În doar 90 de minute, japonezii au dat o lovitură grea marinei americane: cinci cuirasate şi 200 de avioane distruse, alte 9 nave avariate, 2.403 de morţi şi 1.178 de răniţi. Michael Slackman, istoric consultant pe lângă marina americană, a descris atacul ca fiind „perfect, ca la carte”. Gordon Prange, cel mai important specialist pe tema atacului de la Pearl Harbor, vorbeşte despre un atac „conceput în mod genial şi plănuit meticulos”.

Dar o analiză detaliată a pregătirii şi execuţiei atacului relevă o poveste cu totul diferită. Chiar şi după 10 luni de pregătiri intense şi repetiţii, atacul a fost caracterizat prin inflexibilitate, lipsă de coordonare şi o proastă alocare a resurselor. Deşi suficient de bine înarmaţi cât pentru a distruge 14 cuirasate, japonezii au distrus doar 3; norocul a făcut ca alte două să se scufunde ulterior. Atacul japonez de la Pearl Harbor n-a fost genial; ba chiar ar fi putut să fie un dezastru.

Amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze, credea că găsise soluţia pentru a câştiga un război imposibil printr-un atac surpriză împotriva navelor americane. El credea că navele de război aveau „efecte politice pe plan internaţional ca simbol al puterii navale”. Prin scufundarea lor, în tandem cu capturarea I-lelor Filipine, americanii ar fi fost atât de şocaţi şi demoralizaţi încât voinţa lor de a lupta s-ar risipi. Statul Major al marinei japoneze voia de asemenea să scufunde nave americane, dar pentru motive diferite: conform unor calcule (eronate) făcute de specialiştii lor, dacă avariau patru din cele opt cuirasate aflate în port, flota pacifică americană n-ar fi putut interveni în Filipine pentru încă şase luni, permiţându-le astfel japonezilor să-şi asigure poziţiile acolo.

Aviatorii implicaţi în atac aveau alte ţinte prioritare. Principalul arhitect al operaţiunii, Comandantul Minoru Genda, era un genial pilot cunoscut sub porecla de „Nebunul Genda”. Când a fost însărcinat, la începutul anului 1941, cu planificarea atacului menit să scufunde navele de luptă, el a insistat ca atacul să fie concentrat asupra portavioanelor. Această fixaţie aproape că a distrus întreaga operaţiune.

Planul prezentat amiralilor începea cu cele 40 de bombardiere care trebuiau să atace patru cuirasate, apoi să-şi direcţioneze atacul asupra portavioanelor. După scufundarea sau avarierea acestor nave, urmau să distrugă navele rămase. Schema era extrem de complexă, chiar aproape imposibil de înţeles. Genda şi planificatorii ştiau că bombardierele trebuiau să zboare la o altitudine foarte joasă pentru a-şi atinge ţintele, făcându-le astfel vulnerabile în faţa focului antiaerian.

Întregul plan se baza pe avantajul elementului surpriză: cele 40 de bombardiere trebuiau să-şi îndeplinească sarcina în mai puţin de 90 de secunde, înainte ca sistemul de apărare al inamicului să devină operaţional. Dar era imposibil pentru piloţi să-şi aleagă ţintele în ordinea potrivită fără posibilitatea de a observa dinainte poziţionarea navelor în port. Piloţii nu puteau decât să identifice rapid o ţintă bună, să lanseze torpila şi să plece cât puteau de repede. În plus, ei primiseră instrucţiuni să facă în aşa fel încât navele să nu fie doar avariate, ci scufundate, dar în acelaşi timp să evite să-şi irosească armamentul pe nave deja avariate (dar nu scufundate).

Un al doilea al atacului trebuia lansat la o oră după primul. 81 de bombardiere aveau ca unică ţintă portavioanele. Genda, fidel filosofiei sale, a alocat de două ori mai multe bombardiere pentru portavioane decât pentru nave, deşi un portavion putea fi scufundat din mai puţine lovituri. A alocat suficiente resurse pentru scufundarea portavioanelor, dar nu şi suficiente pentru distrugerea cuirasatelor. El voia să se asigure că portavioanele nu puteau fi reparate.

Marina Imperială japoneză a început pregătirile pentru viitorul război din Pacific cândva în anul 1938. Ei se bazau pe ideea că flota lor mai mică va câştiga prin tactici, arme şi pregătiri mai bune. Distrugătoarele repetau atacuri nocturne şi pe vreme proastă la viteze foarte mari, ducând la unele coliziuni dezastruoase. Piloţii exersau şi ei pe timp de noapte şi au avut loc mai multe accidente. Dar costul în oameni şi aviaone era considerat acceptabil. Însă pentru atacul de la Pearl Harbor nu s-au făcut repetiţii adecvate. Fiecare pilot exersa individual, nu în formaţie. Japonezii nu erau adepţii tacticii armelor combinate ce foloseşte mai multe unităţi complementare pentru atingerea unui obiectiv. Singurul antrenament combinat a fost organizat cu foarte puţină vreme înainte de 7 decembrie, dar în condiţii cu totul diferite de cele din Hawaii.

În ajunul plecării, arhitecţii operaţiunii şi-au dat seama că tot ce puseseră ei la punct se baza pe elementul surpriză. Dar ce se întâmpla dacă americanii îi aşteptau pregătiţi? Genda s-a întâlnit atunci cu comandantul Fuchida şi au adus o modificare planului. Fuchida, care trebuia să conducă primul val de atac, urma să semnalizeze dacă beneficiaseră (cu un semnal luminos) sau nu (cu două semnale) de elementul surpriză. Dacă americanii ar fi fost pregătiţi, tactica se schimba radical.

Primul val de bombardiere a ajuns în preajma insulei Oahu puţin după ora 7.30 în dimineaţa de 7 decembrie. Cum norii blocau ruta pe care trebuiau să o urmeze, Fuchida a virat spre vest şi, după ce a scăpat de nori, nu a revenit la ruta iniţială. Văzând că prezenţa lor n-a fost detectată, a lansat un semnat luminos activând planul pentru atacul surpriză. Însă când bombardierele nu şi-au ocupat poziţiile desemnate, el a presupus că piloţii n-au văzut semnalul, astfel că a mai lansat unul – fără să se gândească la faptul că piloţii vor vedea semnalul dublu ce însemna pierderea elementului surpriză şi schimbarea tacticii.

Greşeala lui Fuchida a avut consecinţe practice semnificative: jumătate din piloţi au executat planul iniţial, iar cealaltă jumătate planul atacului de diversiune. Atacul a fost astfel foarte dezordonat. Primele bombe au explodat pe Insula Ford şi au trezit echipajele americane aflate pe navele din port. Pentru că atacul a pornit din vestul portului şi nu din nord, aşa cum ar fi trebuit, bombardierele însărcinate cu distrugerea portavioanelor au început atacul cu cinci minute înainte de cele ce trebuiau să atace navele de război. Astfel, americanii au avut mai mult timp de reacţie; circa 25% din sistemul de apărare antiaerian al fiecărei nave era funcţional la momentul începerii atacului. Majoritatea avioanelor japoneze au fost lovite, iar cinci din cele şapte care au ajuns ultimele au fost doborâte, şi asta din cauza greşelii lui Fuchida.

În locul atacului surpriză de 90 de secunde, atacul, dezorganizat, a durat mai bine de 11 minute. Bombardierele, în loc să rămână în formaţie, s-au separat, permiţându-le americanilor să le doboare rând pe rând. Şi cum niciun portavion nu se afa în port, jumătate din bombardierele japonezilor s-au dezorientat pentru că nu ştiau ce altă ţintă să atace. Doar 11 lovituri de torpilă au atins ţintele corecte; încă două au atins, accidental, cuirasatele Raleigh şi Helena. Astfel, abia 33% din torpilele japonezilor au fost eficiente, cu mult sub procentul de 67% la care spera Genda.

Cu puţină vreme înaintea celui de-al doilea val, piloţii au fost informaţi că portavioanele americane nu sunt în port. În loc să se concentreze atunci pe ţintele secundare, crucişătoarele, piloţii au înţeles că trebuie să distrugă cuirasatele, deşi bombele aflate la bordul avioanelor lor nu erau suficient de puternice pentru a distruge navele americane.

În timp ce al doilea val de bombardiere se apropia de Oahu, Fuchida a petrecut 30 de minute zburând în jurul portului. Ar fi putut identifica ţinte pentru piloţii săi şi să le direcţioneze atacurile, dar nu a făcut-o. Cel mai experimentat aviator japonez de la Pearl Harbor a rămas un observator pasiv.

Japonezii se aşteptau la o rată de succes de 60%, cu 49 de lovituri directe. Au reuşit însă doar 15, sau 19%. Performanţa este departe de a fi spectaculoasă, departe de scopul de bloca flota pacifică americană pentru şase luni. Per total, atacul japonez nu s-a ridicat la nivelul aşteptat. Potenţialul era unul foarte mare, dar au eşuat. În loc să distrugă 14 din cele 16 ţinte importante, au nimerit doar 3: navele Oklahoma, West Virginia şi Arizona. Alte două nave – California şi Nevada – s-au scufundat din cauza inundaţiilor. 5 nave scufundate din 16 înseamnă doar 31%, iar un asemenea procent relevă un atac prost plănuit şi prost executat.

Dincolo de toate greşelile, rezultatul atacului este prea bine cunoscut. Japonezii au reuşit să ia Statele Unite prin surprindere. Cu cinci nave scufundate şi peste 2000 de morţi, naţiunea americană a fost complet şocată. Dar analizarea planificării atacului şi a greşelilor de execuţie oferă o altă perspectivă asupra războiului din Paficic. Greşelile de la Pearl Harbor s-au repetat şi în viitoarele atacuri. Victoria din 7 decembrie i-a făcut pe japonezi să-şi păstreze tacticile şi modul de abordare de tip samurai care a dus ulterior la pierderi imense. În plus, Pearl Harbor a întârit concepţia japonezilor că ar putea obţine o victorie indiferent de şanse – cu suficientă voinţă şi bunăvoinţa zeilor ar putea obţine imposibilul. Această credinţă a susţinut Japonia atunci când înfrângerea era inevitabilă şi a prelungit războiul până în august 1945. De Andreea Lupşor – Historia