40.000 de de sârbi trăiesc în nordul provininciei Kosovo, într-o republică autonomă Srpska sprijinită politic de Belgrad. În ianuarie 2008, la invitaţia Asociaţiei Veteranilor de Război Sârbi din fosta Iugoslavie am vizitat provincia Kosovo Erau zile dramatice, când Priştina îşi proclama independenţa faţă de Belgrad, iar sârbii din Kosovska Mitroviţa luptau cu arma în mână, atacând punctele de frontieră albaneze şi KFOR pentru a îşi păstra autonomia faţă de UCK. În nordul provinciei Kosovo s-a înfiinţat o republică Srpska independentă de Priştina şi nerecunoscută de nicio ţară. Era un fel de terra incognito, de fapt o “ţară a nimănui”. În acele zile cumplite, când mănăstirile ortodoxe sârbe erau incendiate de islamiştii alabanezi am vizitat această Ţară a Nimănui: Republica Srpka, cu capitala în partea de nord a oraşului Kosovska Mitroviţa locuită de sârbi. Delgaţia de români a fost singura din România care a avut curajul şi camaraderia ortodoxă să viziteze pe fraţii sârbi din Kosovo, în acele clipe cumplite. Toată lumea din ţară şi presa mi-a cerut să nu mă duc în Kosovo că e periculos. Eram membru în conducerea PNG Cluj şi Gigi Becali vitupera la televiziunile de ştiri generaliste împotriva mea, că nu are nicio legătură cu vizita în Kosovo, chiar dacă eram membru de partid. Nici măcar un prieten arhicunoscut, un mecena cultural miliardar de la Bucureşti nu a dorit să finanţeze delegaţia română spre Kosovo. Plecarea s-a făcut pe banii unui om de afaceri clujean, care a venit cu noi în Kosovo, spre cinstea lui. Am trecut graniţa între Serbia şi Kosovo cu paşapoarte româneşti după ce am convins grănicierii francezi din Legiunea Străină că suntem “turişti”. Protecţia fizică ne-au asigurat-o doi foşti combatanţi sârbi din războaiele din Bosnia şi Croaţia. Experienţa kosovară a fost extrem de interesantă. A fost prima şi ultima mea călătorie într-o zonă de război, într-o ţară a nimănui, în care maşinile nu aveau numere de înmatriculare, drumurile spre localităţile sârbeşti ocoleau satele albaneze, casele albanezilor erau dărâmate, iar bisericile ortodoxe zăceau fumegând în ruine. Politica genocidului etnic dădea roade, din partea ambelor tabere combatante. Sârbii din nordul capitalei Kosovska Mitroviţa ne-au primit cu braţele deschise şi ne admirau pentru curajul nostru. Eram patru români: un poet, un jurnalist, un jurist şi un om de afaceri.

Pentru sârbii kosovoari vizita delegaţiei româneşti a fost în acele zile de izolare, război şi proclamarea independenţei albanezilor kosovari un fel de balsam spiritual peste rana deschisă a frângerii pământului istoric sârbesc de pe Câmpia Mierlei. Nicio delegaţie străină, nici măcar rusească, când Republica Srpska era izolată de trupele KFOR şi de armata separatistă albaneză UCK, nu a venit să le aducă un mesaj de prietenie şi îmbărbătare sârbilor, doar cei patru români din Cluj-Napoca. În ochii sârbilor, cu care ne-am întâlnit am văzut lacrimi amare de recunoştinţă. Atunci, în celebrele cafenele sârbeşti de pe malui râului Ibar, lângă casele albanezilor incendiate ne-am întâlnit cu numeroşi politicieni sârbi locali. Unul dintre ei putea fi şi tânărul Dimitrjie Janicijevici, ucis zilele acestea de către radicalii albanezi. Toţi şi-au exprimat bucuria că patru români au venit în acele momente dificile să fie alături de ei şi să se roage în bisericile ortodoxe întru frăţietatea credinţei adevărate. Sârbii erau extrem de trişti că lumea întreagă îi părăsiseră şi totuşi patru români nu i-au lăsat singuri. Cred că acel pod al prieteniei, care l-am construit atunci în 2008, între românii şi sârbii kosovari va fi înscris în analele istoriei locale.

Am trecut şi podul prieteniei construit peste râul Ibar de către Tito în anii 70 în partea albaneză a oraşului Kosovska Mitroviţa, cu uşoară teamă în suflet datorită lunetiştilor albanezi care aveau puştile îndreptate spre luptătorii sârbi rămaşi pe partea sârbească a oraşului şi râului. Albanezii nu s-au legat de noi, doar se uitau cu priviri reci şi întrebătoare. Nu am pătruns adânc în oraş, iar legionarii francezi ne protejau cu automatele lor de la distanţă. Partea musulmană a oraşului nu mi-a inspirat încredere, aşa că ne-am întors din nou în zona sârbească unde localnicii ne-au primit ca fraţii. Atunci, de emoţie şi în miezul evenimentelor, nu am simţit importanţa istorică a vizitei noastre în acele clipe cumplite pentru sârbii kosovari, am început să o percep abia la o lună după ce m-am întors la Cluj-Napoca, unde şeful TVR local, jurnalistul Romeo Couţi mi-a solicitat o întâlnire şi m-a întrebat spre informare, cum a fost în Kosovo, deoarece dorea să plece acolo cu o echipă a televiziunii. El a mers abia în februarie, la o lună de la proclamarea independenţei Kosovo, dar în capitala albaneză Pristina, sub protecţia trupelor KFOR şi UCK. Nici măcar TVR-ul nu a avut curajul să viziteze terra incognito, “ţara nimănui” de atunci: Republica Srpska.

Trebuie să-i mulţumesc luptătorului sârb Saşa, care a asigurat ireproşabil protecţia fizică a delegaţiei române în Kosovska Mitroviţa şi în partea de nord a provinciei Kosovo. Saşa era un bărbat încercat de lupte în Bosnia, Kosovo şi estul Croaţiei. Când am coborât dimineaţa de pe un munte, şi se auzeau focuri de Kalaşnicov în depărtare, după ce înnoptasem la o mănăstire ortodoxă în inima pădurii cu numele tradus din slavonă Râul Negru, l-am întrebat pe Saşa dacă are mustrări de conştiinţă că a ucis oameni în război. Mi-a răspuns direct: Nu! Pe front, a explicat el, dacă nu ucizi eşti ucis de inamic. El a împuşcat numai soldaţi combatanţi pentru apărarea Serbiei şi a Ortodoxiei, dar ar avea cumplite remuşcări dacă ar fi ucis civili pe timp de război sau soldaţi inamici pe timp de pace. Răboiul are legile şi mecanismele sale psihologice diferite de perioada de pace şi normalitate, mi-a explicat surâzător el. Am plecat din Kosovska Mitroviţa spre Cluj-Napoca cu credinţa datoriei împlinite faţă de poporul vecin şi prieten şi cu certitudinea faptului că Kosovo este Serbia. De Ionuţ Ţene – NapocaNews