”Trăim momente în care decidenții într-ale economiei care caută să imite modele de succes au, aparent, de ales dintr-o multitudine. Conduse de către China, zeci de țări emergente și în curs de dezvoltare au înregistrat rate de creștere record în ultimele decenii, stabilind precedente de urmat pentru altele. Chiar dacă economiile avansate au obținut rezultate mai puțin bune, în medie, există excepții notabile, precum Germania și Suedia. ”Faceți ca noi”, spun deseori liderii acestor țări, ”și veți prospera de asemenea”.

Însă, dacă privim mai îndeaproape, descoperim că modelele de creștere atât de glorificate de aceste țări nu pot fi în niciun caz reproduse peste tot, pentru că ele se bazeaza pe excedente externe importante care stimulează sectorul comercial și restul economiei. Excedentul de cont curent al Suediei a trecut de pragul imens de 7% din PIB, în medie, în ultimul deceniu; cel al Germaniei a fost, în medie, de 6% în aceeași perioadă.

Excedentul extern al Chinei – de peste 10% in 2007 – s-a diminuat progresiv în ultimii ani, dezechilibrul comercial ajungând la circa 2,5% din PIB. Rata de creștere a economiei a urmat, practic procent cu procent, diminuarea excedentului. Bineînțeles, creșterea anuală a Chinei rămâne relativ ridicată, de peste 7%. Dar creșterea la acest nivel reflectă o creștere a investițiilor interne fără precedent și la un nivel nesustenabil, de aproape 50% din PIB. In timp ce investițiile vor reveni la un nivel normal, creșterea economică se va reduce.

Evident, țările pot avea excedente comerciale cu toatele în același timp. De fapt, performanțele de creștere impresionantă a țărilor de succes au fost posibile datorită deciziei altor tari de a nu urma acest model.

Însă nu vom putea înțelege niciodată asta dacă îl ascultăm, de exemplu, pe ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, care subliniază virtuțile țării sale. ”La sfârsitul anilor ’90, Germania era, în mod incontestabil, copilul bolnav al Europei”, scria recent Schaeuble. Tara sa a inversat aceasta tendință, după spusele lui, grație liberalizării pieței muncii și controlului cheltuielilor publice.

În fapt, și alte țări au aplicat reforme similare în același timp, iar piața muncii din Germania nu pare mai flexibilă decât cea din alte economii europene. O mare diferență, însă, a fost inversarea balanței externe a Germaniei, deficitele anuale din anii 1990 tranformându-se in excedente substanțiale în cursul ultimilor ani, grație parteneriatelor comerciale din zona euro si, mai recent, din alte zone ale lumii. Așa cum subliniaza Martin Wolf de la Financial Times, economia germană a fost un free-rider al cererii mondiale tot mai reduse.

Alte țări au cunoscut o creștere rapidă în cursul ultimelor decenii fără să conteze pe excenednte externe. Însă ele suferă de un sindrom invers: o dependență excesivă de fluxul capitalului care, stimulând creditul si consumul intern, generează o creștere temporară. Nu mai puțin, economiile beneficiare sunt vulnerabile în fața piețelor financiare și a retragerilor brutale de capital, așa cum s-a întâmplat când investitorii au anticipat o restrângere în politica monetara a SUA.

Să luăm, spre exemplu, India – până de curând un exemplu celebru de reușită economica. Creșterea Indiei în ultimul deceniu a ținut mult de politici macroeconomice laxe și de o deteriorare a balanței de cont curent, care a înregistrat un deficit de peste 5% din PIB în 2012, după ce fusese excedentară la începutul anilor 2000. Turcia, o alta țară a cărei stea pălește, a înregistrat importante deficite anuale ale contului curent, ajungând la 10% din PIB în 2011.

Mai există apoi mici economii socialiste – Armenia, Belarus, Republica Moldova, Georgia, Lituania și Kosovo – care cu toatele au cunoscut o creștere rapidă după începutul anilor 2000. Dar o privire mai atentă asupra mediei deficitului de cont curent între 2000 și 2013, care ajungeau de la 5,5% din PIB în Lituania până la 13,4% în Kosovo, este suficientă pentru a ne da seama că acestea nu sunt țări care să fie imitate.

Povestea este similară și în Africa. Economiile cele mai dinamice ale continentului sunt cele care au fost apte și dispuse să acumuleze deficite externe enorme între 2000 și 2013: 26% din PIB, în medie, în Liberia, 17% în Mozambic, 14% în Ciad, 11% în Sierra Leone și 7% în Ghana. Contul curent al Rwandei a atins acum un deficit de 10%.

Suma conturilor curente ale statelor lumii trebuie, în cele din urmă, să fie zero. Într-o lume ideala, excedentele țărilor care au creștere datorată exporturilor vor fi compensate, în mod voluntar, de deficitele țărilor care au creștere bazată pe îndatorare. Într-o lume reală nu exista însă niciun mecanism pentr a asigura un asemenea echilibru pe o baza continuă; politicile economice naționale pot fi (și deseori sunt) reciproc incompatibile.

Când unele țări vor să-și reducă deficitul, în timp ce altele nu sunt dispuse să-și reducă excedentul într-un mod echivalent, asistăm la un export al șomajului și la deflație (așa cum este cazul acum). Când anumite țări vor să-și reduca excedentul fără însă ca alte țări să vrea să-și reduca deficitul în mod corespunzător, asistăm la o ”blocare bruscă” a fluxurilor de capital și la o criză financiară. Odată cu creșterea dezechilibrelor, fiecare fază a acestui ciclu va deveni tot mai dureroasă.

Veritabilii eroi ai economiei mondiale – modele pe care și alții ar trebui să le urmeze – sunt țările care au reușit relativ bine, cunoscând doar dezechilibre reduse ale balanței comerciale.

Țări ca Austria, Canada, Filipine, Uruguay și… Lesotho nu pot egala pe campioanele economiei mondiale, pentru că ele nu se supraîndatorează și nici nu urmează un model economic mercantil. Economia lor face parte din rândul celor banale, care nu dau titlurile marilor ziare. Cu toate acestea, fără ele economia mondială ar fi și mai greu de gestionat decât este acum.” De pe Cotidianul