Contele de Monte Cristo este unul dintre eroii mei preferaţi. Ever! Poate doar Ulisse să-l mai întreacă – de la acesta din urmă trăgându-mi-se şi cheful de a călători întruna... Iar dintre călătoriile din alte veri, cu drag îmi amintesc de sudul francez. De ce? De ce nu!
După o săptămână pe Saint Honorat, insula călugărilor, aflată doar la câteva minute distanţă de Cannes (oraşul în care, o dată pe an, debarcă toate vedetele lumii de celuloid), după acea săptămână de retragere voluntară din zbaterea vieţii obişnuite, urma să revenim pe continent şi să ne continuăm vacanţa, hoinărind prin orăşelele pitoreşti de pe Coasta de Azur... Dar... ceva ne îndemna să explorăm şi alte forme de recluziune, pe insulele Mediteranei. Cel mai aproape ne-a fost fortul-închisoare de pe insula Sfânta Margareta. Tot acolo, vizavi de Cannes. Fortăreaţa a fost, zice-se, domiciliul forţat al unuia dintre cei mai cunoscuţi prizonieri din istorie: Omul-cu-Masca-de-Fier. Despre viaţa lui s-au scris cărţi, s-au făcut filme, iar astăzi puţini se mai întreabă dacă geamănul regal a existat sau nu...
Dumas – un „latifundiar” literar?
Ceva mai la vest, către Marsilia, aveam să ajungem în aceeaşi vară pe o altă insulă-fortăreaţă (evit să spun: închisoare, deşi acesta-i adevărul). Dragul meu Conte de Monte Cristo mă chema... hmm, precum sirenele pe Ulisse. Aşa am intrat în lumea lui Dumas!
Apropo de Dumas... propria-i existenţă ar putea fi subiect de roman! N-ar fi nevoie de nici o ficţiune. De când s-a născut, Alexandre Dumas – tatăl – a fost însemnat de destin. Păi cum altfel? Era... fiul unui general al lui Napoleon, Alexandre Davy dela Paillleterie şi nepotul unui creol, al unui marchiz căsătorit la San Domingo cu o negresă. Se spune că a scris peste 600 de romane, nuvele şi piese de teatru şi că, de la o vreme, pentru a face faţă „setei” de romane noi a cititorilor săi, şi-a angajat nişte... „negrişori”.Adică o duzină de „colaboratori”, care roboteau pentru el. El venea cu ideea, lua figuri şi evenimente demne să aţâţe curiozitatea cititorilor, apoi dumnealor roboteau şi foile scrise treceau pe dinaintea privirilor lui. Tăia, adăuga, făcea legături, dădea unitate şi viaţă romanului. Nu bag mâna-n foc că-i aşa. Poate e doar o bârfă... Cum aş putea să admit că acela care i-a creat pe D’Artagnan (ah, cum uitasem să-l trec în „lista scurtă” de eroi favoriţi!) şi Edmond Dantes era doar un... latifundiar literar!?
„Le Defi de Monte Cristo”
Dar să mă-ntorc în sudul francez şi să vă spun de ce am dat fuga-fuguţa în vara aceea la Chateau d’If. Pentru că, de vreun deceniu jumate, acolo se organizează un concurs inedit. Cei mai buni înotători ai Franţei se întrec... reconstituind evadarea lui Edmond Dantes! 5 kilometri de înotat în apa rece! Bineînţeles, e reconstituit inclusiv saltul de pe stâncă (mai puţin faza cu sacul de cânepă). „Le Defi de Monte Cristo”, originala competiţie de care aminteam, îi pune pe înotători la încercare în mai multe feluri. O dată – e distanţa. A doua oară – apa rece. A treia oară – e faptul că se concurează la mai multe categorii, dincolo de clasicele „fete” şi „băieţi”: se înoată în stilul „bipalme”, adică cu labele clasice (câte una pentru fiecare picior), apoi „monopalme”, cu acea înotătoare care prinde ambele picioare şi te transformă... într-o sirenă (că tot am amintit de ele) şi, în sfârşit, fără înotătoare, liber. Pe tot traseul, sunt răsfiraţi scafandri, sunt bărci de salvare, pentru ca acei vreo 30 de temerari să nu se afle cumva în pericol. Ehei, Edmond Dantes n-a avut parte de asta!
Abatele Faria a existat!
Turistul care păşeşte pe insula If va avea întotdeauna această întrebare în suflet: Oare Edmond Dantes chiar a fost „oaspete” al castelului-închisoare? Mai ales că, deasupra uneia dintre celule, de vreo sută de ani (adică exact de pe când insula a început a fi vizitată în scop turistic) e scris: „Cachot B. Edmond Dantes. Monte Cristo” (Celula B. Edmond Dantes. Monte Cristo). Înscrisul acela e considerat de unii dovada clară că Monte Cristo a existat. Ce ştim cert – căci există documente în sensul acesta – e că pe mica insulă din arhipelagul Frioul, în largul Marsiliei, a fost încarcerat Abatele Faria... (a ajuns acolo în anul 1797, nu se mai cunoaşte însă ce s-a întâmplat cu el). Abatele Faria, vă amintiţi, este acela care, în romanul lui Dumas, îl „şcoleşte” pe Dantes şi-i lasă drept moştenire harta locului unde fusese ascunsă o comoară. Iată, deci, că avem certitudinea că este real cel puţin unul dintre „musafirii” de la Chateau d’If citaţi de Dumas. De ce nu ar fi fost să fie şi cel de al doilea? Tehnica „scriiturii” lui Dumas era aceasta: să pornească de la personaje şi evenimente reale, pe care să le „înveşmânteze” în situaţii ficţionale, să le „antureze” cu personagii ieşite din fantezia creatorului.
Cizmarul Picaud alias lordul Wilmore
Dacă ar fi să dăm crezare ghizilor de la Chateau d’If, atunci, da, Edmond Dantes a existat. Doar că nu s-a numit aşa, iar povestea lui are un alt tip de romantism decât cea din romanul romancierului cu sânge creol. Dacă despre Abatele Faria a aflat din analele închisorii din arhipelagul Frioul, personajul lui Monte Cristo i-a fost inspirat de o cărticică scrisă de... unul dintre arhiviştii Poliţiei franceze. Da, da. Jacques Peuchet a publicat, pe la 1840, o culegere de cazuri celebre din arhiva poliţiei. Unul dintre cazurile pe care el le citează este acela al unui... cizmar din Nimes, pe numele său Pierre Picaud. El a reuşit să câştige inima unei tinere foarte bogate, cu care, de altfel, s-a şi logodit. Alţi patru bărbaţi care râvneau la inima (şi mai ales la mâna şi averea) fetei i-au pus gând rău şi l-au acuzat că ar fi lucrat ca spion, împotriva lui Napoleon. Era o vreme când Napoleon încingea spiritele, e deci de înţeles că bietul logodnic a fost trimis în închisoare. După 7 ani, a reuşit să scape, luând locul unui alt condamnat, care murise. De la acesta, se pare, a aflat şi secretul unei mari comori, ascunsă pe undeva, într-o peşteră, în apropiere de Milano. După evadarea sa, în 1814, Picaud s-a dus după comoară şi s-a reîntors în Franţa, luând numele unui nobil englez... Lord Wilmore. Apoi, următorul deceniu l-a petrecut ţesând intrigi în jurul celor care erau vinovaţi de condamnarea şi închiderea lui. Ah! dulce (şi scumpă! – la propriu) răzbunare!
Pentru cei care cunosc romanul lui Dumas (ori măcar au văzut vreunul dintre cele 10-12 filme făcute după el) este evidentă asemănarea dintre povestea aceasta şi cea a contelui de Monte Cristo.
Rinocerul şi alţi oaspeţi legendari de pe insula If
În ce priveşte insula If, cu stâncile ei cizelate de bătaia Mistralului, ar trebui să ştiţi că ascunde încă multe alte poveşti. Castelul-închisoare se apropie cu paşi repezi de jumătatea de mileniu (a fost construit de Regele Francisc I, între anii 1524-1531) şi multe momente (întunecate) ale istoriei Franţei au legătură cu existenţa lui. Câteva mii de hughenoţi au fost închişi aici. Monsieur de Niozelles a fost "locatar" aici pentru că... a refuzat să-şi dea jos pălăria, dinaintea Regelui Ludovic al XIV-lea, şi tot aici au fost închişi scriitorul Gabriel Riqueti (secolul XVIII) şi unul dintre liderii Comunei din Paris, Gaston Cremieux.
Pe lista „celebrităţilor” care au stat o vreme pe insulă se află şi un... rinocer. Este vorba despre un exemplar superb din această specie care, la 1515, fusese trimis de regele Portugaliei, în dar, Papei Leon al X-lea (rinocerul fusese primit de suveranul portughez, la rândul său, în dar, din partea unui rege indian). Vaporul care-l transporta a fost nevoit să oprească în golful ferit al insulei (fortăreaţa încă nu se construise pe atunci), pentru reparaţii, după ce fusese prins de furtună. Se zice că, în vremea asta, rinocerul s-a plimbat pe insulă legat cu un lanţ de aur. Un marinar cu veleităţi de grafician ar fi făcut atunci mai multe desene înfăţişându-l pe rinocer pe insula If, iar aceste desene au fost folosite de însuşi Albrecht Durer, ca sursă de inspiraţie pentru una dintre celebrele sale gravuri, înfăţişând ciudata şi teribila bestie...
jurnalul.ro/