Prelucrarea fierului la geto-daci s-a intensificat la sfârşitul Hallstatt-ului şi începutul perioadei La Tene, iar o dată cu secolul I î.Hr., acest meştesug s-a generalizat în întreg spaţiul nord-dunărean, prin apariţia unor centre meşteşugăreşti de profil, atât de extracţie, cât şi de prelucrare a acestui metal.

Cele mai vechi obiecte din fier datate pe teritoriul ţării noastre provin din perioada secolelor XII-XI î.Hr., cum ar fi mânerul unui cuţit descoperit la Rozavlea sau brăţara găsită la Bobda. Cuptoare în care fierul era prelucrat în epoca geto-dacă au fost identificate în locaţii precum Grădiştea Muncelului sau Ocniţa, având forma rotundă sau de patrulater.

Una dintre principalele exploatări era cea de la Teliuc, folosită intens şi de romani, după anul 106, potrivit unei liste a celor mai bogate zăcăminte de fier întocmite de E. Stoicovici. Alte locaţii de unde era extras fierul mai erau, printre altele, Ocna de Fier, Moneasa, Tăuţ, Şercaia, Şinca Nouă, Botiza, Cavnic, Moldova Nouă, Oraviţa şi Rodna.

Unelte specifice meşteşugarilor fierari, precum cleşti, nicovale, baroase, ciocane, dălţi, pile sau nituitoare au fost descoperite de arheologi atât la Grădiştea Muncelului, cât şi la Cetăţeni, Popeşti şi Poiana. Prelucrarea fierului într-un grad avansat de specializare, în urma unei experienţe de câteva secole, a condus la îmbunătăţirea simţitoare a activităţii agricole, a calităţii armelor şi a obiectelor de uz casnic, în general, produse din acest metal.

Aurul, metalul nobil, a fost extras, cules şi prelucrat pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri. Vasile Pârvan este de părere că “extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee tehnice în adevăr sistematice, spărgându-se minereul aurifer din stânca vie şi apoi măcinându-se în praf pentru spălarea aurului. Este mai probabil că aurul era “spălat” din nisipul aurifer al râurilor sau ales, ca pepite, din quartzul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecţie ale văilor”.

Bratari dacice din aur, Muzeul National de Istorie a Romaniei, BucurestiSpălătorii de aur sunt atestate în aceleaţi locaţii în care funcţionau şi spălătorii cuprifere, aşa cum relevă cercetările efectuate la Bocşa Montană, Bolrova, Turnu sau Valea Mare. Cele mai multe puncte de spălare a aurului au fost detectate de cercetători în Munţii Apuseni şi Maramureş. Dintre acestea enumeram Baia de Criş, Vidra, Brad, Lupeni, Roşia Montană, Cavnic, Bistra, Botez sau Atid.

Totuşi, existenţa unor cantităţi mari de aur şi obiecte din aur despre care vorbesc unii autori antici, cum ar fi Herodot, existenţă confirmată şi de Ioannes Lydus în sec. VI d.Hr, pe teritoriul Daciei, sunt cele ce conduc la ideea că acestea nu proveneau doar din spălarea nisipului aurifer. Ca urmare, este foarte posibil ca geto-dacii să fi extras aurul şi prin construirea unor galerii scurte şi înguste sau puţuri pe direcţia filonului aurifer, aşa cum arată Eugen Iaroslavschi.

O dovadă a existenţei unor astfel de exploatări stă şi faptul că romanii, după ce sosesc la nord de Dunăre, merg practic la sigur exact în punctele cu potenţial mare aurifer, semn că geto-dacii le exploatau dinainte de venirea acestora, iar romanii le cunoaşteau poziţionarea.

Aurul dacic avea o puritate recunoscută încă din antichitate, motiv pentru care strămoșii noștri nu erau nevoiţi să aplice prea multe procedee tehnice pentru purificarea sa. Potrivit lui Plinius, dacă aurul pur nu era obţinut prin simpla spălare a nisipului, geto-dacii recurgeau la “prăjirea acestuia împreună cu plumbul”. Alt autor antic, anume Strabon, povesteşte că geto-dacii mai recurgeau, în unele cazuri, la o dublă coacere a aurului.

Priceperea meşterilor aurari auhtoni este relevată analizând unele obiecte precum coiful de aur de la Coţofeneşti sau cele aparţinând tezaurului descoperit la Cucuteni-Băiceni, ce datează din secolul IV î.Hr. Mai aproape de perioada la care facem referire în lucrarea de faţă au fost datate cele două brăţări de aur de la Toteşti (sec. II î.Hr.) sau fibula de aur de la Remetea (sec. I î.Hr.).

Geto-daci erau foarte iscusiţi şi în a prelucra bronzul, dovadă în acest sens stând o serie de obiecte din acest metal care relevă măiestria artistică şi funcţională a produselor meşterilor locali. Dintre obiectele din bronz găsite de arhologi în diverse situri din ţară, putem aminti garnitura de teacă de pumnal găsită la Popeşti, fibule, cercei, pandantive, lănţişoare, aplice, vârfuri de săgeţi şi unelte dezgropate la Băniţa şi Poiana sau bustul unei zeităţi feminine descoperit la Piatra Roşie.

Un alt metal prelucrat în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic era argintul, din mai bine de 80 de situri arheologii scoţând la iveală obiecte specifice acestui meşteşug, dar şi produse finite din argint. Şi în acest caz, experienţa prelucrării data, în preajma sfârşitului secolului I d.Hr. şi începutul secolului al II-lea d.Hr., de câteva secole.bijuterii dacice din argint

Lanţuri ornamentale din argint au fost descoperite la Remeta, Bistriţa şi Recaş, iar obiecte din argint suflate cu aur (vase) au fost dezgropate la Sâncrăieni, Herestrău şi Surcea. Meşterii argintari geto-daci utilizau tehnici diverse şi complexe pentru a crea obiecte cât mai atrăgătoare, mai ales dacă vorbim de bijuterii. De pildă, pentru a realiza unele coliere sau brăţări, aceştia prelucrau metalul prin torsionare, respectiv prin răsucirea barelor de argint.

Principalele centre de extracţie a argintului erau localizate în zona Munţilor Apuseni şi a Munţilor Maramureşului şi tot în aceste zone este posibil să fi existat şi cele mai multe dintre centrele de prelucrare a acestui metal. Rezervele mari de argint de care dispuneau geto-dacii sunt evidenţiate foarte clar de cantitatea uriaşă de piese din acest metal ce a căzut pradă romanilor, anume aproximativ 331.000 de kilograme.

Începând cu secolul al II-lea î.Hr., geto-dacii încep să realizeze monede din argint care imitau staterii şi tetradrahmele macedonene din vremea lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. În secolul al II lea î.Hr., în Dacia îşi fac apariţia alte monede greceşti, ca de exemplu tetradrahmele insulei Thasos, reprezentând pe faţă capul zeului Dionysos, încununat cu foi de iederă şi cu flori, iar pe revers pe Heracles, stând în picioare.

Aceste monede s-au răspândit nu numai în Dacia, ci şi în tot nordul Peninsulei Balcanice, precum şi în regiunea ocupată de sciţi, în sudul Rusiei de astăzi. Dacii au imitat aceste monede, copiile realizate de ei circulând alături de piese originale. Ele au circulat în Dacia până pe la sfârşitul secolului I î.Hr. Tot în aceasta perioada, geto-dacii pun în circulaţie copii extrem de fidele ale unor monede romane.

Monede dacice de tip koson: Ca urmare a unor descoperiri arheologice care au relevat existenţa unor matriţe de bronz şi manşoane de fier (cum ar fi la Tilişca sau Ludeşti), folosite la baterea monedelor, se poate vorbi de existenţa unui meşteşug al monetăriei în spaţiul geto-dacic. Tipare şi urme de ateliere monetare au mai fost găsite la Pecica şi Braşov. Meşterii locali realizau monedele prin ştanţare sau turnare. Unelte folosite la ştanţare, precum nicovala, dalta, burghiul sau pirboiul au fost descoperite în diverse situri din ţară. Pricepuţi gravori, meşterii autohtoni reliefau pe feţele monedelor motive ornamentale inspirate din mediul înconjurător sau chipuri umane.

Cele mai multe monede produse în Dacia erau realizate din argint sau, în lipsa acestui metal, din bronzului argintat (tezaurul de la Bozieni). Excepţie fac monedele de tip koson, realizate din aur. Kosonii sunt piese de aur cu greutatea unui stater grecesc sau elenistic de aproximativ 8,40 grame şi nu au aspect de monedă greacă. Se deosebesc prin faptul că monedele greceşti au pastila mai groasă, care se bătea la rece, pe când kosonii au pastila plată, bătută la cald, tehnică folosită şi de romani.

Aversul acestor monede este copiat de pe un denar roman republican de argint bătut în jurul anului 120 î.Hr. reprezentând un vultur care stă pe o ghioagă, ghioaga lui Heracles, care ţine într-una din gheare o cunună de lauri, iar pe revers apare o altă imagine, a unui demnitar în toga, încadrat de două personaje care poartă nişte mănunchiuri pe umăr (posibil lictori). De Valentin Roman