Uniunea Europeană a permis Germaniei să obţină pe cale economică şi diplomatică ceea ce nu a reuşit să obţină pe calea armelor. Berlinul este cea mai puternică capitală europeană şi criza economică globală a contribuit la crearea unui sistem în care Germania a obţinut mai multe pârghii de control asupra centrelor de decizie din cadrul Uniunii Europene.

Sunt foarte comice discuţiile despre „victoria dreptei în Germania” şi, mai ales, despre „victoria forţelor proeuropene”. Merkel nu este „de dreapta” şi nici „de stânga”, nici proeuropeană şi nici antieuropeană, ea se ghidează după principiul „Deutschland über alles”, nimic mai mult, nimic mai puţin. Privite prin prisma acestei ideologii, toate acţiunile cancelarului german devin explicabile, logice şi consecvente.

Germania a reuşit să obţină beneficii maxime din crearea Uniunii Europene şi zonei euro printr-un pact faustian pe care (de facto) l-a propus ţărilor mai slabe şi lipsite de viziune strategică. Acestor ţări li s-a propus integrarea într-o structură care urma să le ofere o creştere instantanee a nivelului de viaţă şi un boom imobiliar. Elitele politice ale ţărilor care au acceptat „pactul”, au putut cumpăra voturile alegatorilor cu pomeni electorale, asigurându-şi astfel menţinerea la putere. În schimb, s-a cerut cedarea suveranităţii, cedarea fiind cuplată cu o strangulare lentă a industriei care a devenit necompetitivă în contextul creat de zona euro şi existenţa unei pieţe libere europene. Apoi, ţările europene (mai ales din sudul şi estul continentului) au descoperit că prosperitatea, statul social şi alte beneficii ale aderării la UE erau de fapt „pe datorie”, iar datoria nu poate creşte la infinit. Odată cu începerea crizei datoriilor suverane, aceste ţări au ajuns în faţa unei dileme groaznice. Au de ales între faliment naţional şi acceptarea austerităţii promovate de Germania. Austeritatea economică garantează că aceste ţări vor rămâne pe „linia de plutire”, dar vor fi „îngheţate” în rolul lor de apendici economici ai Germaniei care nu produc nimic, ci doar consumă mărfurile germane. Ţările necompetitive ar vrea să-şi relanseze industria şi exporturile, dar n-au cum să le facă competitive în zona euro şi nici nu prea au bani pentru acest efort. S-a închis cercul, s-a strâns laţul. Pactul faustian a ajuns la concluzia logică. Cei care şi-au cedat suveranitatea şi industria pentru a obţine „prosperitate europeană” au rămas fără industrie şi fără prosperitate.

Pe măsură ce Europa se apropie de transformarea într-o federaţie centralizată formată din regiuni (nu din ţări!), Germania îşi va cementa rolul de hegemon continental. Ceea ce nu au reuşit să obţină Otto I sau Bismarck prin forţa armelor, Angela Merkel va obţine prin forţa economică şi diplomatică. Pe biroul cancelarului german stă o pictură a împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei, o sursă de inspiraţie şi putere. Angela Merkel nu este o împărătească, dar urmează să finalizeze construcţia unui imperiu. De Valentin Mandrasescu - Vocea Rusiei