Acvila de munte (Aquila chrysaetos, pe numele ei ştiinţific) este pasărea asociată aproape întotdeauna de oameni cu definiţia şi imaginea de vultur, cu toate că vorbim nu doar de două specii sensibil diferite, ci chiar de două familii separate. Astfel vulturii, sau vultanii accepţiunea corectă a termenului grupează o subfamilie distinctă în cadrul familiei Accipitridae care cuprinde păsări de talie mare, cu aripi lungi şi late şi coadă scurtă, majoritatea cu gât golaş, adaptat scormonitului în cadavre, şi picioare relativ firave, echipate cu ghiare scurte şi drepte.

Vulturii sunt incapabili să vâneze prăzi active şi agile, fiind păsări adaptate perfect consumului de cadavre.

Deşi la ora actuală specialiştii au reuşit să identifice şi să clasifice aproximativ şaizeci de specii de acvile, acvila de munte este inclusă în subgrupa aşanumitelor acvile propriuzise, sau acvile încălţate (li se pune aşa deoarece tarsul le este îmbrăcat în pene până la baza degetelor). Acvilele din genul Aquila se deosebesc de acvilele codalbi (genul Haliaeetus), şerpari (genul Circaetus), acvilele ulii (genurile Spizaetus şi Nisaetus), precum şi de aşa numitele acvile de junglă (genurile Harpia şi Pithecophaga) şi prin coloritul lor relativ uniform cu nuanţe de negru, brun, ocru, maroniu.

Revenind la acvila de munte, trebuie menţionat faptul că aceasta este specia la care nu doar românii, dar şi majoritatea oamenilor din lume se raportează când se gândesc la un vultur.

Tot acvila de munte este cea mai de succes specie de pasăre de pradă de mari dimensiuni.

A cucerit patru continente, fiind răspândită pe mari zone din Europa, Asia şi America de Nord. Trăieşte chiar şi în Africa, cu precădere în Munţii Atlas, iar în anul 1996, a fost descoperită o populaţie distinctă de acvile de munte în plină Africă Tropicală, mai exact în Munţii Bale din Etiopia.

Peste această suprafaţă imensă, acvilele de munte au ocupat cu succes o serie de biotopuri diverse. Nu vă cramponaţi de denumirea sa, căci în tot arealul său această acvilă nu trăieşte strict în zonele muntoase, cu toate că cele mai multe perechi se întâlnesc în zone înalte. În lume, acvilele de munte s-au adaptat traiului în tundre, taigale, păduri de foioase, zone aride, platouri înalte şi bineînţeles zone stâncoase.

În tot acest areral de răspăndire, ornitologii au identificat un număr de şase subspecii distincte, diferite doar prin nuanţe ale penajului şi dimensiuni corporale. Cele mai mari acvile de munte sunt cele din Peninsula Kamceatka, estul Siberiei şi Munţii Altai, iar cea mai mică subspecie de acvilă (Aquila chrysaetos homeyeri) populează Spania, Insula Creta, nordul Africii, Asia Mică, Caucaz, Peninsula Arabă şi Munţii Bale.

Acvila de munte comună (Aquila chrysaetos chrysaetos) care populează toată Europa şi se mai găseşte încă şi în România, este o subspecie de talie medie, care are penajul cel mai deschis la culoare, comparativ cu restul subspeciilor.

Specialistul Paul Watson, unul dintre cei apreciaţi experţi în acvile de munte pe plan mondial, a identificat trei mari areale de răspândire a acvilelor în Bătrânul Continent. După el, există trei populaţii cantonate în zona scandinav-rusă, alpino-carpatică şi mediteraneano-balcanică.

Cea considerată de specialişti ca fiind cea mai adaptabilă şi versatilă specie de acvilă din lume, are un „design” de adevărat prădător în care Natura nu a precupeţit nimic pentru a crea una dintre cele mai mortale şi redutabile păsări din lume. Ca la mai toate speciile de păsări de pradă şi la acvile întâlnim un pronunţat dimorfism sexual, adică spre deosebire de mai toate păsările şi toate mamiferele, la acvile femelele sunt „sexul tare” fiind vizibil mai mari şi mai puternice decât masculii. Deci dacă observaţi accidental un cuplu de răpitoare la cuib, fie ele ulii, şoimi, bufniţe sau acvile, păsările cele mai mari din pereche sunt fără îndoială femelele.

Dimenisunile acvilelor indiferent de sex şi subspecie sunt cuprinse între 85-100 centimetri în lungime, cu o anvergură între 187-230 centimetri. Greutatea unei asemenea păsări poate varia între 2,6 – 6,7 kilograme. Penajul este caracteristic, de neconfundat pentru un cunoscător. Are o culoare brun-maronie, cu ape şterse pe partea superioară a aripilor. Păsările tinere, în primul penaj, au o nuanţă generală mai întunecată a penajului , iar jumătate din coadă precum şi o parte a aripilor sunt de culoare alb curat. Odată cu înaintarea în vârstă acest alb se restrânge până când dispare definitiv la păsările adulte, fiind înlocuit de striaţii şterse negru-maronii. Până la stadiul de adult, acvila de munte schimbă cinci tipuri de penaj până la cel definitiv.

Văzută pe cer, silueta sa este inconfundabilă pentru cel deprins cu specia. Are aripi lungi şi relativ late, iar coada este şi ea mai lungă şi mai lată decât a majorităţii acvilelor din genul Aquila, semn de mare vânător, căci cu ajutorul cozii pasărea schimbă rapid direcţia în urmărirea prăzilor. Caracteristic pentru specie este penajul galben-portocaliu al penajului d eep ceafă şi partea dorsală a gâtului, penaj care i-a dat atât denumirea ştiinţifică de „chrysaetos” unde în limba greacă veche înseamnă acvilă aurie, de la chrysi – auriu şi aetos – acvilă, cât şi pe cea din limba engleză de golden eagle.

Cu toate acestea, rămâne una dintre puţinele păsări care poate ucide un om cu ajutorul ghearelor şi puterii sale, după cum au demonstrat-o unele incidente cărora le-au căzut victime dresori şi paznici de grădini zoologice neexperimentaţi. Nu atacă omul în natură, dar în captivitate îşi pierde frica naturală de om în anumite condiţii şi devine foarte agresivă.

În ciuda ciocului său înspăimîntător, arma sa principală este reprezentată de gheare şi forţa acestora. Ca la toate răpitoarele cu excepţia şoimilor, ciocul este folosit doar la sfâşierea prăzii deja ucise. Moartea prăzii ghinioniste este produsă de cele patru gheare de la fiecare picior care înjunghie adânc şi zdrobesc consecutiv. Deosebit de mari, curbate şi ascuţite, aceste adevărate seceri negre sunt acţionate de muşchi şi tendoane incredibil de puternice. Cele mai puternice gheare sunt cea de dinapoi şi prima din dreapta piciorului. Gheara dinapoi este cea mai mare, ca în cazul tuturor răpitoarelor diurne. Oar în cazul acvilei de munte această gheară posterioară atinge lungimi cuprinse între 4.5 – 6,34 centimetri. Conform estimărilor o acvilă care strănge cu toată puterea obţine o forţă cu mult mai mare decât strânsoarea măinilor celor mai puternici oameni din lume. Testele de laborator au descoperit că forţa ghearelor unui mascul de acvilă este de 15 ori mai puternică decât strânsoarea mâinii unui om obişnuit. O femelă de acvilă este aproape de două ori mai puternică decât un mascul.

Au existat cazuri în Mongolia, în care acvilele dresate ţinute pe braţ s-au speriat brusc şi au strâns atât de tare încât au fracturat oasele carpiene, radiusul şi ulna…

Cu toate că ghiarele lor nu au putut străpunge mănuşile specile făcute din straturi multiple de piele groasă, simpla forţă a strânsorii a fost îndeajuns de mare pentru a provoca asemenea răni. Cu asemenea arme, dublate de un văz excepţional de ager, acvila de munte este una dintre cele mai puternice prădătoare cu aripi.

Un cercetător o consideră, fără să greşească drept cea mai importantă prădătoare a păsărilor şi mamiferelor mici şi medii din întreaga Emisferă Nordică. Ca toţi prădătorii, acvilele sunt mari oportuniste. Au totuşi preferinţe concretizate în iepuri, marmote, popândăi, hârciogi, vulpi, jderi, şi chiar câini şi pisici hoinare. În zonele aride şi deşertice baza hranei o reprezintă reptile precum şopârle şi broaşte ţestoase. Femelele puternice vânează uneori chiar căprioare şi capre negre. Între păsări, acvilele vânează îndeosebi, cocoşi de munte, ierunci, fazani, unele păsări mari de apă precum gâştele şi raţele.

Ornitologii au identificat un număr de şapte tactici de vânătoare folosite de acvile. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintează în vârstă acvilele se specializează în 3-4 tactici. Fie că planează lung la înălţime pentru ca prada să nu o vadă, sau zboară în viteză la rasul solului, sau chiar se strecoară abil printre stânci, acvila dă dovadă de inteligenţă şi perseverenţă în timpul vânătorii. Evident, nu are succes de fiecare dată, dar eficienţa sa în vânătoare creşte odată cu experienţa dobândită.

Sezonul de împerechere şi depunere a ouălelor nu este unul fix, ci este modificabil în funcţie de zonă şi habitat. Astfel, acvile din Europa inclusiv cele din România depun ouăle în lunile martie-aprilie, depinzând de temperatura şi climă. La fel precum în cazul majorităţii păsărilor de pradă, acvilele de munte trăiesc în perechi în care fiecare indivif este fidel celuilalt. O acvilă nu-şi caută alt partener de viaţă decât atunci când cel (cea) cu care era a murit din diverse cauze.

Păsările sunt mature sexual de la vârsta de 4-5 ani. Zborurile nupţiale sunt deosebit de spectaculoase cu păsările care planează una lângă alta în cercuri şi spirale largi, agăţându-se din când în când cu ghearele ca într-un dans sălbatic şi tulburător. Îşi face cuibul în zone cât mai inaccesibile, cel mai adesea în crăpături de stânci şi praguri ale unor pereţi abrupţi, dar cuibăreşte şi în copaci înalţi precum molizi, fagi, brazi, pini şi stejari.

Materialul pentru cuib este alcătuit din crengi de diferite mărimi, resturi vegetale uscate, căptuşit cu frunze uscate şi ace de conifere. Dacă este instalat pe un copac acesta devine de-a lungul timpului mult mai voluminos deoarece acvilele tot adaugă material în fiecare an la începutul sezonului de împerechere. Cuibul acvilei de munte este cel mai impresionant între toate speciile de păsări din Europa. Un cuib uriaş de acvile de la Graubunden (Alpii elveţieni) a fost investigat de naturalistul Ulrich Girtanner în anul 1871. Atunci, cuibul avea lungimea de 3 metri, înălţimea de un metru şi lăţimea de 2 metri, iar volumul total era de 6 metri cubi.

Acvilele europene depun de obicei două ouă, rar unul sau trei. Ouăle sunt mici pentru o pasăre atât de impozantă. Dimensiunile ouălelor după E. Rey sunt în medie de 74,1 x 57,7 milimetri. Culoarea de bază este întotdeauna albă, cu pete variabile brune sau brun-roşiatice. Rareori le clocesc ambele exemplare, cel mai adesea femela cloceşte neîntrerupt. Perioada de clocire durează între 42-45 zile. Intervalul de depunere între ouă este de 3-4 zile, iar clocitul începe imediat după depunerea primului ou. După eclozare, puii au un puf alb şi des, şi sunt acoperiţi şi încălziţi non-stop de femelă. De la vârsta de 30 de zile, mama nu-i mai acoperă, puii fiind deja mari.

Acvilele de munte, la fel ca cele de câmp (Aquila heliaca), acvilele de stepă (Aquila nipalensis), acvilele australiene (Aquila audax ) şi acvilele ţipătoare mari (Aquila clanga) dau dovadă de aşa numitul cainism facultativ, adică puii nu se ucid între ei în fiecare an, existând dese cazuri în care doi sau chiar trei pui supravieţuiesc cu bine până în momentul în care au părăsit cuibul. Pe de altă parte, la acvilele negre africane (Aquila verreauxi) şi acvilele ţipătoare mici (Aquila pomarina) fenomenul de cainism obligatoriu, în care întotdeauna puiul cel mare îl ucide pe cel mic.

Penele le apar până la vârsta de 50 de zile când le-au crescut deja toate penele. Până ce puii au 40 de zile, masculul este singurul care vânează şi aprovizionează puii, femela şi pe sine. După această perioadă, femela începe şi ea să vâneze. După vârsta de 50 de zile, pui încep să zboare în compania adulţilor care le aruncă prăzi pentru a-i deprinde cu vânătoarea. Devin complet independenţi deabia la vârsta de 65-80 zile de la eclozare.

Din acel moment puii părăsesc cuibul şi încep să-şi caute un teritoriu. Acvilele mari, printre care şi cea de munte, au teritorii uriaşe de vânătoare cu suprafeţe cuprinse între 40-191 kilometri pătraţi. Acvilele sunt relativ sedentare, coborând de obicei iarna în ţinuturi mai joase. Migrează foarte rar, de fapt doar juvenilii se depărtează de terioriu, uneori zburând la peste 2.000 kilometri de locul unde au eclozat.

Povestea acvilelor pe teritoriul românesc este una deosebit de veche. Această pasăre ne-a marcat destinul ca neam încă de pe vremea dacilor. Surprinzător sau nu, Oroles, un nume bărbătesc era foarte răspândit în rândul geto-dacilor, iar Oroles semnifică vultur, acvilă.

Şi mai surprizător, nu am moştenit de la daci denumirea de oroles pentru acvile, în schimb aceasta a rămas la populaţiile slave care au intrat în contact cu triburile decilor liberi din exteriorul lanţului carpatic. Cum se explică altfel omniprezenţa numelui de „orel”, „orol” „orla” „orlov”, care înseamnă acvilă, în limbi precum slovena, poloneza, slovaca, sârbo-croata?

Sub influenţa lingvistică romană, (să nu uităm că simbolul şi stindardul legiunilor romane care au venit în Dacia era tot acvila) poporul român a adoptat pentru acvila de munte unele denumiri explicite, precum acvilă-derivat din latinescul aquila, şi pajură, pajoră, pagiră-legendara pasăre din basmele noastre, dar care are un corespondent clar în pajero, pajera-adică pasăre.

Românii mai aveau denumiri arhaice pentru acvila de munte, cum ar fi cele de vultur de piatră, aciră, hultan, vultur iepurar.
Interesantă este şi accepţiunea latină a numelui său, care pare a fi un eufemism. Căci în mai toate culturile străvechi, inclusiv în cea etrusco-romană acvila era asociată focului şi apei, căci aducea atât focul sacru ceresc, cât şi apa binecuvântată. Avem deci termenii de aqua-aquila…

Acvila a fost din totdeauna un simbol solar, uranian, consacrat divinităţii supreme a cerului şi blazon al autorităţii regale. O găsim sub această imagine în culturile mesopotamiene, hinduse, hitite, etc. La grecii vechi, acvila era pasărea lui Zeus, iar la romani a lui Jupiter. La turcii selgiucizi apare simbolului acvilei bicefale (rege peste regi), fiind preluat imediat de Imperiul Bizantin, iar de aici va fi împrumutat de împăraţii Austriei şi Rusiei. Chiar şi simbolul Albaniei este un vulturi bicefal negru peste un fosnd roşu aprins.

Acvila este şi un simbol al luminii, iluminării şi întineririi. În legendele noastre vulturul sau acvila nu îmbătrâneşte niciodată, fiincă atunci „când ajunge la 30 de ani , se duce şi se scaldă în Iordan reîntinerind” (Ovidiu Bârlea – Mică enciclopedie a poveştilor populare româneşti). Tot în folclorul şi mitologia românească, acvila este văzută ca „împărat al păsărilor”.

La noi, a fost prezent în heraldica valahă încă din cele mai vechi timpuri, chiar dacă prima versiunea a stemei Ţării Româneşti, care reprezintă o acvilă cu o cruce în cioc, cu soarele în dreapta şi luna crai nou în stânga este atestată pentru prima oară pe un document din data de 20 ianuarie 1368 emis de voievodul Vladislav I.

Stema actuală a României, a fost adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992. Ea constă dintr-o acvilă pe un scut, având aripile deschise. Pasărea ţine în cioc o cruce , iar în gheare o spadă şi un sceptru. Între aripile deshise se aflăun scut împărţit în cinci părţi care cuprind stemele celor cinci mari regiuni istorice: Ţara Românească, Oltenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea.

Acum circa o sută de ani, acvila de munte nu era deloc o apariţie rară în Carpaţii româneşti după cum o amintea ornitologul Carl Ritter von Dombrowski. Atunci, spre deosebire de acum, era întâlnită de-a lungul întregului lanţ carpatic. Orintologul era mirat că nu o găsise aproape niciodată cuibărind în ţinuturile joase, nici măcar în Dobrogea unde ar fi avut condiţii propice şi hrană abundentă în Munţii Măcin.

De fapt, în România s-au întâlnit acvile de munte le şes doar în cazuri izolate şi îndeosebi iarna când vagabondează în căutarea prăzii. Un astfel de exemplar a fost de altfel împuşcat în pădurea Băneasa lângă Bucureşti în anul 1982, astăzi fiind păstrat împăiată (era o femelă) în colecţiile Muzeului Grigore Antipa.

Cel mai mare ornitolog român, Dimitrie Linţia s-a ocupat şi el de studierea acvilei d emunte, iar concluziile trase de el erau sumbre încă din perioada sa de studii şi cercetări (anii 1912-1955).

„Poate că sunt prea optimist, dacă socotesc la circa 50 numărul perechilor de acvile de munte care mai clocesc azi în R.P.R.; ceea ce înseamnă că peste alţi 50 de ani abia vom mai întâlni acvile în munţi , cum s-a întâmplat şi cu zăganul, care astăzi a dispărut cu desăvârşire de prin locurile noastre”, scria Dionisie Linţia în anul 1955.

Din fericire, sumbra sa profeţie nu s-a îndeplinit, dar acvilele nu o duc deloc bine în România actuală.

Tot Dionisie Linţia scria mai departe că: „În peste 43 ani de activitate ornitologică, numai 9 acvile de munte din regiunea Banatului mi-au ajuns în mână, dintre care 2 exemplare adulte şi 7 tinere. 3 au fost împuşcate, 3 au fost prinse vii, 2 prinse cu otravă şi unul prins la capcană. Totalul exemplarelor libere observate de mine în aceşti ani , se urcă la maximum 18-20”.

Pentru acvilele de munte la fel ca pentru poporul român, dezastrul s-a numit venirea la putere a comuniştilor. Aceştia au ordonat o adevărată campanie naţională de ucidere cu orice mijloace a tuturor păsărilor răpitoare şi a lupilor pe motiv că distrug vânatul jinduit de liderii comunişti şi ar ataca păsările şi unele animale domestice. Între toate speciile de păsări de pradă din România, acvila de munte a avut probabil cel mai mult de suferit.

Talia sa impozantă, făptura care emana forţă, eleganţă şi maiestuozitate au făcut ca pasărea să fie căutată şi împuşcată pentru a fi împăiată şi atârnată de pereţii vânătorilor şi pădurarilor, unde urma să se umple de praf ca o dovadă tristă şi acuzatoare a cruzimii şi ignoranţei omeneşti. Pasărea a fost în cele din urmă trecută în rândul monumentelor naturii, iar din anul 1972 inclusiv în prezent este interzisă uciderea sau capturarea ei.Bineînţeles, legea este doar pe hârtie, fiind aplicată şi respectată cum sunt toate legile care vizează protejarea animalelor sălbatice şi a Naturii în România de azi.

De la D. Linţia încoace foarte puţini ornitologi români au mai încercat să o studieze. Între aceştia se remarcă Dimitrie Radu care în lucrările sale face unele referiri pasagere la acvila de munte din România. Un moment deosebit s-a petrecut totuşi la începutul anului 1982, când doi ornitologi pasionaţi, saşii ardeleni Arnold Andrei Keszeg şi regretatul Peter Weber l-au convins pe realizatorul de film Grigore Corpăcescu din Televiziunea Română de atunci să realizeze o serie de filmări la un cuib de acvile din Cheile Râmeţului. Filmările au fost montate în primul şi singurul documentar românesc despre acvilele din munţii noştri. Presupun că documentarul, de o mare valoare, se află în prezent undeva în arhivele TVR.

Tot cei doi ornitologi, Arnold Andrei Keszeg, respectiv Peter Weber sunt primii cercetători care au reuşit să ineleze cu însemnele Centralei Ornitologice Române pui de acvile de munte din România.

Recent, dl Keszeg mi-a declarat că una dintre perechile filmate de dânsul la începutul anilor ’89 a dispărut din zonă. Cauzele constau în permiterea alpinismului în rezervaţie (traseu alpinist stabilit după ’89 la doar 3 metri de cuibul acvilelor) precum şi a construirii în zona odinioară liniştită şi nepătrunsă de om, a zeci de cabane, căbănuţe, case de vacanţă şi vile…

Primul fotograf român care a reuşit să obţină primele care ale unei perechi de acvile de munte după anul 1989, este Silviu Matei, care în primăvara anului 2006 a descoperit o familie de acvile în Munţii Apuseni. După zile întregi de pândă, Silviu a reuşit o serie de fotografii de excepţie ale păsării care simbolizează stema ţării.

Studierea acvilei de munte a continuat prin intermediul Asociaţiei Milvus, care a derulat un proiect de identificare a situaţiei speciei în Carpaţii româneşti. Conform studiilor de teren obţinute de ornitologi din cadrul asociaţiilor Milvus şi Peregrinus a reieşit că cele mai multe populaţii de acvile se întâlnesc încă în Munţii Apuseni, Munţii Retezat şi Munţii Banatului. S-au descoperit recent câteva perechi şi în nordul şi centrul ţării, îndeosebi în judeţele Suceava, Harghita, Bistriţa, Neamţ şi Covasna, dar informaţiile sunt puţine şi incomplete.

Lipsesc totuşi date importante despre situaţia speciei în restul lanţului carpatic. Cu toate acestea, estimările celor din Milvus, conform cărora în prezent ar exista în ţară circa 80-100 perechi de acvile de munte, sunt cu totul exagerate. Specia nu beneficiază de un program eficient de protecţie, nu are atâtea prăzi şi condiţii propice cuibăritului, iar numărul mare al posesorilor de arme de vânătoare se constituie într-un pericol în plus.

Cât de rău o duce acvila de munte în ţară, a aflat relativ recent ornitologul Dorin Cărăbeţ care studiind resturile prăzilor aduse la cuiburi, a descoperit cu stupoare că acvilele noastre au început să vâneze de foame pisici şi câini în loc de iepuri, cocoşi de munte, marmote, fazani, ierunci, iezi de capre negre şi marmote, adică prăzile lor normale în natură…

Ocrotirea ei se mai poate face doar prin interzicerea activităţilor de planorism, parapantă şi alpinism în zonele unde aceasta cuibăreşte (şi astfel de activităţi chipurile sportive au înflorit după Revoluţie chiar şi în rezervaţiile naturale unde deranjul animalelor ar trebui să fie interzis), şi limitarea vânării speciilor care constituie prăzile acvilelor, acolo unde ele cuibăresc, de asemenea păsările pot fi ajutate şi prin plasare ad ecadavre poaspete de animale în teritoriile lor, îndeosebi pe timp de iarnă sau sezon de cuibărit, metodă foarte eficientă, utilizată în Franţa, Spania, Germania, Polonia şi Slovacia.

Altfel, pasărea care a fost îndrăgită de daci, romani şi voievozii români, va rămâne doar o efigie pe stema şi heraldica ţării. Şi ar fi mare păcat… De Nicu Parlog – Descopera