De fapt, Statele Unite sînt încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea prima putere industrială mondială, iar în anul 1913 aveau un PIB pe locuitor cu 30% mai mare decît al Marii Britanii, cel mai bogat stat european de la acea vreme. Dar, ajutată de izolaţionismul american, Europa rămînea principalul bancher al planetei, cu toată puterea politică ce decurgea din acest statut. Înainte de război, investiţiile externe cumulate ale Marii Britanii, Franţei şi, într-o măsură mai redusă, ale Germaniei, aveau o valoare de zece ori mai mare decît cea a Statelor Unite.

Situaţia s-a schimbat radical cinci ani mai tîrziu, cînd Europa era devastată, inclusiv financiar, de un conflict care a costat, numai principalii şase beligeranţi europeni, între 150 şi 170 de miliarde de dolari, conform estimării economistului francez Alain Plessis, sumă ce însemna de trei sau patru ori PIB-ul lor. În plus, europenii au trebuit să facă faţă şi cheltuielilor post-război cu reconstrucţia regiunilor devastate, reconversia industrială şi cu pensiile milioanelor de mutilaţi, ale văduvelor de război şi orfanilor.

Puterile europene au pierdut în urma războiului cea mai mare parte a rezervelor proprii de aur. În acest timp, Statele Unite şi-au dublat rezervele de aur şi au ajuns să deţină 40% din stocul mondial la finalul războiului şi 50% în anul 1923.

“Nu există aproape nicio îndoială că Primul Război Mondial, prin modificarea durabilă a distribuţiei rezervelor de aur, este la originea supremaţiei internaţionale a monedei americane, ce urma să marcheze întregul secol XX”, consideră economistul francez Olivier Feiertag. Această nouă supremaţie a fost consolidată de faptul că Statele Unite au devenit la sfîrşitul războiului primul creditor mondial.

Datoria externă şi internă va marca pe termen lung economiile europene. De exemplu, serviciul datoriei publice contractate în timpul şi după terminarea războiului, la care se adaugă pensiile victimelor, reprezenta în cazul Franţei 52% din buget în anul 1931. Această situaţie, însoţită de o creştere exagerată a cheltuielilor publice, va alimenta o inflaţie generalizată, neîntîlnită înainte de război. Preţurile, care în timpul conflictului s-au dublat în Franţa şi Marea Britanie şi au crescut de patru ori în Germania şi Austria, au explodat după încheierea războiului, slăbind dramatic monedele europene, cu excepţia notabilă a lirei sterline britanice.

Marea Britanie este de altfel un caz special. Ea a investit înainte de război mai ales în America de Nord, nu a fost nevoită să aloce fonduri masive pentru reconstrucţie, întrucît teritoriul ei a fost ferit de distrugerile războiului, şi a reuşit să-şi finanţeze efortul de război mărind taxele. Aşadar, Marea Britanie s-a regăsit după conflict într-o situaţie mai bună decît alte state învingătoare, precum Franţa, unde distrugerile au fost masive şi care şi-a pierdut cea mai mare parte a capitalurilor, investite cu predilecţie în Europa Centrală şi Rusia.

Francul francez se va devaloriza cu două treimi între anii 1919 şi 1928, în timp ce marca germană se va prăbuşi în faţa unei hiper-inflaţii care îi va arunca economia în haos în anii 1922-1923. Dezordinea economică şi monetară s-a instalat de asemenea pe termen lung în majoritatea statelor moştenitoare ale imperiilor învinse, cum ar fi Rusia bolşevică, Ungaria, Austria, Cehoslovacia sau Finlanda.

Ruinînd Europa în ansamblu, conflictul a contribuit la redefinirea ierarhiei puterilor economice mondiale, cu Statele Unite în prim plan, iar aceste linii au rămas aproape neschimbate pînă în zilele noastre. De asemenea, războiul de atunci a pus bazele unei economii a îndatorării la scară mondială, un model de dezvoltare încă valabil şi astăzi. De pe Ziarul Faclia