Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste.

Dincolo de divertisment şi de amintirea anilor când se stătea la coadă pentru un bilet la „Cu mâinile curate“, rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul Marius Diaconescu semnala acest pericol într-un interviu acordat revistei „Historia“: „Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.

Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni.

În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund.

Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul.

Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta şi falsurile din filmul „Mircea“ (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul.

„Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu.

În film, personajul a fost „botezat“ Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (71 de ani în 1989).

O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze.

Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan debutează după „tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o secretarul general al partidului.

Într-o altă peliculă avându-l erou pe comisarul Andrei Moldovan, „Revanşa“ (1978), Nicolaescu legitimează varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară [Nota FP: lovitura de stat antonesciană]. În film, comandoul condus de legionarul Paraipan este făcut responsabil de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu. Încă din 1941 s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul „Revanşa“ însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor pentru uciderea maiorului Döring.

Fostul general de Securitate Aurel Rogojan susţine că nu doar „tezele din iulie“ au cauzat reorientarea lui Nicolaescu spre pelicule cu eroi comunişti. La acea vreme erau foarte apreciate în întreaga lume filmele poliţiste.

Securitatea s-ar fi înţeles cu Sergiu Nicolaescu să prezinte virtuţile unui comisar de poliţie comunist, pentru a-i face simpatici în ochii cetăţenilor pe lucrătorii din Ministerul de Interne.

Ipoteza lansată de generalul Aurel Rogojan poate fi credibilă. Istoriile oficiale de partid prezentau rezistenţa antifascistă a ilegaliştilor comunişti proveniţi din rândul muncitorilor. Se pune că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi ales personajul principal datorită înrudirii cu un poliţist de legendă din anii ’40, pe nume Gheorghe Cambrea.

Documentele din arhiva Partidului Comunist conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu Nicolaescu în acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe viitor a producţiei de filme.

Şefii partidului erau nemulţumiţi de activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea, conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce până în anul 1970 câteva filme care să alcătuiască „ciclul epopeii naţionale“.

Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului.

La acel moment, comuniştii români visau independenţa ţării în blocul comunist. În acest scop, doreau să prezinte vitejia românilor în diverse epoci istorice. Producţiile cinematografice erau un vector important al propagandei de acest fel deoarece filmele puteau fi titrate în limbi străine şi difuzate atât în ţările occidentale, cât şi în statele socialiste.

Tânărul regizor Sergiu Nicolaescu a fost omul potrivit la locul potrivit în acest context. În anul 1966 realizase filmul „Dacii“, care a obţinut un mare succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Alături de alte personalităţi din domeniul cinematografiei, Nicolaescu a fost invitat pe 23 mai 1968 la şedinţa Comisiei ideologice a CC al PCR. Era deja un protejat al regimului în domeniu, având în vedere că a luat cuvântul primul după Nicolae Ceauşescu.

În opinia lui Sergiu Nicolaescu, cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe deoarece nu reuşea să îmbine rigorile ideologice cu aşteptările de relaxare ale publicului. Trebuia prezentată şi latura umană a personajelor, cum ar fi capacitatea de a iubi, sau de a-şi proteja familia. Eroii trebuiau umanizaţi, spunea Nicolaescu. În filmele sale, regizorul va încerca să surprindă relaţia afectivă dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, dintre Mircea cel Bătrân şi nepotul său Vlad sau dintre comisarul Moldovan şi fiul său luat ostatic.

În privinţa mesajului istoric al filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie scenarii şi astfel se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi problema avizului ideologic. Un scenariu era lecturat de aproximativ 40 de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul peliculei.

Astăzi se discută prea puţin despre contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste. Spre exemplu, scriitorul Titus Popovici era un scenarist abonat la filmele istorice care primeau un buget consistent din partea regimului (a colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori).

O altă problemă expusă de Sergiu Nicolaescu în mai 1968 a fost colaborarea greoaie cu unele ministere. S-a plâns că Agricultura nu furniza cinematografiei suficienţi cai pentru epopeile istorice, sau aceştia nu erau dintre cei mai buni. Avea reproşuri şi pentru Armată, care nu asigura destui soldaţi pentru rolurile de figuranţi în scenele de luptă.

Nicolaescu recunoştea că regizorii din statele socialiste aveau un mare avantaj faţă de colegii lor din ţările capitaliste datorită colaborării unor instituţii publice la producţia cinematografică. Tocmai de aceea, susţinea Nicolaescu, era păcat ca România să nu producă filme competitive pe piaţa externă. În Occident, cinematografia acelor ani punea accent pe brutalitate, sex şi aventură. Se putea specula nevoia spectatorilor europeni pentru filme eroice.

„Cred că nimeni nu a învăţat istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme. Oare ce este mai periculos – un film al lui Sergiu Nicolaescu, sau intervenţia preşedintelui într-o chestiune istorică, precum cea a relaţiei dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu? Mult mai corect ar fi să ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Mai periculos este că în orarul elevilor este o singură oră de istorie.
În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“. (A consemnat Cristina Diac)

În memoriile sale, Dumitru Popescu scrie că Sergiu Nicolaescu şi-a dorit rolul principal din filmul Mihai Viteazul. Şi că nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat cu reclamaţii la Nicolae Ceauşescu însuşi. Între 1968-1971, Dumitru Popescu a fost secretar al Comitetului Central.

„Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. Nu-l cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se remarcase până atunci cu ceva remarcabil în cinematografie, dar m-a intrigat disperarea lui Titus. De ce nu trebuia distribuit S.N. în acel rol, în ruptul capului? «Fiindcă nu e actor», mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood n-aveau nimic în comun cu actoria. «Nu, domnule, dacă i se dă rolul lui Mihai Viteazul, eu mă sinucid!». Devenea mai inteligibil. Regizorul nu avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal. La câteva zile, am fost chemat la Consiliul Cultural să văd probe cu mai mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în atenţia secretarului general. Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii Consiliului, cu Titus, cu Sergiu Nicolaescu şi cu alţi cineaşti. Mi s-a părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi, dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil, lipsit de expresie. Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia ideală, dar pentru el pledau datele personale mai relevante. Toată lumea a optat pentru marele actor, nemuritor în amintirea românilor prin deliciosul «Nea Mărin».

Nemulţumit de alegere, Sergiu Nicolaescu a ameninţat că se va plânge premierului Ion Gheorghe Maurer, scrie mai departe Dumitru Popescu. I s-a mai adus la cunoştinţă zvonul potrivit căruia regizorul ar fi fost rudă cu primul-ministru. Ca să prevină escaladarea situaţiei, secretarul CC a decis să facă el primul pas. „Eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu.

Înţelegeam că se proferaseră ameninţări, că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui S.N. mă îngrijora, nu vedeam în aceasta un capăt de ţară, cât genul de presiune, pe care-l găseam inadmisibil. Ambiţia, impunerea cu forţa a intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd. «Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap: «Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“. De Ilarion Tiu – Adevarul