PITICUL DIN BÂLCIUL MOȘILOR
 |
| Târgul Moșilor în anul 1930 |
Nu a fost vreun copil al Bucureștiului de altă dată care să nu fi fost măcar odată dus de mâna la Bâlciul Moșilor. Târgul se ținea în săptămâna de dinaintea Rusaliilor – și, inițial, era prilejuit de sărbătoarea pomenirii morților. A devenit în timp una din marile ocazii ale lumii pestrițe bucureștene de a se distra, de a socializa și de ...a face afaceri.
Aici veneau mai ales mahalagii și târgoveți – dar si burghezi - pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală” , aici copiii mâncau floricele și „îți sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind la „Vasilache”sau la diferiți comedianți care se arătau la circuri cu „renume mondiale”și în special la panorama lui Braun care avea toate minunățiile pământului”.
Dar câte nu se găseau la Târgul Moșilor: acadele, bigibigele,pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat” .
 |
| Scrânciob în Bâlciul Moșilor |
Și mai erau Călușeii, „ acei căișori de lemn pe care încălecam cu ajutorul părinților și care erau „moartea noastră”; ne învârteam până cand amețeam și tot nu ne săturam”, mai erau scrâciobul, bărcile, aeroplanul, pocnitorile unde tinerii își încercau puterile „ dând cu barosul de lemn,îincercuit într-un fier, într’un fel de popic ce trimetea în sus, pe o șina metalică înaltă de 10-15 metri, o verigă de fier care, dacă era isbită suficient de puternic, atingea partea de sus a șinei și producea explozie (pocnitură)”.
Mai erau berăriile care serveau mâncăruri și băuturi din cele mai alese și care aveau programe muzicale (muzici turcești și cadâne ce-și săltau pântecele și sânii în ritmuri orientale – dar numai ) si prezentau artiști comici. (Citate din și informatii preluate din lucrarea : Bucureștii de altă dată – 1941 - scrisă de George Potra).
 |
| "Piticul de la Moși" împreună cu fetița lui, Lenuța |
Și în lumea asta pestriță și veselă își avea locul figura pitorească a„Piticului de la Moși”, despre al cărui destin uitat o să vă povestesc astăzi.
„Piticul de la Moși”, Ion Dobrogeanu pe numele său adevărat, s-a născut în județul Tulcea, în comuna Kataloi – de lângă mlaștinile Dunării într-o familie de mici agricultori dobrogeni. A suferit mult în copilărie pentru că nu a crescut mai deloc, „a avut însă și mângâierea constantă, de a simți totdeauna caldă, dragostea părinților săi.” Acasă s-a maturizat și... sa căsătorit în anul 1921 cu „ o fată nu tocmai scundă”. A avut o fetița, pe Lenuța. Din păcate părinții lui Dobrogeanu au murit în anul 1926 , mica lor avere sa risipit iar Dobrogenu, părăsit de sotie, a apucat „calea pribegiei şi a mizeriei, pierdud în vârtejul Capitalei ”împreună cu fetița lui fragilă și măruntă".
In bâlciurile bucureștene ale vremii „ au căzut pe mâna unor patroni speculanţi, carii i-au expus la Moşi în barăci, plătindu-le o mie de lei pe lună, când numai chiria odăiţei în care locuesc, este de 800 lei. Mereu dator la jupân, Dobrogeanu fu exploatat cu neruşinare”. A încercat să găsească un angajament la vreu-un circ, dar el , fiu de țărani, nu știa nici un număr sau exercițiu ca al celorlalți liliputani de la circ. A trebuit așadar să ducă viața trudită a artiștilor de bâlci, în Târgul Moșilor.„Inchis în baraca de pânză zugrăvită, considerat de patroni ca un animal curios, bun de ţinut în cuşca, lângă cimpanzeul grotesc şi şarpele boa din lada cu plapomi, piticul se gândeşte la satul său din arida Dobroge.
 |
| “Piticul de la Moși” în anul 1930 |
Se strădueşte, pentru fetiţă, să-şi amelioreze traiul şi se chinueşte să înveţe bicicleta, până ce ajunse un bun ciclist”. Alături de cortul în care era expus a cunoscut-o pe Marioara, fata cu statura normală cu care a început să trăiască. O femeie normală în viața de zi cu zi, „Femeia păiangen” ascunsă într-un fund de „panorama” seara.
O viața tristă avea și Lenuța, fetița cu ochi albaștri în vârstă de 7 ani a lui Dobrogeanu. Impreună arătau „asemenea piticilor de porțelan risipiți prin iarba grădinilor bogate”. Dar fetița nu ieșea aproape niciodată din casă. De ce? Pentru că „copiii râd de ea, se strâng în jurul ei când o văd; o batjocoresc cu glumele lor, şi o fac să plângă... Biata Lenuta, uneori se duce în colț, la băcănie, să-şi cumpere bomboane: e veselă, cum o vedeţi,și se bucură grozav că-şi va lua bomboane.Pe stradă, încep copiii să râdă de ea, şi fetiţa se întoarce din drum, fără să-şi mai cumpere bomboane... Şi ce mult ar vrea Lenuţa să se joace cu copiii !... Dar copiii nu înţeleg că păpuşica aceasta fragilă, poate şi ea să sufere, omeneşte, s’i să-i placă jocul, ca şi lor...”
Dar cum arăta o zi din viața “Piticului de la Moși” ? Ne-o descrie chiar el: stătea toata ziua în casă, iar seara, pe la 6 , cănd se lăsa întunericul, ieșea în oraș pe bicicletă. Se „expunea” și vindea cărți poștale cu el și cu micuța lui fetiță. Intra apoi prin berării,în căutarea de oameni mai darnici, aflați la o petrecere. Umbla mult, pănă spre dimineață ca să poată strânge 50-60 de lei cu care să poată cumpăra de mâncare pentru cele trei suflete din strada Eliade-Rădulescu-Moși nr. 13. Se intoarcea acasă răpus de oboseală, umilit de glumele petrecăreților, dar bucuros atunci când avea bucuria să-i poată aduce fetiței sale „o bomboană sau o bucățică de șocolată”.
 |
| Piticul și ...bicicleta |
Planuri de viitor? Să facă „circuitul României Mari, pe bicicletă”. Nu singur, ci impreună cu fetița lui „într’un ataș la bicicletă”. Și în acest circuit urma să trăiască din banii agonisiți din vânzarea de cărți poștale. Un obstacol însă în calea lui. Și nu știu încă dacă a reușit să treacă de el: la data interviului din revista “Realitatea ilustrată” – numărul apărut în 20 februarie 1930- nu avea încă destui bani pentru a cumpăra o bicicletă cu ataș. Dar avea în sânge chemarea de a sparge „universul lui îngust de bâlci”.