By Admin - Stiinta si Societate, read 889 times)
Actul de justitie a constituit unul dintre fundamentele societatii umane si fara indoiala ca omenirea a ajuns la nivelul de civilizatie atins astazi si gratie implementarii, de-a lungul epocilor istorice, a unor norme morale si juridice capabile sa tina in frau violenta, infractionalitatea sau anarhia. Au existat numeroase procese rasunatoare, de la cel al lui Iisus pana la procesul templierilor, dar putini stiu ca, pe langa aceste acte de justitie in care acuzatii erau persoane in viata s-au desfasurat unele bizare judecati. Ne referim la procesele unde invinuitilor li s-au adus cele mai grele acuze, chiar daca nu se mai puteau apara, din simplul si irevocabilul motiv ca erau morti...
Papa Formosus
Primul caz de judecata post-mortem s-a derulat in 897. Atunci, noul Papa, Stefan VI, l-a acuzat pe predecesorul sau, Formosus, de blasfemie si profanare a simbolurilor crestine, amenintandu-l cu judecata. Faptul ca acesta era mort de aproape un an nu l-a interesat pe vajnicul aparator al catolicismului. Stefan a poruncit ca trupul lui Formosus sa fie deshumat, curatat de viermi si imbracat in vesmintele papale. Apoi, l-a asezat pe un scaun, in sala de judecata, si cel mai bizar proces din istorie a inceput. Procuror a fost chiar el, aruncand o ploaie de acuzatii si invective deloc crestinesti asupra bietului cadavru. La spectacol, ramas in memoria posteritatii drept „sinodul cadavrului”, au fost obligati sa asiste toti cardinalii catolici, care l-au condamnat, la unison, pe Formosus, ca fiind eretic. Gestul lui Stefan i-a maniat si indignat insa in asemenea masura pe cetatenii Romei incat acestia au pus la cale un complot si l-au asasinat. Peste un an, noul Papa a acceptat ca Formosus, aruncat intr-o groapa de gunoi in urma procesului, sa fie reinhumat, cu toate onorurile cuvenite.
Thomas Becket
Peste cateva secole va veni randul marelui ganditor englez, precursor al umanismului si fara indoiala una dintre cele mai stralucite minti ale perioadei medievale, Thomas Becket, sa fie judecat dupa moarte. Becket s-a opus vehement reformelor initiate de regele Henric II, ce vizau intarirea prerogativelor monarhice in detrimentul puterii Bisericii, ca si slabirea legaturii dintre biserica insulara si Papalitate – initiativa care va duce, peste veacuri, la despartirea totala a Bisericii Anglicane de Roma. Enervat de predicile lui Becket si deranjat de influenta pe care acesta, ca arhiepiscop de Canterbury, o avea asupra opiniei publice din regat, Henric si-a manifestat dorinta de a-l vedea mort. Nu le-a trebuit mai mult cavalerilor sai spre a duce acest ordin voalat la indeplinire. Trei aristocrati englezi l-au ucis pe Becket chiar in catedrala, in timp ce oficia slujba, o crima care a zguduit intreaga Europa si ameninta sa dea nastere la tulburari. Pentru a calma spiritele, Henric II si-a manifestat public cainta pentru faptul ca vorbele sale necugetate fusese luate ad literam de supusii sai si a declarat ca regreta sincer disparitia lui Becket, desi este evident ca se bucura enorm ca scapase de un inamic atat de inversunat.
El a facut chiar demersurile necesare pentru ca fostul arhiepiscop sa fie sanctificat. Dar dupa trei secole, Henric VIII, care provocase schisma totala fata de Vatican si faurise Biserica Anglicana, enervat de faptul ca Papa refuzase sa-i dea consimtamantul spre a divorta de sotia legitima spre a se casatori cu amanta, a hotarat sa se rafuiasca pe toate caile cu catolicismul. A inchis manastirile, i-a arestat, schingiuit sau ucis pe calugari si, nu in ultimul rand, a considerat de cuviinta sa-i dea lui Thomas Becket o lectie post-mortem. Ca atare, osemintele acestuia au fost scoase din sicriu, aduse in sala de judecata si puse pe un scaun, de unde au ascultat, cuminti, pledoariile acuzarii. Dupa ce, bineinteles, juratii l-au gasit vinovat de sperjur si tradare, osemintele lui Becket au fost arse in piata publica si mormantul lui de pana atunci profanat. Totusi, in ciuda acestui tratament, astazi Sfantul Thomas Becket este venerat de Biserica Anglicana.
Ioana d’Arc
La un sfert de veac dupa ce Ioana d’Arc a fost arsa pe rug din porunca regelui Angliei si cu incuviintarea tacita a nevrednicului suveran francez Carol VI, cazul „fecioarei din Orleans” a fost redeschis de catre Papa Calixt III (la cererea mamei Ioanei, Isabelle Romee si a lui Jean Brehal, conducatorul oficiului Sfintei Inchizitii – ca sa vedeti ca Inchizitia facea si fapte bune). S-a descoperit astfel ca procesul fusese de fapt o imensa inscenare, plina de marturii false, erori judiciare si decizii contradictorii. Prin urmare, Ioana a fost declarata exonerata de acuzatiile aduse si in iunie 1456 a devenit, prin decizia Papei, „martir”, in vreme ce infamul Pierre Cauchon, cel care o judecase, a fost considerat eretic „pentru ca a ucis o crestina urmarind sa duca la capat o razbunare non-religioasa”. O jumatate de mileniu mai tarziu, Ioana a fost sanctificata de catre Papa Benedict XV.
John Wycliffe
A fost un redutabil teolog al secolului XIV, predecesor si inspirator al ideilor lui Martin Luther si al celorlalti lideri reformati ce vor trai in veacul urmator. Desi crescut in spiritul credintei catolice, el s-a opus cu vehementa puterii papale, sugerand ca aceasta n-ar trebui sa se amestece in treburile lumesti si nici sa aiba proprietati si putere temporala. Ca si Luther, mai tarziu, care a tradus Biblia in germana, Wycliffe a realizat o traducere deosebit de expresiva a Cartii Sfinte in limba engleza. Dar, in ciuda faptului ca invataturile sale au fost privite cu ingrijorare de catre mai marii Bisericii Catolice, teologul englez nu a fost excomunicat in timpul vietii. El a decedat in timp ce tinea o slujba liturgica, in decembrie 1384. Trei decenii mai tarziu, Conciliul de la Constance l-a declarat eretic si a decis ca lucrarile sale sa fie arse iar trupul exhumat. Acest lucru nu s-a intamplat insa decat dupa doisprezece ani, cand din porunca Papei Martin V, manios probabil ca nu putuse pune mana pe Luther, cadavrul lui Wycliffe a fost scos din mormant, ars iar cenusa aruncata in raul Swift.
Martin Bormann
A fost un lider nazist de prim rang, care s-a aflat in preajma lui Hitler pana in ultimele zile ale celui de-al doilea razboi mondial. In aceasta perioada haotica au existat multe zvonuri contradictorii referitoare la soarta lui. De pilda Jakob Glas, soferul lui Bormann, a declarat ca l-a vazut pe acesta la München, in vara anului 1945. In plus, cadavrul lui Bormann nu a fost gasit si s-a declansat astfel urmarirea internationala a temutei capetenii naziste. Fara vreo dovada certa care sa confirme sau sa infirme moartea lui Bormann, Tribunalul Militar International de la Nurnberg l-a condamnat in contumacie la moarte, in octombrie 1946. Dupa multe decenii s-a dovedit ca argumentele avocatului sau, care sustinuse pe toata desfasurarea procesului ca Bormann era deja mort, fusesera adevarate, probe ADN analizate cu cele mai moderne mijloace, in anii din urma, demonstrand fara echivoc ca acest „lacheu al lui Hitler” era intr-adevar mort la data procesului.