poate face la locul de muncă, cu instructori ruşi, chiar în condiţii de campanie în maximum o lună.

Problema israelienilor e configuraţia dezavantajoasă a terenului, anume că de pe înălţimile din sudul Siriei, radarele bateriilor S-300 acoperă întreg teritoriul Israelului. Şi atunci când, imediat după decolare, sesizează o formaţie de mai mult de 4 avioane de luptă israeliene, le încadrează şi le doboară preventiv, înainte de a intra în spaţiul aerian sirian.

Rachetele S-300 nu reprezintă nici o ameninţare pentru rebelii sirieni, pentru simplul motiv că ei nu au aviaţie. Aviaţia israeliană şi eventual cea a NATO nu numai că nu ar ajunge la ţintele de pe teritoriul sirian dar ar avea şi mari pierderi datorită sistemelor S-300.

Conflictul militar din Libia le-a servit francezilor ca un fel de prezentare în vederea oferirii la export a avionului Rafale, care nu mai fusese utilizat până atunci în campanii militare. Cum marketingul e azi în floare, de ce n-ar profita şi ruşii livrând sirienilor 2 baterii S-300 PMU2 şi 2 baterii de ultim moment S-400 Triumf? Aşa ca să vadă şi românii la televizor cum se doboară în serie avioane F-16I Sufa (din lotul F-16 block 52, cu 3 clase mai sus decât block 15 ale portughezilor).

Printre articolele solicitate de Siria în contractul din 2007 cu Rusia apare şi un număr neprecizat de sisteme de rachete Iskander M. Despre racheta rusească 9K720 Iskander M se ştie că este una cvasibalistică, cu o abatere probabilă de 5 m, la o bătaie maximă de 500 km, având apogeul la doar 50 km (neieşind în spaţiul cosmic) şi prin urmare necombătută de rachetele antibalistice SM-3 (care vor fi dispuse la Deveselu sau sunt deja pe crucişătoarele AGIS americane din clasa Ticonderoga). Pentru a putea manevra în înălţime şi direcţie, ea zboară cu 2,66 km/s ( Mach 6-7 ), scăpând astfel şi de rachetele antibalistice endoatmosferice de tip Patriot, Iron Dome sau THAAD. De altfel, din proiectare, racheta Iskander a primit ca sarcină păcălirea scutului antirachetă.

Vestea proastă pentru evrei e că racheta 9K720 Iskander M are ca încărcătură de luptă 6 bombe în casetă, similar sistemului JDAM, fiecare având în memorie coordonatele GPS ale ţintei. Cele 6 bombe sunt de tip antibuncăr şi vizează adăposturile betonate ale avioanelor din cadrul unui aerodrom. Practic, o rachetă Iskander poate nimici 8-12 de avioane de luptă, iar 15 rachete Iskander lasă fără aviaţie de luptă Israelul, în numai 5 minute.

Toate aceste sisteme, alături de prezenţa celor 12 nave de luptă ruseşti, au rolul de a ţine la o distanţă, atât de mare un grup de lovire sau amfibiu de debarcare (constituit în jurul a 1-2 portavioane sau portelicoptere), încât ţintele de pe teritoriul Siriei să fie în afara razei de acţiune a avioanele lor de atac. Astfel posibilitatea instituirii de către SUA a unei „no flight zone” ca în cazul Libiei în 2011, a devenit o simplă iluzie. De Valentin Vasilescu – Vocea Rusiei