Practic formaţiunile naţionaliste din România nu au reuşit să lase deoparte neînţelegerile devenite cronice şi să aducă un omagiu unitar întemeietorului Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu. Noua Dreaptă, Partidul Totul pentru Ţară, grupul lui Şerban Suru şi membrii Fundaţiei George Manu, au mărşăluit, au rostit discursuri şi au organizat slujbe comemorative. Acţiuni diferite în memoria aceluia care a lăsat ca testament în “Cărticica şefului de cuib” următoarea “poruncă”: “Unde sunteţi numai trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi: unire, unire şi iar unire”.

Chiar dacă atacurile făţişe dintre noii legionari nu au depăşit în general micile şicane exprimate după colţuri sau postate pe internet, de multe ori sub protecţia anonimatului, acestă stare de fapt, care nu se va remedia în viitorul apropiat, a condamnat naţionalismul românesc de după 1989, el devenind un fenomen marginal în cultura politică actuală. Din această cauză naţionaliştii români, alţii în afară de cei care şi-au tras seva din ideologia ceauşistă a naţional-comunismului (cum este cazul Partidului România Mare), nu au reuşit să acceadă la funcţii politice, nici măcar pe plan local, privind cu jind la omologii lor din Europa care sunt în plină ascensiune şi obţin procente însemnate la alegerile parlamentare şi locale din ţările lor.

Având în vedere situaţia de azi şi fără a intra în detaliile care îi dezbină pe naţionaliştii români, singura posibilitate ca acest curent să devină un element de luat în seamă pe scena politică din ţară este dezvoltarea organică şi puternică a uneia dintre aceste organizaţii, în detrimentul celorlalte, punându-i automat şi definitiv în umbră pe cei rămaşi în spate. O cale amară, rece şi cinică. Şi asta doar pentru că de unire sau alinaţă nici nu poate fi vorba. Orgolii, suspiciuni reciproce, acuze diverse sau perspective diferite asupra unor lucruri neînsemnate au făcut posibilă fărâmiţarea actuală.

După aceeaşi reţetă a “legii celui mai puternic” au reuşit să se impună şi naţionaliştii greci de la Zorii Aurii sau ungurii de la Jobbik.

Exact aşa s-a întâmplat şi România interbelică, bineînţeles păstrând proporţiile şi luând în calcul formele de manifestare specifice vremurilor. În România existau formaţiuni patriotice de dimensiuni mai mici sau mai mari: de la organizaţiile anticomuniste muncitoreşti, precum Garda Conştiinţei Naţionale din Iaşi, la cele studenţeşti sau la cele de inspiraţie fascistă, precum Fasciile Române, şi până la Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului A.C.Cuza sau Legiunea Arhanghelul Mihail, desprinsă din cea din urmă. Dintre toate acestea, legionarii lui Codreanu au reuşit să polarizeze după ani de lupte şi sacrificii marea masă a naţionaliştilor români, chiar dacă nu în totalitatea lor.

În zilele noastre, cea mai activă mișcare naționalistă este Noua Dreaptă, cu filiale în majoritatea marilor oraşe din ţară, dar şi în Basarabia şi în diaspora românească. Cu toate acestea, organizația nu are încă magnetismul necesar pentru a atrage o masă mare de militanți, în principal din cauza unor conflicte interne cauzate de foști lideri regionali și vechi membri ai formațiunii și a eșecului primei tentative de formare a unei aripi politice, care să permită intrarea în lupta electorală. În viziunea conducerii Noii Drepte, un pas în față ar fi reușita celei de a doua încercări de formare a unui nou partid naționalist.

În loc de final, prezentăm câteva imagini de la acţiunile comemorative dedicate lui Corneliu Codreanu, desfăşurate săptămâna trecută la Tâncăbeşti, în apropiere de capitală, remarcându-se marşul Noii Drepte şi cel al Partidului Totul pentru Ţară. Sursa: FrontPress.ro

Marşul Noii Drepte din 30 noiembrie, la care au participat şi delegaţii străine din Spania, Italia, Danemarca, Suedia şi Germania

Marşul celor de la Partidul Totul pentru Ţară

Grupul Serban Suru

Parastasul organizat în 28 noiembrie de Fundaţia George Manu