Chiar dacă în ziua de Bobotează, în Tulcea nu se auzea nici șoaptă de clopot, aceste fiind interzise de osmanlâii care stăpâneau orașul și întreaga Dobroge, oamenii coborau încă din zori, de pe dealurile din jurul Dunării, ieșind cu mic și mare din mahalalele creștine.
Cu o zi înainte, preoții umblaseră prin acestea și stropiseră cu agheasmă casele și restul acareturilor, semn că Ziua cea Sfântă a Botezului Domnului Isus urma să vină. Tot acest puhoi de oameni, se oprea mai întâi la cele trei biserici, Buna Vestire (Grecească), Sf. Gheorghe (Bulgărească) și Sf. Nicolae (încă neterminată, serviciul religios ținându-se în bisericuța veche din lemn) unde participau la slujbă și de unde porneau apoi cu mare alai către Dunăre, scoțând din biserici prapurii și icoanele cele mai frumoase. Gerul cumplit și bătaia Crivățului nu era nici o piedică pentru tulcenii creștini, pătrunși de credința și de importanța zilei de Bobotează. Aproape în fiecare iarnă, Dunărea îi aștepta înghețată bocnă, transformată în cel mai lat și neted drum din această parte a Imperiului Otoman, motiv de a călători pe oglinda de gheață, cu sănii și căruțe, în locul corăbiilor și piroscafurilor pufăitoare.
Cu 2-3 zile înainte, adevărate echipe de oameni aleseseră locurile cele mai bune pentru sfințirea apei, locuri aflate în dreptul Stâncii Tulcei, Vadul Sacagiilor, Portul vechi și alte locuri mai puțin importante, pe care și le alegeau lipovenii, ucrainenii, armenii, cu bisericile lor mai mici. Înarmați cu topoare și fierăstraie tăiaseră în gheața groasă cruci mari de gheață, ajungând până la apa limpede din care ieșeau fuiori de aburi. Apoi căraseră cu căruțele pământ pe care îl așternuseră peste gheață și peste care urmau să se facă focuri. Cei mai gălăgioși dintre toți erau bulgarii cu adevărate orchestre de cimpoaie și darabane, la care cântau cu patimă, acompaniindu-și preoții și cântăreți de strană. Alaiurile se încheiau cu sute de căruțe și cai duși de căpăstru, ce urmau să ajungă pe malul Dunării, pentru a fi sfințiți de preoți, astfel încât tot anul să fie feriți de boală și să aibă spor la muncă. La urmă de tot, veneau turcii și tătarii, cu caii lor, știind că sărbătoarea ghiaurilor făcea bine la toți caii, neținând cont că stăpânii lor se închinau la Allah sau alt Dumnezeu. După slujba de sfințire a apelor și a cailor, urmau petrecerile în jurul focurilor iuți de stuf și salcie, pe jarul cărora se frigea pește și carne de porc. Se fierbea țuică și Somoveancă, un vin alb și bun de Niculițel. Se bea îndulcit cu miere și câteva boabe de piper, dar puține că erau piperat de scumpe. Printre oameni începeau să se amestece și copii de evrei care vindeau mere murate, sau turci cu sugiuc, șerbet și bragă. În acest timp, lăutarii se preumblau de la un grup la altul, încercând să-i înduplece pe creștini să le accepte repertoriul, știind că după prima cântare, distracția avea să țină până dimineață. Cel mai straniu spectacol îl ofereau fetele tinere, de măritat, care purtând încălțări ușoare făceau tot posibilul să alunece și să cadă pe gheață, semn că aveau să se mărite negreșit până în iarna viitoare. Duduia gheața sub bușiturile tinerelor tulcene, care își înmuiau oasele pe gheața tare ca piatra, plecând apoi spre case ținându-se de șale și visând la feți frumoși în bărci din lemn de abanos. Cam așa își petreceau tulcenii sărbătoarea de Bobotează, pe la 1870, în timp ce de la Palatul Pașei, mutesariful și cadiul pândeau din spatele geamurilor înalte ca totul să se desfășoare în liniște și pace, invidioși că ghiaurii erau în stare să se bucure pe un frig atât de năprasnic.
Fotografii culese din timp și pretutindeni, mai noi sau mai vechi, acum și de demult…