Cu ocazia crizei din Ucraina, analiștii cunoscutei reviste Foreign Affairs „au descoperit” o realitate pe care până acum Vestul a preferat să o ignore în totalitate. Autorul articolului „Aliații europeni ai lui Putin” a ajuns la concluzia că forțele tradiționaliste și eurosceptice din Europa se află în relații bune cu puterea de la Moscova și încearcă să găsească un răspuns la întrebarea: cum s-a ajuns în această situație?

În opinia editorialistului Mitchell A. Orenstein, printre „aliații lui Putin” se numără Frontul Național din Franța, condus de Marine Le Pen, partidul maghiar Jobbik, partidul Zorii Aurii din Grecia, partidul bulgar Ataka, Österreichische Volkspartei din Austria, mișcarea flamandă Vlaams Belang, Forza Italia și partidul italian Lega Nord. În fond, lista prezentată de Foreign Affairs coincide aproape în totalitate cu topul partidelor și mișcărilor eurosceptice din UE. Este cert că dacă autorul ar fi insistat, ar fi putut descoperi simpatie față de Moscova în acțiunile Partidului Independenței Marii Britanii condus de Nigel Farage sau în declarațiile partidului „Finlandezii Adevărați”.

În acest context, este ușor de înțeles de ce alegerile europarlamentare au devenit coșmarul establishment-ului european și american. Euroscepticii care au toate șansele să obțină între 20% și 30% din mandate, pot afecta substanțial politica Uniunii Europene și nu într-un mod care ar fi pe placul americanilor sau birocraților bruxelezi care s-au obișnuit să conducă întregul mecanism comunitar după bunul lor plac. Foreign Affairs trage un semnal de alarmă, chemând statele europene să cerceteze dacă nu cumva toate partidele care nu se înghesuie să pupe papucul lui Barroso sunt finanțate de Rusia. Este simptomatic că autorul articolului nici nu poate admite ideea că în Europa există o „majoritate silențioasă” destul de conservativă și care a fost pe nedrept marginalizată de actuala clasă politică. Acum această „majoritate silențioasă” și-a recăpătat vocea, fiind dispusă să se implice în actul politic cu ajutorul partidelor eurosceptice și tradiționaliste.

Căutând motivele pentru care mișcările tradiționaliste simt o afinitate deosebită față de Moscova, americanii nu au înțeles că în Europa chiar există un segment al populației care s-a săturat de dictatul Washington-ului în afacerile internaționale și în politica internă europeană. În mod firesc, toți cei sătuli de hegemonia americană și toți cei care nu doresc să-și dizolve identitatea națională de dragul creării Statelor Unite ale Europei își îndreaptă ochii spre Rusia în căutarea unui reper extern. În mod paradoxal, Rusia este ultima și unica țară europeană care propovăduiește valorile clasice europene, este unica țară care refuză să cedeze în fața presiunii degradării morale cu care se delectează clasa politică ce conduce Occidentul, dar nu reprezintă voința populară a țărilor occidentale. Tradiționaliștii europeni găsesc în Rusia acel „europenism adevărat” la care Europa a renunțat, începând cu sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut.

În acest context, apelativul de „eurosceptici” își cam pierde sensul. Marine Le Pen, Gabor Vona și alți lideri tradiționaliști nu caută să spargă Europa, ci caută să construiască o comunitate europeană echitabilă și viabilă pentru toți europenii, iar o astfel de entitate nu poate fi construită fără participarea activă a Rusiei. Dacă Uniunea Europeană va fi supusă unei reforme radicale după alegerile europarlamentare, s-ar putea ca ideea unui spațiu european comun, de la Lisabona la Vladivostok, să devină o realitate palpabilă. De Valentin Mândrăşescu – Vocea Rusiei