Până la Sebeş am mers cu un microbuz gripat care nu-i funcţiona frâna de mână. Ce m-a surprins în orăşelul lui Lucian Blaga este faptul că toate străduţele au fost asfaltate, mai puţin zona care trebuia: autogara, unde tronau bălţile îngheţate, pietrişul, praful şi o clădire în construcţie. Autogara din Sebeş, care face transbordarea românilor din Ardeal, care se întorc la lucru în străinătate, arată ca Turnul lui Babel. Zeci de autocare vin din toată ţară şi iau muncitorii spre Roma, Valencia, Suedia, Anglia, Germania sau Franţa. Când se face transbordarea din microbuze zeci de puradei şi ţigani cu pălării sau fuste multicolore asaltează turiştii care aşteaptă să se îmbarce. Te cuprinde greaţa, dar cei de la primăria Sebeş nu au auzit că există Poliţia Locală să facă ordine în autogară.

Când reuşeşti să urci într-un autocar cu români care se întorc la lucru ai sentimentul că a început marea retragere din est în faţa tăvălugului rusesc. Mutre de oameni simpli cu feţele şi mâinile umbrite de lucru greu, ţigani, interlopi, prostituate, muncitori în construcţii, ţepari, hoţi de buzunare, femei de serviciu şi îngrijitoare de copii. O lume pestriţă ţi se descoperă. E România care părăseşte pământul natal în căutarea unui El Dorado iluzoriu. Cu cei care am vorbit şi au petrecut sărbătorile acasă niciunul nu mai doreau să se întoarcă acasă înapoi. Toţi şi-au făcut un rost umilitor în Occident.

De la Sebeş pornesc în coloană sute de autocare cu români care pleacă la muncă, cu români care privesc înapoi cu mânie şi cu ură faţă de clasa politică coruptă şi faţă de o societate care i-a refuzat. Pauze lungi pentru transbordări se mai fac la Deva şi Arad, după care se mai aşteaptă încă o oră să se spele autocarul într-o benzinărie. Până ieşi din ţară ţi se acreşte.

La vama Nădlac vameşii români nu au auzit de Băsescu şi DIICOT decât la televizor când se dă pe post pentru fraieri imagini cu vameşi arestaţi pentru mită. În realitate toţi românii din autocare strâng bacşişuri în euro în plase de plastic care le dau şpagă vameşilor să nu se controleze şi reţină bagajele. Emigranţii români care au aflat că din cei 80 de călători eram singurul care nu mergeam la lucru în Germania, ci la studii mi-au spus: Vedeţi domnule, de aceea am plecat din ţară. La germani nu trebuie să dăm şpagă la vamă şi poliţie ca aici, deşi Băsescu şi hoţul de Voiculescu se laudă cu lupta anticorupţie. Am tăcut ruşinat. Le-am dat dreptate amărâţilor de muncitori. Ei nu ştiu că camerele de filmat din vamă nu-i filmează pe şpăgarii de la graniţă, ci că  trădătorii din servicii sau corupţii din DIICOT filmează, urmăresc şi hărţuiesc pe patrioţi români. Ei nu ştiu şi nu pot înţelege lucrurile astea, milioanele de români care au ales calea exilului fără să privească înapoi spre ţară decât cu ură şi umilinţă. Odată intraţi în Ungaria am urcat cu autocarele pe autostradă şi drumul de şarpe al curselor cu autocare româneşti străpungeau noaptea europeană spre marile metropole. Ne opream la benzinării şi eram avertizaţi să nu jucăm alba-neagra, deoarecea deveneam victime sigure interlopilor. La atât de multe benzinării am oprit că am făcut o glumă de a râs tot autocarul: Cehia asta seamănă cu o benzinărie!

Autocarele se opreau la Budapesta, Bratislava, Praga sau Dresda să lase muncitorii obosiţi şi îmbătrâniţi de muncă să lucreze pentru străini, că ţara lor nu le mai oferă niciun viitor, datorită clasei politice devenită marioneta unor interese ale marilor puteri. Când treceam prin Bratislava, Praga sau Dresda mi-am adus aminte de vremurile când le-am vizitat cu familia cu maşina personală. În noapte lângă Piaţa Venceslav sau la ringul Dresdei mi-a dat o lacrimă. Am fost surprins ca la Praga să coboare un sfert de autocar: tineri care lucrează în marele oraş ceh, dovadă că Cehia nu e în criză. Pe autostrada cu trei benzi am ajuns la aeroportul din Leipzig. Am coborât singur într-o parcare imensă. Ceilalţi călători mergeau la Berlin. Mi-a fost puţin teamă de necunoscut. Nu m-am dezmeticit bine pe peronul parcării aeroportului când m-a abordat zâmbitor un bătrânel amabil cu un taxi Mercedes galben, care s-a oferit să mă ducă în Leipzig. Era bucuros că a întâlnit un român din Transilvania, cel puţin aşa arăta. Leipzig e la circa 20 de kilometrii de aeroportul internaţional. Dar am mers foarte repede, deorece autostrada are trei benzi şi bătrânelul cu Mercedesul rula fără limite de viteză cu 180 Km pe oră. Mi-a spus că are nostalgii după vechiul DDR, unde viaţa era tihnită şi că politicienii germani de azi sunt la fel de hoţi ca Băsescu şi Iliescu. Posibil, mi-am spus în sinea mea, dar nu au furat chiar tot că au reuşit să facă un aeroport ultra-modern la un oraş cât Clujul legat de o autostradă cu trei benzi de 20 km până la oraş, fapt ce face să nu se se simtă distanţa. În cinci minute am intrat în oraşul vechi Leipzig şi pe caldarâm mi s-a părut că văd urmele paşilor poetului Panait Cerna care şi-a susţinut aici  doctoratul la începutul secolului XX. Dar asta e o altă poveste… De Ionuţ Ţene – NapocaNews