De data aceasta, clandestinii nu au strigat și nu au afișat pancarte cu sloganul „Nu granițelor. Nu națiunilor”, așa cum s-a întâmplat în aprilie 2013, în capitala fostei „Fortăreţe Europa”, la Bruxelles. Atunci, pentru a le îndeparta starea de anxietate și coșmarurile cauzate de intrarea ilegală pe un teritoriu străin, parlamentari europeni, organizații civice și experți s-au alăturat imigranților ilegale pentru a le apăra „drepturile și libertățile fundamentale”.

Uimitor nu este că după ce au sfărâmat „lanțurile” colonialismului – adică după ce au scăpat de cei care le-au construit drumuri, poduri, căi ferate, școli și spitale, și i-au împiedicat să se mai măcelărească între ei, sau să moară de boli și de foame -, „dezrobiții” fug acum de dictaturile, persecuțiile, războaiele civile între triburi și clanuri, și genocidurile din țările lor independente de peste jumătate de secol. Uimitor nu este nici faptul că năvălesc în țările foștilor stăpâni colonialiști, cerându-le acestora să le asigure un trai mai bun, libertate și apărarea drepturilor.

Nu, uimitor este cât de puțini sunt cei care mai au curajul să remarce public acest lucru.

Din fericire pentru cetățenii săi, Israelul nu este o țară din Uniune Socialistă Europeană, așa că „bieții” clandestini se mulțumesc doar cu trecerea ilegală a granițelor, nemaiavând curajul, după aceea, să mai ceară și desființarea lor.

Preocupat de respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor propriului stat și nu de asigurarea unui somn liniștit, pe banii contribuabililor, pentru cei care-l invadează, primul ministru, Benyamin Netaniahu, a putut declara în 2012, înainte de a decide construirea la granița cu Egiptul a unui „zid electronic” lung de 230 de kilometri al cărui scop era acela de a opri invazia africană: „Problema celor care se infiltrează ilegal prin sud constituie o amenințare pentru caracterul evreiesc și democratic al Statului Israel.”

Construcția „barierei electronice” a fost terminată în 2013, imigrația ilegală fiind astfel oprită. Acțiunea a fost completată de legea votată de către Knesset, Parlamentul din Israel cu o majoritate de două treimi, pe 10 decembrie. Legea prevede internarea imigranților ilegali africani în centre de detenție „deschise” sau „închise”, până la repatrierea lor.

Cu ocazia votului, deputatul Tamar Zandberg, de la partidul Meretz (de stânga), a întrebat ironic: „Intenționați să-l plasați pe Nelson Mandela într-un centru de detenție „deschis” sau „închis?”. Dacă și-ar fi întrebat colegii parlamentari despre intenția de a o plasa într-un centru de detenție pe Cecile Kyenge, fostă imigrantă clandestină provenită din Congo, ajunsă ministru în guvernul italian, Zandberg ar fi dat dovadă de o surprinzătoare manifestare de spirit retoric. Întrucât Nelson Mandela, deși negru și african, nu a fost nici musulman, nici imigrant ilegal în Israel sau altă țară, Zandberg s-a limitat a fi un simplu idiot util.

În Marea Britanie, astfel de „inteligențe”, cu putere de decizie în ultimile decenii, au făcut ca peste 600.000 de englezi albi să fie obligați să-și părăsească în doar zece ani, sub presiunea masei de imigranți, cartierele sau localitățile de baștină, și să se mute în enclave monoetnice sau chiar în alte țări.

Procesul continuă nestingherit. Încă 12 milioane de imigranți se vor alătura celor deja existenți, astfel încât Marea Britanie va avea la jumătatea secolulului al 21-lea, dacă se păstrează ritmul schimbărilor, peste 30 de milioane de locuitori proveniți din imigrație.

Dar Israelul nu-și poate permite, datorită suprafeței foarte mici și densității mari a populației, să se lase invadat de jumătate din continentul african și nici să permită ca Tel Aviv-ul să devină oraș musulman. Nu-și permite nici să ajungă în situația Franței, care cheltuiește peste un miliard de euro anual numai pentru îngrijirea medicală a celor peste 250.000 de clandestini. De altfel, suma reprezintă doar o fracție din prețul (84 miliarde euro) pe care francezii îl platesc anual, conform raportului Posokow, pentru a asigura reușita invaziei extra-europene.

Dacă „Fortăreața Europa” s-a predat fără să tragă măcar un foc de arme, la Tel Aviv, după manifestația clandestinilor, ministrul de interne, Gideon Saar, a declarat cu fermitate: „Lacrimile vărsate de propietarii de restaurante pe farfuriile murdare care se acumulează în chiuvetă nu fac politica Israelului. Este responsabilitatea noastră, și nu a organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului sau a tribunalelor, de a apăra granițele țării”. Deputatul Miri Regev a spus, reflectând poziția unei majorități a israelienilor: „Aici nu este anarhie. În cele din urmă riscăm ca aceste persoane să preia controlul asupra țării. Nu suntem gata să primim 100.000 de infiltrați musulmani.”
Progresismul lacrimogen al ONG-urilor ce compun „coloana a cincea” din Israel a fost nevoit să bată în retragere. În consecință, cotidianul Le Monde s-a simțit nevoit să scrie că „legea israeliană este ca un monstru rece”.

Da, legea din 10 decembrie este, poate, „un monstru rece” pentru cei care forțează frontiera Israelului, dar este un apărător de nădejde al identității unui popor ce refuză să fie invadat și înlocuit printr-o imigrație dezlănțuită și distrugerea echilibrului demografic. Această lege, poate imperfectă, va continua să își facă efectul, în ciuda trompetelor Stângii internaționale.

Imigranții ilegali nu vor primi dreptul la muncă și vor fi cazați pe timpul nopții în centre de detenție deschise, unde vor avea obligativitatea să facă prezența de trei ori pe zi. Clandestinii care au încălcat legile și nu au respectat regulile „centrelor deschise”vor fi transferați în „centrele închise”, unde vor putea fi deținuți un an de zile fără a fi judecați. Ei vor putea părăsi oricând aceste centre dacă acceptă să se întoarcă în țările lor.

Hotărât să nu urmeze modelul multicultural european, Israelul constituie un precedent periculos pentru cei care au ales să îndepărteze orice barieră din fața invaziei islamice. Despre aceștia din urmă, Viktor Orban, mult-criticatul premier al Ungariei, spunea într-un discurs ținut la Chatam House:

Din această cauză internaționalistă, „reflectoarele” presei mondiale sunt ațintite zilnic asupra micuțului stat, singura democrație din Orientul Mijlociu, care pune, culmea, în pericol „valorile primordiale simbolizate de lupta pentru egalitate și combaterea rasismului”.

În timp ce Israelul este pus la stâlpul infamiei pentru că se apără, „opoziția democrată” din Siria își continuă nestingherită implementarea originalei „democrații islamiste” printr-un program, scrupulos respectat, de execuții, decapitări și biciuirii publice.

În Iran, noua „conducere reformistă” urmează cu consecvență programul de înarmare nucleară al vechii conduceri fundamentaliste, iar Arabia Saudită, care are o suprafață de o sută de ori mai mare decât Israelul, hotărește, fără că nimeni să o acuze de rasism și încalcarea drepturilor omului, să expulzeze în regim de urgență 1.000.000 de imigranți clandestini.

În Egipt, preferații președintelui Obama, Frații Musulmani, se dedau în continuare la atacuri teroriste sângeroase ce au ca țintă instituțiile statului și minoritatea creștină, în timp ce, în Israel, un terorist palestinian încearcă să decapiteze o fetița evreică de 9 ani. Mai este nevoie să ne imaginăm intensitatea urletului mediatic internațional care s-ar fi declanșat dacă un soldat israelian ar fi încercat să aplice același „tratament” unui copil palestinian?

Toate acestea se întâmplă într-un minunat clar-obscur informațional și într-o cvasi totală tăcere mediatică.

În așteptarea decernării premiului Nobel pentru „cea mai inutilă organizație mondială”, Organizația Națiunilor Unite critică, condamnă, denunță și stigmatizează politica Israelului în Gaza, Iudeea și Samaria, și cere ca locuitorii israelieni ai platoului Golan să devină cetățeni sirieni. Astfel ei vor liberi să moară în războiul civil ce distruge țara vecină.

21 de rezoluții contra Israelului – unicul stat apartheid (!) care mai există pe Pâmânt, acum că Africa de Sud a devenit un paradis multicultural – au fost scoase pe bandă rulantă numai anul trecut. Probabil că a 22-a rezoluție, cea care condamnă Israelul că încalcă drepturile omului deoarece nu se lasă invadat și colonizat, este deja pregatită. În pauze, pentru a se mai relaxa, ONU alege în Consiliul pentru Drepturile Omului: Rusia, Cuba, China și Arabia Saudită. Și de ce nu? Doar pe 10 decembrie 2012 a fost aleasă vicepreședinte al acestui „înalt for” însăși Mauritania sclavagistă.

Într-o lume în care noțiuni ca „popor”, „credință”, „patrie” și „identitate națională” sunt privite ca niște ruine în umbra cărora emancipații de azi își fac nevoile, Israelul, asemenea unui bastion inexpugnabil, rezistă. Poate și pentru faptul că, spre deosebire de alții, nu-și permite luxul să piardă vreo luptă. Așa cum spunea unul dintre marii săi oameni, „dacă vreodată Israelul va pierde un război, singurul lucru pe care îl va face ONU, va fi să păstreze un minut de tăcere”. De Bogdan Calehari – In linie dreapta