O dramă în lumea micilor lăutari
Am încercat în ultimele articole să vă dezvălui, ajutat de reporteri si fotografi ai presei interbelice, locuri şi figuri comune ale Bucureştiului de dinainitea Marelui război. V-am povestit despre Târgul Moşilorşi despre Teatrelede mahala, despre grădinile de varăşi despre cafenele Micului Paris. Am recuperat din paginile revistelor chipurile Piticului de la Moşi, al Babei Cocoşilăşi al micuţului lustragiu Vasile. Astăzi vă voi povesti o mică dramă din lumea micilor lăutari bucureşteni:
Bucurestiul anilor ’30 era o metropolă în plină modernizare. Palate şi block-uri se ridicau pretudindeni.Noi bulevarde fuseseră deja croite de-a curmezişul oraşului. Magazine occidentale, hoteluri luxoase, restaurante faimoase împânzeau Calea Victoriei. Dar în lumea aceasta nouă, o prezenţa rămăsese moştenire a vremurilor trecute: trupele de mici lăutari desculţi, “dar cu alură de artişti”, dând câte un mic concert.
Iată cum îl descrie vestitul trubadur al acelor vremuri, Gion, pe micuţul lăutar :
“Fiinţă vibrândă la ce mai uşor sunet muzical, îl vezi şi astăzi, cum îl vedeau strămoşii noştri, îl vezi de la vărsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se opreşte, tresare, ciuleşte urechile, îşi apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, faţa i se înseninează, ochii încep să-i scântee, nările-i tremură: îşi trece limba pe buze, ca şi cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrenţele hainelor, ca şi cum ar atinge nişte coarde imaginare.”
Unii dintre aceşti lăutari , “fără cunoştinţe de note muzicale şi fără studii speciale, au ajuns să fie decoraţi de Ţarii Rusiei şi invitaţi, cu mare cinste, la palatul preşedintelui republicei franceze...Barbu Lăutaru a uimit pe Liszt, iar Cristache Ciolac a cules lauri la Paris”, remarca Alex F. Mihailîn articolul său apărut în “Realitatea ilustrata”. Şi acelaşi reporter ne povesteşte drama unei trupe alcătuite din trei mici lăutari care “nu se sfiau să cânte chiar prin faţa Teatrului National şi a Cercului Militar” prin anul 1937:
 |
| Așteptând să le pice un gologan de la ferestrele unui block... |
“Poate i-aţi văzut şi dv.: Fănica, violonistul avea 7 ani, Mitică, ţambalagiul, mereu grav şi serios, 5 ani, iar Lenuţa, căntareaţa, diva care surâdea graţios, numai 4 ani.
Într’un rând, întâlnindu-i pe strada Const. Mille, prin faţa palatului ziarelor noastre ( notă: Palatul Universul din str. Ion Brezoianu), i-am urcat sus, la etajul al 5-lea şi le-am oferit o masă la cantina instituţiei. Şi-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi aşezându-se la masă, cuminţi, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiţă şi cuţit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învăţat.
Doar la sfârşit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare şi au început toţi să plângă. În cele din urmă s-au împăcat. Drept mulţumire, după ce au terminat masa, şi cum sala era plină de conmeseni – fiind tocmai ora prânzului – şi-au luat instrumentele şi – făcând front – au tras câteva cântece <>.
Pentru cei ce îi cunosc şi s’au amuzat cu aceşti copii lăutari, le aduc o veste neplăcută: taraful s-a desfăcut în mod trist.
 |
| Fănică, Mitică și Lenuța - un trio inerbelic |
Cântăreaţa Lenuţa, cu chipul ei drăgălaş, şi-a peirdut vocea.A fost bolnavă şi nu mai poate cânta. A fost nevoită să-‘şi schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă!
Ţambalagiului Mitică i s’a intâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot.
Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiţi.Zilele trecute, într’o clipă de pauză, ţigănuşul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra şi mai sus, mecanismul s’a defectat şi geamul gros de cristal s’a prăbusit, cu toata greutatea, pe braţul nefericitului copilaş retezându-i-l.
 |
| "Solista" cântă o arie la modă |
Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare ţambalagiu, aşa cum visase.
Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureştene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist şi cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă...iar banii ce-i strânge, îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul ţambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruţat nici micul taraf, care cutreera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”
Sursa articolului şi a fotografiilor: revista “Realitatea ilustrată”– numărul din 6 octombrie 1937 – reporter Alex F. Mihail– răsfoită în biblioteca digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca
deieri-deazi.blogspot.com