Recunosc că, după foarte mulți ani în care nu m-a interesat echipa națională de fotbal, am urmărit meciul cu Ungaria și cel cu Turcia. Am opinat sincer că România joacă fotbal, chiar dacă a pierdut meciul cu Turcia. N-am sperat însă la nimic pentru simplul fapt că o victorie nu garantează câștigarea unei întregi campanii de calificare la un turneu final.

Atât mai marii fotbalului românesc cât și componenții lotului național au reușit să omoare orice urmă de speranță. După Campionatul Mondial din 1994, fotbalul românesc a fost o permanentă sursă de scandal, mizerie, mediocritate și bălăcăreală. Totul sub bagheta lui Mitică Dragomir zis Corleone și Mircea Sandu zis Nașul, două figuri sinistre și complet insalubre.

Nu avem nici cea mai mică urmă de respect pentu noi înșine. Dacă am avea, l-am presa pe condamnatul Piți să se ducă în pustii și să ne lase în pace. N-o facem. Visăm însă tâmp la victorii și turnee finale. Nu avem nicio strategie națională pentru juniori dar vrem rezultate la națională. Promovăm în continuare mediocrități pe post de vedete dar ne așteptăm să-i batem pe olandezi. Ai speranță să realizezi ceva atunci când depui un efort susținut, când investești timp și bani într-un proiect. Nu poți spera la rezultate bune și calificări fără să depui un efort susținut, fără perseverență, fără o strategie, fără un plan.

După aproape 20 de ani de dezamăgiri va trebui să mai așteptăm alți patru ani pentru a putea visa din nou. Eu am încetat să mai visez după precedentul baraj pierdut cu Slovenia. O gașcă de mediocri nu merită timpul și atenția mea. De Dan Tanasa