Frate Andrei… pot să îţi zic aşa, nu?

Pot să mă adresez şi cu „domnule”, dar Unul este Domnul…

Uite cum a fost. În 2002 repetam la Teatrul Toma Caragiu „O noapte furtunoasă”. Eram pe ultima sută de metri. Mai aveam vreo 4 repetiţii generale şi trebuia să scoatem premiera. Înainte de aceste repetiţii am primit un telefon acasă de la un regizor de la ProTV, care m-a invitat să dau nişte probe pentru un serial. Iniţial l-am refuzat, pentru că îmi cerea să vin peste două zile în Bucureşti şi mie nu îmi plac lucrurile făcute aşa, una peste alta. Când mă concentrez să fac un rol, îl duc până la capăt şi după aceea încep un alt lucru. Mai mult decât atât, în ziua de vineri seara, când mă chema, trebuia să fiu în plină repetiţie generală. Regizorul însă a insistat. Ulterior am aflat că dăduse foarte multe probe, cu foarte mulţi actori. L-am sunat şi i-am zis: „Îmi pare rău, uite acum merg la teatru, am repetiţii, te rog să mă ierţi, dar nu pot să vin!”. „Domnule, mai gândeşte-te, te rog! Te aştept vineri la ora 19”. Seara dinainte m-a mai sunat o dată: „Spune-mi sincer, de ce nu vrei să vii?”. I-am spus: „Eu nu cred în asta. Nu cred că eu, un actor de provincie, pot să încep un proiect de genul ăsta, de anvergura asta”. „Dom’le, te-aştept neapărat! Vino să dai probă!”. După insistenţa lui de joi seara, am căzut la rugăciune şi am zis: „Doamne, dar dacă este mâna Ta şi Tu vrei să fac asta?”. Şi mi-am zis: „Prea insistă omul ăsta! Ia să mă duc totuşi să dau proba respectivă…”. A doua zi, îmi era extrem de greu să-i spun directorului că nu mai vin la repetiţie, aşa că i-am rugat pe colegi să scurtăm pauza de prânz între cele două repetiţii, să pot participa şi la repetiţii, să merg şi la Bucureşti. Am dat proba şi la o săptămână am primit telefon: „Te-a văzut Sârbu (Adrian Sârbu – n. n.) 10 secunde. Atât a stat şi a zis: Asta e! Daţi-i drumu’! Şi asta a fost. Deci m-am lăsat pe mâna lui Dumnezeu.

Eu le-am spus de la început: „Dragii mei, eu sunt creştin, nu prea îmi vine să spun orice glumă, nu pot să drăcui (acolo era şi aşa ceva în scenariu), nu pot să spun cuvinte deocheate. Şi mi s-a spus: „Uite cum e treaba: ce nu-ţi place, nu faci!”. Aşa a fost învoiala de la început. Pe parcursul serialului eu mi-am mai spus punctul de vedere în câteva ocazii.

Cel mai greu moment a fost după ce mare parte din echipă a plecat brusc la Kanal D. Au profitat de faptul că li se terminaseră contractele şi au plecat cei doi regizori, Dragoş Moştenescu, Emil Mitrache şi Tudorel Filimon. Ce a urmat nu a mai fost acelaşi lucru. Au venit alţi scenarişti şi alţi actori. Între ei bagă două personaje de homosexuali. Am căzut la rugăciune: „Doamne învaţă-mă ce să spun! În condiţiile astea nu pot să lucrez”. Şi m-a luminat Dumnezeu, iar când directorul executiv m-a întrebat ce mai fac, i-am răspuns: „Nu bine!”. ”Dar de ce? Ce s-a întâmplat?”, m-a întrebat. „Cine a băgat personajele astea în serial? Serialul nostru putea fi vazut şi de copii de 4 ani, şi de oameni de 80 de ani. Asta nu ajută nimănui. Pe cine interesează problemele homosexualilor, decât pe ei înşişi? Aţi văzut ce a ieşit cu parada gay din Bucureşti? S-a organizat o contra-manifestaţie, altercaţii… Suntem popor creştin! Vreţi să scadă audienţa sau să vă crească?”. „Ai dreptate! Îi scoatem!”. Deci contează şi punctul de vedere al actorului. Să nu accepte orice.

Cred că poate. Refuzând. Dar să fie capabil să suporte orice consecinţă. Cunosc o actriţă de la Teatrul Naţional care a fost silită să facă ceva împotriva voinţei sale. Era creştină şi a zis: „Nu!”. „Dacă nu faci, pleci!”. „Plec!”. Şi a fost dată afară. A avut mare putere de mărturisire…

Să mă întorc în timp. În 1997 vroiam să îmi las meseria. Dar nici chemare categorică spre călugărie nu aveam. Aveam aşa, o iubire faţă de viaţa monahală, dar nu eram hotărât. Într-un pelerinaj la Sâmbăta de Sus, mi-am zis: „Vreau să îl cunosc pe părintele Teofil!”. Am căutat chilia părintelui, am bătut la uşă şi părintele m-a primit. Când i-am luat mâna şi i-am sărutat-o, el a zis: „Ce mâini fine ai! Ce eşti?”. „Actor”. „Unde?” „La Ploieşti”. ”La Toma Caragiu, acolo?”. „Da, părinte”. „Şi ce s-a întâmplat?”. „Părinte, vreau să-mi las meseria…”. „Da’ de ce?”. „Păi… joc şi comedii…”. „Ce comedii? O scrisoare pierdută?”. Zic: „Şi mai deocheate!”. „Mda… Dar conştiinţa ta ce-ţi spune?”. „S-o las!”. „Atunci las-o!”. „Un singur lucru mă opreşte. Eu joc cam în toate spectacolele şi am roluri principale. Dacă aş pleca brusc din teatru, aş paraliza activitatea teatrului. Parcă nu aş face asta colegilor şi nici directorului”. „Atunci singura soluţie este să mai refuzi din roluri. Să nu mai joci orice”. I-am mulţumit pentru cuvânt şi am plecat.

Peste puţin timp am fost pe la Densuş şi l-am cunoscut pe părintele Daniil, ucenic al părintelui Arsenie Boca din burta mamei. Părintele Arsenie i-a spus mamei când era însărcinată: „Femeie, pe-ăsta să mi-l dai mie!”. Este actualul episcop de Vârşeţ. Şi el mi-a întărit acest cuvânt. Nu îi spusesem de discuţia cu părintele Teofil, dar la plecare (eram numai eu cu soţia) mi-a zis: „Domnu’ actor, de aici încolo să joci numai roluri pozitive!”.

Dar revenind la „La bloc”, după plecarea echipei iniţiale, în cea de-a doua parte a serialului, văzând că nu se mai scriu lucrurile frumoase care se scriau înainte, am avut o rugăciune, rugăciunea de la sfârşitul catismei a 15-a: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Tu eşti ajutorul meu şi în mânile Tale sunt; ajută-mi şi nu mă lăsa să-Ţi greşesc, că sunt rătăcit!…”. Spre finalul acestui serial eu m-am simţit un pic rătăcit. „Nu mă lăsa să umblu dupa voia trupului meu şi nu mă trece cu vederea, că sunt bolnav. Doamne, Tu cunoşti ce-mi este de folos. Nu mă lăsa să pier pentru păcatele mele. Nu mă părasi, Doamne, nici nu Te depărta de la mine, că spre Tine am nădăjduit! Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Vindecă-mi sufletul, că am greşit Ţie. Mântuieşte-mă pentru mila Ta, că înaintea Ta sunt toţi cei ce au necaz pe mine. Altă scăpare n-am, Doamne, fără numai pe Tine. Să se ruşineze dar, toţi cei ce se scoală asupra mea şi cei ce caută sufletul meu ca să-l piardă!…”. Şi Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi serialul s-a întrerupt.

În 2003, după primul sezon din serialul „La bloc”, părintele meu duhovnic, preot de mir din Ploieşti, mi-a spus că nu mă mai poate împărtăşi, pentru că nu mai sunt cu Hristos. A fost o mare lovitură pentru mine. Nu puteam să întrerup contractul, pentru că trebuia să plătesc de 5 ori suma, dar părintele mi-a dat binecuvântare să mă duc la alt duhovnic: „Îţi dau binecuvântare să mergi la un duhovnic mai puternic decât mine, să-ţi spună ce să faci”. Şi aşa am ajuns la mânăstire şi să mă spovedesc la un ieromonah. Am stat cam un an de zile neîmpărtăşit…

Mă simţeam foarte jenat. Mă gândeam: „Ei văd un om pe ecran şi un altul aici, în biserică”; şi într-o zi am întrebat o doamnă care îmi dădea bună-ziua mereu: „Doamnă, dumneavoastră mă vedeţi într-un serial şi mă vedeţi şi aici. Ce părere aveţi?”. „Aia e meseria matale, faci ce trebuie acolo, aici este altceva”. Dar eu aveam altă experienţă: m-am dus la Mânăstirea Cernica, tot în timpul serialului, şi doamna de la pangar m-a recunoscut imediat şi m-a întrebat: „Cum se împacă credinţa cu comedia?”. Mi-a venit să intru în pământ. „Greu, doamnă, greu… Din toată inima vă spun, greu!”. În orice caz, meseria asta e, totuşi, un impediment. Acolo, în biserică, eşti tu, fără nici o dedublare. Şi dacă exerciţiul ăsta al dedublării îl ai prin meserie, atunci când eşti cu tine şi cu Dumnezeu la Sfânta Liturghie, simţi că îţi vine să dedublezi… Din exerciţiul acela pe care îl ai ca actor… E o luptă obositoare… Şi la teatru e o altă luptă…

Da… Şi cum? Energetic, cu nervi, cu sânge, cu patimi. Eu lupt împotriva patimilor în biserică şi acolo… Jucăm în faţa oamenilor secolului 21. Ei nu mai cred orice. Trebuie să crezi tu cu adevărat pentru ca publicul să creadă. Şi ne întoarcem la părintele Daniil: „Să joci numai roluri pozitive!”. Pentru că toate stările astea… Eşti într-o piesă cu un text care nu face bine publicului, cu porcărioare, cu alte teme… Şi ca să fac o paranteză, eu cred că există şi o cabală împotriva culturii. Adică se pun multe spectacole împotriva poporului acestuia, ca să îşi uite problemele de istorie, să-şi uite rădăcinile, să uite cine este. Şi atunci, dacă într-un spectacol negativ tu mai joci şi un rol negativ, toate aceste lucruri negative se duc în tine… E o luptă foarte mare în meseria aceasta.

Eu m-am întors la Dumnezeu dintr-un păcat foarte greu. În 1994 am făcut un păcat şi am simţit că este un păcat greu. Am mers la o biserică din oraş, m-am spovedit şi preotul m-a dezlegat şi m-a împărtăşit a doua zi. Am simţit că nu era în regulă şi am căutat alt duhovnic. Am auzit un preot într-o zi, la slujbă, predicând: „Să nu faceţi spovedanie formală!”. Şi mi-am zis: „Acesta e duhovnicul meu!”. M-am mărturisit şi mi-a spus că ar trebui să duc un canon mai mulţi ani: „Mergem înainte cu spovedania, cu postul, cu rugăciunea, şi mai vedem…”.

Nu a fost o povară prea grea. Din contră. M-am liniştit, m-am curăţit. Înainte totuşi de treaba asta, mi-aduc aminte de un vis. Şi cred că a fost de la Dumnezeu, pentru că în el apărea Crucea. Se făcea că a venit cineva lângă mine şi m-a dus în cosmos cu o viteză uriaşă. Instantaneu m-am aflat în cosmos, în faţa unei cruci luminoase, aşezată cumva orizontal, dar departe. Percepeam distanţa, spaţiul până acolo. Şi eu am întrebat pe cel care mă dusese: „Doamne, ce o fi dincolo?”. Şi în clipa aceea m-am trezit. Visul acesta, dintr-o dată, m-a cutremurat. Şi Crucea, crucea aceea nu pot s-o uit… Asta s-a întâmplat după păcat, dar înainte de spovedanie. Ca să mă cutremure şi mă scoată din murdăria vieţii în care eram, Dumnezeu mi-a dat acest vis şi, prin Cruce, m-a trezit. Cred că asta a fost lecţia pe care a găsit de cuviinţă Dumnezeu să mi-o dea, pentru că are câte o lecţie pentru fiecare, ca să îl trezească. La unul o boală, la altul o pagubă, la altul alt necaz, ca să ne trezească conştiinţa.

În meseria asta risipeşti foarte mult. Risipeşti duhovniceşte. Şi nu atât prin dedublare, cît prin însăşi viaţa care este în teatru… Vorbe deşarte, mândrii, orgolii… aici toate sunt exacerbate. Nu acuz pe nimeni. Mă rog pentru toţi colegii mei. Probabil că şi stress-ul acestei meserii te împinge spre păcat. Consider că mi-a îngăduit Dumnezeu să fac meseria asta. Vă mărturisesc însă că au venit mulţi la mine ca să îi pregătesc pentru teatru, dar n-am vrut să mă fac părtaş şi le-am spus: „Nu pregătesc pe nimeni pentru teatru!”. Şi nici astăzi nu sfătuiesc pe nici un tânăr să dea la teatru. A consemnat Silviu-Andrei Vladareanu – Lumea Credintei