Asteptand un Mesia

La un nivel conştient sau mai puţin conştient, naţionaliştii îşi aşteaptă “Unsul”. Aşteaptă un lider providenţial, care să le arate calea şi să îi conducă în luptă. Trebuie să recunosc, că într-o anumită măsură şi eu mi-aş dori ca acesta să apară, dar mai ales să îl recunoaştem, înainte de a-l face cu ouă şi cu oţet, aşa cum obişnuim să facem cu liderii naţionalişti.

Întrebarea este, ce facem, dacă Mesia nu apare? Sau nu va apărea în curând? Îi lăsăm pe comuniştii, care ne conduc, să triumfe? Lăsăm toată şleahta politică, care ne vinde şi ne cumpără după bunul plac, să îşi facă de cap? Renunţăm la luptă?

Al doilea pericol este tentativa de transformare a unor lideri capabili în ceea ce ei nu pot să fie. Din dorinţa de a avea un conducător providenţial, încercăm să transformăm lideri capabili în ceva ce ei nu sunt. Din dorinţa de a avea un “Ales” transformăm manageri capabili ai mişcărilor naţionaliste în mai mult decât pot fi, numai pentru a-i înfiera ulterior că nu sunt “Mesia”. Aceasta duce la diviziuni şi deziluzii, la certuri între acei militanţi, ce susţin în fond aceleaşi idei. Acest tip de atitudine alimentează orgolii individuale şi îndeplineşte dorinţele tuturor celor ce îşi doresc dispariţia gândirii naţionale şi înlocuirea ei cu jugul internaţionalismului.

Soluţia? Ar trebui să renunţăm, la dorinţa lăuntrică după un „Mesia”. Ar trebui să înţelegem că putem juca doar cu cărţile, ce ni se oferă. Ar trebui să începem să ne aşteptăm la mai puţin din partea liderilor mişcărilor naţionaliste şi să ne aşteptăm la mai mult din partea celui ce ne priveşte în fiecare dimineaţă din oglindă. Ar trebui să acordăm o valoare mai mică orgoliilor şi una mai mare valorilor, care ne ghidează.

Acel conducător mesianic este într-o mică măsură în fiecare dintre noi, iar suma noastră este suficientă pentru victorie. Nu liderul contează, ci munca fiecărui militant, munca fiecărui naţionalist, pentru că obiectivul este cel, care contează. De Remus Radoi – Agonia Natiunii