În plan extern, atât legionarii cât şi Ion Antonescu doreau continuarea alianţei politice, economice şi militare cu Germania. Legionarii erau simpatizaţi de cadrele înalte din Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, deoarece aveau o bază ideologică şi organizatorică solidă la nivel naţional, în vreme ce Ion Antonescu era susţinut de armata germană. Pentru a media conflictul intern dintre forţele naţionaliste româneşti, cancelarul german Adolf Hitler i-a chemat la Berlin pentru negocieri pe Ion Antonescu şi pe Horia Sima, cel din urmă refuzând să dea curs invitaţiei din motive necunoscute şi nelămurite total nici în prezent. Deznodământul a fost unul previzibil, Germania, care plănuia Operaţiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice, avea nevoie de stabilitate în România, mai ales datorită resurselor petroliere şi astfel a decis să tranşeze problema în defavoarea legionarilor.

Astfel, în perioada 21-23 ianuarie 1941 a avut loc aşa-zisa “rebeliune legionara”,  practic o lovitură de stat a armatei, orchestrate de generalul Ion Antonescu, după ce acesta a obţinut în prealabil acceptul Berlinului. Armata a luat cu asalt mai multe instituţii conduse în conformitate cu legea din acea perioadă de legionari. Aceştia au ripostat, baricadându-se în sedii şi birouri, rezistând eroic în faţa asaltului antonescian.

“N-a existat o ‘rebeliune legionară’. A existat o lovitură de Stat a Generalului Antonescu. Aceasta lovitură s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg. Adevăratul protagonist a fost poporul. N-a existat o rezistenţă organizată de mine, un ordin sau chemare la luptă. Nu poate nimeni să dovedească, prin vreun act oarecare, că am răzvrătit poporul. Poporul s-a răzvrătit de la sine, presimţind că lovitura lui Antonescu va aduce nenorociri mari pentru ţară, cum s-a şi întâmplat. Căci de aici pleacă tot răul care s-a abătut asupra neamului nostru de atunci şi pâna astăzi. Planul lui Antonescu, de a înlănţui din nou naţiunea, a fost pulverizat de spontaneitatea şi amploarea reacţiei populare”, scria ulterior Horia Sima în volumul “Era libertăţii”.

Văzând că situaţia se degradează rapid, existând riscul unui război civil, Adolf Hitler cere Mişcării Legionare să se predea, cu garanţia exilului în Germania a cadrelor din conducere.

După depunerea armelor însă mii de legionari vor fi omorâţi sau arestaţi, trecând apoi din puşcăriile antonesciene direct în cele comuniste. Alţi legionari vor fi trimişi pe frontul de est în misiunile cele mai grele, unde se înregistrau pierderi uriaşe.

În timpul aşa-zisei rebeliuni, cu ajutorul serviciilor secrete, au fost organizate mai multe acte de vandalism, îndreptate în special împotriva evreilor, dar şi a populaţiei majoritare, cu scopul denigrării imaginii Mişcării Legionare. Au existat martori oculari care au relatat că în unele cartiere periferice autorităţile au oferit cămăşi verzi ţiganilor şi infractorilor care “au primit liber” la spargeri şi jafuri. Deasemenea, uriaşa maşină de propagandă a vremii s-a pus în mişcare şi s-au lansat mai multe zvonuri şi relatări, care ulterior s-au dovedit a fi false, despre diverse fapte sângeroase ale legionarilor contra civililor şi militarilor.

Un mic grup de legionari se va refugia în diverse state din Europa, inclusiv în Germania, unde vor fi inetrnaţi în lagăre, având însă un statut diferit de cel al prizonierilor. Aceştia vor fi mereu folosiţi de Berlin ca o metodă de şantaj la adresa lui Ion Antonescu, până la sfârşitul regimului militar, odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944, organizată de data aceasta de partidele istorice, comunişti şi regele Mihai. Sursa: FrontPress.ro