Neotroţkiştii sunt prezenţi puternic în mediul intelectual „mainstream”, societatea civilă, serviciile secrete şi în partidele politice din România.

De ce totuşi neotroţkismul a reuşit să monopolizeze „dreapta” românească? Probabil din contul fundalului „anticomunist” de după 1989, prin cultivarea rusofobiei, dar şi datorită sprijinului din partea cercurilor neotroţkiste americane şi comunităţilor iudaice emigrate din România în SUA în perioada lui Ceauşescu.

E destul să analizăm poziţia lor în problema extragerii gazelor de şist în comuna Pungeşti. Aici ţăranul român a devenit brusc „reacţionar”, „agent al Kremlinului”, „un pericol pentru dezvoltarea capitalismului”, iar drepturile lui, inclusiv şi în calitate de proprietar, sunt privite ca nesemnificative, chiar periculoase.

E interesant că pretins „conservatoare”, neotroţkiştii români se arată cel mai interesaţi de soarta iudaismului în România, romano-catolicismului şi greco-catolicismului. Biserica Ortodoxă este tratată ca o „instituţie reacţionară”, pe alocuri fascistă sau chiar „o unealtă a comunismului” şi „imperialismului rus”. Desigur, în acelaşi timp, se încearcă deconspirarea relaţiei „criminale” dintre aparatul represiv comunist şi clerul ortodox pentru compromiterea autorităţii Bisericii Ortodoxe. În acest context, pentru un neotroţkist, ortodox devine un echivalent al „stalinismului”, în timp ce iudaismul, catolicismul şi uniaţii sunt „piloni ai democraţiei”. Desigur, neotroţkiştii pledează pentru separarea Bisericii de stat şi laicizarea societăţii, mai ales când este vorba de ortodoxie.

Pur declarativă. De regulă, neotroţkişti condamnă interzicerea avortului, considerându-l drept o poltică „ceauşistă”. Au atitudine moderată faţă de minorităţile sexuale şi se opun culturii patriarhale şi sprijină egalitatea gender.

Pentru neotroţkişti statul român este un copil handicapat al „lumii civilizate”, care este sortit să fie doar un satelit al marilor puteri. Pentru neotroţkişti, existenţa României ca stat independent nu are niciun sens. România urmează a fi divizată (prin „regionalizare”), apoi lichidată (prin „cedarea masivă de suveranitate”). În opinia neotroţkiştilor, românii trebuie să se detaşeze de „trecutul totalitar”, dar şi de „criminalii de război”, să condamne holocaustul şi să interzică orice „manifestare a legionarismului” şi fundamentalismului ortodox. Dintr-un stat suveran, România trebuie să devină o piesă care să participe la „revoluţia mondială” prin care sunt răspândite „valorile democratice” în toată lumea. Iată de ce neotroţkiştii români salută şi sprijină cu ambele mâini orice revoluţie care vine să debarce regimurile neloiale intereselor americane şi să condamne revoluţiile cu caracter antioccidental, fără a intra în particularităţile politico-ideologice şi fără a lua în consideraţie interesele naţionale ale României.

Potrivit neotroţkiştilor, România nu are o altă alternativă decât calitatea de pion al Statelor Unite ale Americii. În această privinţă, neotroţkiştii se arată pe alocuri chiar eurosceptici, însă euroscepticismul lor este unul mai curând pro-american decât pro-românesc. Ei sunt solidari cu „Fuck EU!” al Victoriei Nuland, atât timp cât sunt vizate interesele Casei Albe în Europa de Est. Desigur, politică externă trebuie să reiasă din concepţia neotroţkismului american din perioada războiului rece: Israel şi SUA sunt jandarmii ai „lumii civilizate”, iar românii au onoarea de a se jertfi pentru aceşti jandarmi în lupta cu „pericolul islamic”, „terorismul internaţional” şi Rusia. Desigur, nimeni din ei nu se întreabă de ce România ar trebui să se angajeze într-un război geopolitic străin, în care nu îi sunt luate în consideraţie interesele naţionale.

Potrivit neotroţkiştilor români, doar marele capital străin (în special cel american) poate garanta dezvoltarea şi securitatea naţională a României. Statul român ar urma să se retragă din toate sferele economice, lăsându-şi soarta pe seama „mâinii invizibile” (americane, desigur). România este integrată şi dezintegrată cu paşi rapizi în economia globală, iar marile companii forează fiecare milimetru de pământ în căutarea aurului, petrolului şi gazului natural, transformând pământul românesc într-un loc de nelocuit. Desigur, oricine se opune acestor procese, este trecut repede în lista „agenţilor ruşi”, „duşmani ai capitalismului” şi „lumii civilizate”. Capitalul american are un soi de „misiune civilizatoare”, în faţa căruia ţăranul român, producătorul autohton nu sunt decât partizani ai „barbariei orientale” şi a corupţiei. „Banul american aduce democraţia americană”, iar orice discurs care ar viza interesele naţionale româneşti, nu ar fi decât o piedică în calea „expansiunii valorilor democraţiei liberale”. Neotroţkiştii nu cred în nicio reformare a societăţii româneşti, pentru că „românul este incurabil de barbar” şi un „ratat al istoriei”. Unica cale spre „fericire şi siguranţă” nu este decât sporirea prezenţei americane în România în toate sfere posibile şi diminuarea rolului românilor în propriul lor stat. Cine se opune acestui „deziderat sfânt”, trebuie marginalizat, exclus sau lichidat, în calitatea lui de „extremist” sau „agent al inamicilor SUA”. De Octavian Racu