În cele ce urmează voi încerca să plasez naționalismul (sau diferitele sale tipuri) într-un cadru cultural care să-i pună în evidență anumite afinități și contradicții. Precizez că voi folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam” ca pe niște sinonime relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e mai degrabă un concept politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii europene), al doilea își întinde rădăcinile până în metafizică, fiind de altfel termenul preferat de marele teolog român Dumitru Stăniloae.

În context european (ortodox, dar nu numai), naționalismul apare mai mereu legat de tradiție. Nu voi insista asupra naționalismelor ce se revendică din diferite credințe precreștine, mai mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrânului Continent, dominanta culturii tradiționale este creștinismul. Dar există oare compatibilitate între acesta și iubirea de neam? Unii merg până la a le confunda, alții văd între ele o opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se bazează pe caracterul universal al creștinismului, din care s-a născut, de altfel, și ideea universală umanistă. Altfel spus, pe faptul că despărțirea în neamuri nu ar putea fi decât o siluire a caracterului universal al omului. În viziunea ortodoxă, „toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat”[1], pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire creștină a urii”.[2] Cred că este destul de clar ce vrea să spună arhimandritul athonit. Vreau însă să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare și ură. Când naționalismul duce la aceste lucruri – sau, mai rău, se naște din ele – poate fi socotit de-a dreptul păcat. Acest fel de iubire de neam e o formă extinsă la scară largă a ceea ce Părinții Bisericii numesc „iubire pătimașă de sine”, adică, într-un cuvânt, a egoismului. Există însă și un alt fel de naționalism?

Dacă dezbinarea e consecința căderii în păcat, în schimb diversitatea neamurilor e o expresie a bogăției firii omenești. Bogăția însușirilor sădite de Dumnezeu în cuplul primordial se găsește răspândită în toate neamurile, familiile și persoanele, fiecare scoțând în prim plan anumite forme de manifestare ale universalității umane. Așa se face că la Cincizecime, care pentru creștini este actul de naștere a Bisericii, Sfântul Duh le-a unit pe cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că apostolii au vorbit în limbile neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie reținut: i-a unit pe toți în înțelegere, dar nu a abolit limbile ca forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat în diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea (izvorâtă din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga omenire, dar într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu (mai) este pricină de dezbinare.

Folosind o imagine familiară, vom spune că, pentru a putea realiza o compatibilitate între universal și particular, trebuie să privim neamurile ca pe instrumentele unei orchestre simfonice: fiecare își are rolul bine definit și inconfundabil (și nu doar instrumentele singure, ci și partidele, grupurile de instrumente) și doar cultivându-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să dea naștere unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea identității naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfântul Dionisie Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine, atestă faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc împreună pe Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a neamurilor este în armonie, dar nu în confuzie.

Privite în dimensiunea lor universală (și creștină), neamurile ar trebui să ilustreze principiul unității în diversitate. De fiecare dată când unul dintre cele două elemente este accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și se ajunge la distorsiune. Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură, excesul de diversitate la anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între personalism – viziune prin excelență creștină – și individualismul glorificat în gândirea contemporană. Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar în relație cu alte persoane unice, structura firii umane fiind prin excelență una a comuniunii. La polul opus, individul se afirmă prin izolare, care duce în chip logic la fărâmițare și dezbinare.

Revenind la naționalism sau la iubirea de neam, putem identifica trei versiuni curente ale acestuia. Prima este cea xenofobă, care ilustrează prin excelență dezbinarea – o națiune se afirmă în detrimentul alteia și, în cele din urmă, al tuturor celorlalte. E un principiu ce a îmbrăcat de-a lungul timpului multe nuanțe – unele hidoase prin lașitatea lor, altele eroice, dar nu mai puțin nocive din perspectivă general umană. Al doilea tip de naționalism a fost exprimat sintetic de liderul Frontului Național din Franța anilor 1970-1980, Jean Marie Le Pen: iubesc toate popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe plan politic, acest fel de gândire poate funcționa până la un punct, însă din perspectivă creștină este și el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de naționalism (cu ecouri și din primul) a dat naștere ereziei filetismului, care pune neamul mai presus de credința (universală) în Hristos. De o formă „intelectualizată” a acestuia îl acuza cândva Nichifor Crainic pe Nicolae Iorga, despre care spunea că folosește credința și Biserica doar ca suport pentru ideea națională. Ajungem, în sfârșit, la tipul al treilea al iubirii de neam – care nu face ierarhii, ci respectă linia sângelui și a culturii naționale (în proporții variabile), cultivă unicitatea ansamblului de trăiri propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul simfoniei universale în care toate „instrumentele” au valoare egală.

Cu alte cuvinte, cultivându-și propria identitate, naționalistul creștin păstrează și dezvoltă un patrimoniu prin care neamul lui exprimă una dintre ipostazele universalității. Este suficient să ne referim aici numai la limbă: nu degeaba se spune că nu există posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare limbă exprimă aspecte ale trăirii universal-umane într-un fel unic și irepetabil. De aceea, pierderea acestei expresii ar fi o pierdere pentru întreaga omenire. Și același lucru se poate spune și despre alte trăsături identitare ale neamurilor.

De multe ori, în problemele ce țin de neam / națiune, motivațiile se amestecă. Conștiința de neam există – mai bine definită sau mai difuză – din cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una dintre manifestările ei concrete a fost apariția statelor naționale în secolul XIX. Dar dacă la baza acesteia a stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate a celor de același neam, faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei care, ajunși la putere în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis progresist al Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid, au avut tot interesul fărâmițării marilor imperii, pe principiul „divide et impera”. Din acest motiv, pe lângă manevrele politice, au încurajat și dezvoltarea conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a lucrurilor, au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază pseudo-istorică a conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că figurile luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul unei imaginații „mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii contemporani, printre care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent paradoxal, aceleași forțe încurajează astăzi diferite independențe și autonomii regionale. De fapt, principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de stăpânit, a rămas neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricât i-ar scandaliza acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării – autonomiile regionale sunt consecința logică și directă a primelor două tipuri de naționalism enunțate mai sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii valorice între neamuri. Și – tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe pomenite mai devreme practică la alt nivel „excesul de unitate”, ducând la uniformizarea depersonalizantă ce domină astăzi multe dintre politicile culturale (dar nu numai!) ale Uniunii Europene.

Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Când, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”[3], nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia, prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de gen sunt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot fi motivate scripturistic.

Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.[4] Pe de altă parte, tot Sfântul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[5]. Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de neam), dar familia (și neamul) sunt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a multor cuvântări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de râsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie și într-un anumit neam nu e întâmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cât se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lângă el – iar aceadtă apropiere se înțelege atât fizic, geografic, cât și cultural. Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decât iudeul creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor de un neam după trup?[6]

Astfel, înțelegem bine că nu orice naționalism este bun din perspectivă creștină. Orice naționalism care dezbină este păcat. Creștinul care își iubește neamul trebuie dar, în zilele noastre, să evite de pildă cu orice preț raportarea la modele de tip Orba sau – vai! – Erdogan. Această versiune a iubirii de neam este „pericolul naționalismului” despre care vorbește arhimandritul Sofronie. Tot în paranteză fie spus, faptul că există oameni care se mărturisesc creștini și vorbesc admirativ despre pseudo-patriotismul schizofrenic al lui Ceaușescu și al așa-zișilor național-comuniști este cel puțin penibil.

Dar naționalismul nu este nici obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să ne convingă mentalitatea dominantă de astăzi. Un creștin își iubește în chip firesc neamul și îi apără identitatea de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu. Din punct de vedere politic, astăzi, un stat național – de preferat având în frunte un rege, ca simbol al unității – continuă să fie o premisă bună (dar nu suficientă) pentru acest „program”. Însă dacă ne este îngăduit – uneori chiar poruncit – să ne apărăm identitatea de cei care o amenință, a o vedea ca pe o concurență cu alte neamuri este o abatere de la menirea noastră universală în Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele sunt inevitabile. Dar țelul final trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest sens, naționalismul religios exclusivist al grecilor sau al rușilor este o schimonosire a învățăturii lui Hristos, deși, fără îndoială, aceste două neamuri au adus o contribuție de o valoare covârșitoare la expresia creștină a lumii.) Și, de multe ori, afirmarea cea mai bună a identității se face prin jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat de moaștele sfinților români morți în închisorile comuniste, unele dintre ele venerate astăzi la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor acolo arată că sfinții aceștia români necunoscuți și încă necanonizați oficial răspândesc mireasma lui Hristos pentru toate neamurile, mărturisind astfel, mai bine decât orice victorie politică sau militară, despre jertfa neamului românesc. De Paul S. Grigoriu