Acestea sunt fundamentele, de la care trebuie să pornească orice luptă naţională. Aud o Românie întreagă, ce se plânge de bocancul clasei politice (indiferent de partid), ce le apasă pe grumaz. Micii întreprinzători se plâng de taxe, de nenumăratele formalităţi, ce trebuie îndeplinite. Oamenii se plâng de lipsa sau nesiguranţa locurilor de muncă, se plâng de preţurile în creştere, se plâng de viaţa de sclavi.Ce înseamnă a fi sclav? Înseamnă ca munca să îţi fie răsplătită numai cu mâncare şi cazare. Şi, din păcate, cam acesta este singurul câştig al celor mai mulţi români, care muncesc.
Esenţa neputinţei, elementul ce împiedică îndepărtarea jugului este însă unul singur: teama de sacrificiu.
Numai sângele, esenţa vieţii, este elementul ce poate mişca munţii, schimba societăţi şi orânduiri sociale, este capabil să deschidă ochii unui popor inert şi să îi arate viitorul. România nu a fost clădită de slugi, ci de bărbaţi dispuşi să îşi verse propriul sânge, dar mai ales pe cel al duşmanilor ţării. Cei ce nu s-au rugat de turci, mongoli, ruşi, unguri, polonezi, austrieci, şi câţi alţii, ci le-au poruncit, ţinând armele în mână, au fost acei români, ce au simţit gustul libertăţii. Mulţi şi-au lăsat viaţa departe de casă, mulţi au fost uitaţi, dar, măcar pentru o clipă, au ştiut ce înseamnă să fi OM!
În câteva zile comemorăm doi eroi: pe Ion Moţaşi pe Vasile Marin. Doi români, dispuşi să îşi rişte viaţa şi care au plătit tributul suprem, pentru apărarea credinţei lor. Au murit în numele credinţei pe câmpurile de luptă ale Spaniei şi au devenit astfel nemuritori.
Din păcate exemplul lor este uitat de mulţi dintre noi, mult prea preocupaţi cu viaţa cotidiană şi cu puţinele opţiuni politice, ce ni se oferă. Am acceptat voluntar jugul robiei: bogăţiile pământului le-am oferit în dar urmaşilor aceloraşi austrieci, ce ne-au omorât străbunii; pădurile le tăiem, pentru a le oferi tot lor. Munca ne-o vindem ieftin, mâncarea o acceptam de proastă calitate. Ne murdărim aerul şi apele, pentru a îmbogăţi străinii şi lăsăm mormintele eroilor să se acopere de uitare. Acceptăm lingăi şi jigodii să ne conducă, oameni al căror singur merit în viaţă este limba aspră şi abilitatea de a o utiliza. Unde ne este onoarea? Unde este mândria de a fi rezistat sute de ani tuturor cotropitorilor? Ea este uitată! Am vândut-o, aşa cum ne vindem fiicele şi fii neamului, pe doi bani străinilor. Unde este demnitatea de a sta drept, a privi Europa în ochi şi a spune de la egal la egal: eu sunt Român şi aceasta este ţara mea.
De ce ne lipseşte coloana vertebrală? Pentru că sângele ni se pare un preţ mult prea mare! De Remus Radoi – Agonia Natiunii