Ce speranţe îşi poate pune poporul într-un ministru care cochetează cu prostituţia, altul cu mafia, al treilea cu trucarea licitaţiilor, un al patrulea cu subminarea economiei naţionale (de fapt, cu asta se ocupă cam toţi)?! La ce ne putem aştepta de la oameni dovediţi ca fiind capi ai mafiei politice interne, precum şi de la cei care după ce îi dovedesc pe primii nu fac altceva decât să-i decreteze miniştri?! Sau, bomba bombelor, cât de bine îi va fi poporului care va fi ”administrat” şi ”dezvoltat” de omul care în calităţile sale de Prefect (4 ani) şi Preşedinte al Consiliului Judeţean (atenţie – 12 ani!!!) a reuşit să plaseze nenorocitul judeţ de care s-a ocupat pe ultimele locuri în mai toate clasamentele ce ţin de aspectele vieţii economice – recte Teleormanul?! Ăsta da vice-prim-ministru; un adevărat bărbat de stat(!). Să-şi tot pună POPORUL ROMÂN speranţe în d’alde dăştia(!). Ca să nu mai vorbim despre cosmica lui avere, asta făcută aşa…, în calitate de socialist ce este el, nu?!

Şi câţi ca el, care mai decare mai socialişti şi mai multi-milionari în acelaşi timp, cu bani făcuţi, desigur, prin metode exclusiv… licite!!!

Şi cu toate astea o anumită parte a poporului crede că ăştia îi vor binele! E o adevărată nebunie! Iată şi dovada: în campania electorală, pe străzile Alexandriei, nişte reporteri încercau un fel de sondare a opiniei publice. Întrebată fiind o femeie cu cine va vota, aceasta îşi spune preferatul. Reporterul încearcă să-i amintească femeii că, de fapt, acesta este acuzat de furt electoral, dar n-are prea multe şanse pentru că respectiva i-o taie radical: ”O fi furat, cine ştie, da-l votăm că e de aici, de-al nostru!”.

Extrapolând această mentalitate la nivel naţional, constatăm că pe viitor singura calitate pe care un exponent al mafiei politice trebuie s-o deţină pentru a fi votat în funcţii de administrare şi conducere a celor pe care, de fapt, el îi distruge, este aceea de a candida la el acasă (quod erat demonstrandum)! Hal de popor, pentru că ăştia s-au dus şi au votat nu de frică, nu din constrângere, ci din conştiinţă şi convingere!!!

Nădejdea însă ţine de faptul că, totuşi,  au fost vreo 10.000.000 de români care nu i-au votat pe ”teroriştii” ăştia. Un număr foarte mare deci, din care în mod sigur se poate extrage o ”rămăşiţă” care este posibil să nu fi votat pe motiv de repulsie şi dezgust faţă de cei ce le surâdeau satanic din posterele electorale afişând sloganuri exact de acest gen: cutărică… e’ de-al nostru! Din care de-al nostru, din ăia care fură ţara din orice poziţie sau din ceilalţi care trebuie să muncească pe 150 de euro pe lună pentru a avea primii ce fura?

În fine, un mai tânăr prieten şi camarad de-al meu, la mirarea nostră cum de încă mai poate fi păcălit poporul de aceşti eterni şnapani, a găsit şi explicaţia: ”n-a ajuns, încă, cuţitul la os”.

Dar de ce trebuie să aşteptăm atâta şi să reacţionăm aşa târziu?! De ce nu suntem în stare să învăţăm din propriul nostru trecut, constatând că atunci, în momentele de ”prea-plin”, tocmai datorită supra-saturării populaţiei de mârşăviile la care a fost supusă, metodele prin care se replică sunt, din păcate pentru cei implicaţi, atât de extreme încât le pune în suspensie bunul lor cel mai de preţ – mântuirea?! Este ştiut faptul că, de regulă, la probleme speciale trebuie găsite rezolvări speciale, ori acestea din urmă sunt extrem de periculoase pentru sufletele celor ce acţionează.

Da, bine, ţinând cont de calitatea duhovnicească la care ne aflăm acum, ca popor, putem crede că mulţi dintre noi nu cunosc nici măcar semantica cuvântului ”mântuire”, dar asta nu ne absolvă cu nimic în faţa Dumnezeirii. De exemplu, s-or fi mântuit Horea, Iancu, Tudor, Codreanu, Ogoranu şi alte mii de astfel de haiduci? N-avem de unde şti; singurul lucru pe care-l putem face este să ne rugăm la Dumnezeu în acest sens, dar riscul pe care ei şi l-au asumat rămâne şi acesta a fost imens. Şi atunci, de ce trebuie să aşteptăm să se ajungă, iară şi iară, la astfel de perioade absolut dramatice şi nu ne trezim din timp spre a ne rezolva această problemă ce pare a fi un adevărat blestem pentru NEAMUL ROMÂNESC, anume aceea de a ne alege, în special atunci când vremurile ne permit aceasta, conducători cu credinţă şi frică de Dumnezeu şi, implicit, morali şi demofili – iubitori de popor?! Ni se pare cumva că nu-i avem, că nu mai există astfel de oameni politici? Poate, dar există în mod sigur rezolvare la această problemă.

Marele duhovnic al Ardealului, naţionalistul Pr. Arsenie Boca, îi învăţa pe contemporanii lui care se văitau de proasta calitate a clericilor să pună mâna să-şi facă alţii mai buni decât cei existenţi. Da, da, să-şi facă alţii, asta le zicea! Să ridice din copiii şi tinerii lor oameni cu carte ce pot deveni preoţi de nădejde, ba chiar să nască prunci pe care să-i afierosească Domnului şi să nu mai stea indolenţi, dar cu gura mare.

Iată, deci, o soluţie pentru cei câteva milioane de români care, uitându-se mai alaltăieri la televizor, au rămas cu stomacul întors pe dos. Pe cei care votează după principiul ”e de-al nostru” nu se mai poate bizui nimeni niciodată. Ăştia sunt morţi de-a gata; ei sunt vii doar prin faptul că respiră, dar ceilalţi au această variantă la îndemână – ea se numeşte ”fapta, nu vorba”.

Lamentările sunt bune deoarece ele dovedesc aceea că ne-am trezit din aţipeală. Acum însă trebuie să ne aşezăm în poziţie bipedă, să creăm forţa socio-politică necesară contracarării politicianismului venal post-decembrist, după care prin metode administrative dure dar canonic-creştine, să trecem, cât mai repede posibil, la recâştigarea României de partea poporului. Nu în sensul comunist al acestei expresii, Doamne fereşte, ci, din contră, în sensul naţional-creştin. Demofilia a fost dintotdeauna apanajul doctrinei naţional-creştine, doctrină care îşi aşteaptă noii militanţi cu braţele deschise. Şi ei pot fi cu milioanele.

Precedentul există. Cândva, în perioada interbelică, şeful de atunci al naţionaliştilor îi număra pe aceştia: ”Am fost cinci; suntem un milion; vom fi toată ţara”. Şi atunci, ca şi acum, chibiţii strigau din răsputeri că cei ”cinci” sunt utopici, că nu vor reuşi nimic, că nimeni nu-i va sprijini, etc. De partea celor ”cinci” n-a fost însă utopia, ci dreptatea. În zece ani ei au devenit un milion.

Cum s-a reuşit aceasta? Simplu. Prin voinţa Domnului şi prin implicarea oamenilor. Fapta, nu vorba. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă-n traistă. Ne-a dat minte, raţiune, judecată, de aici încolo depinde de noi cum le folosim (dacă le folosim!). Unul dintre cei mai mari luptători pentru apărarea credinţei şi naţionalităţii noastre, Ion Gavrilă Ogoranu, ne zicea că avem conducătorii politici pe care îi merităm. El spunea că oamenii imorali vor vota cu imoralii, pe când cei înţelepţi îşi vor alege conducători înţelepţi.

Avem iar pesimişti care cred că fenomenul acesta nu se mai poate petrece în România? Dacă da, aceştia ar trebui să ştie vorba care spune că sunt anumite lucruri despre care oamenii ştiu că sunt imposibil de realizat. Asta până când apar alţi oameni care nu ştiu acest fapt şi rezolvă lucrurile respective. Nimic nu este de nerealizat în lumea asta atâta timp cât îl ai de partea ta pe Făcătorul ei, al lumii. El este cel care ne-a învăţat zicându-ne: ”În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” – Ioan. 16. 33.

De acest tip de îndrăzneală consider eu că are nevoie POPORUL ROMÂN – să creadă nelimitat în Dumnezeul cel Întreit şi să-şi hotărască soarta prin implicare activă. Nepăcătoasă, dar activă. Ei bine, doctrina politică naţionalist-creştină îi oferă posibilitatea unei dezvoltări depline în acest sens. Trebuie doar să vrea. Doamne ajută. De Sorin ANDREI - Buciumul