Zoltan – regele vagabonzilor
O lume a contrastelor societatea românească interbelică- asemeni celei de azi. O lume cu lumini și umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni și meseriași, muncitori și functionari, dar și cu lumea mahalalelor – diversă și pestriță și ea. Am incercat de-a lungul timpului să vă dezvălui, ajutat de articole apărute în presa interbelică, figurei tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din TârgulMoșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. Astăzi a venit vremea unui alt personaj al vremii. Vă voi povesti – ajutat de reporterul “Realității illustrate” – Dinu Dumbravă– despre Zoltan - regele cerșetorilor bucureșteni.
 |
| Legiunea nocturna a vagabonzilor - dupa razie transportati la serviciul de triaj |
Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevarată molima societatea interbelică. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, târg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi, mai pașnicul sau mai agresivul “Faceți-vă milă și pomană !”. Nu am scăpat nici azi de aceasta tară a societății, nu-i așa? Ba chiar am exportat-o pe tot cuprinsul continentului – și nu numai…
Așadar cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, “faimosul stăpân al cerşetorilor din Bucureşti, Regele Mizerabililor, după bănuelile unora schiloditor de copii furaţi pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloşie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool şi pervertit de prigoana societăţii” ?Zoltan Dumitru era un fost “geambaş de cai de pe la Sibiu, misterios proprietar al cocioabei cerşetorilor din marginea groapei Floreasca, templul celor fără de soartă, de unde se împrăştia armata infirmilor şi pseudo-infirmilor, copii cu fluierul piciorului uscat şi răsucit, bătrâni cocârjaţi de povara anilor şi dospiţi în murdăria îngrămădită de la naştere, femei pline de bube puroioase”.
 |
| Fișa lui Zoltan -" regele vagabonzilor" |
Zoltan era un om care “cutreiera coloniile de muncă aşa cum criminalii pierduţi în contabilitatea păcatelor, colindă ocnele în neisprăvita osândă a vieţii.
Zoltan Dumitru, posesorul celui mai formidabil cazier al triajului vagabonzilor din Bucureşti — omul veşnic înghesuit de cei puşi să oprească întinderea manei pe stradă.(…)
Zoltan, starostele mizeriei, a cărui căutătură piezişe, îmhrumată de permanenta beţie, nu se înduioşa în faţa nici unei suferinţe fiindcă tronul lui se înălţa pe tentaculele ei...”.
Zoltan, un personaj din lumea umbrelor, a crimei și a delicventei, dar un om cu o soție legitimă și cu șapte copii, care trăia într-o cocioabă dărăpănata și cerșea împreună cu toți ceilalți ( lumea a evoluat astăzi: “regii” de azi trăiesc în palate !). “A cerși și a pune pe ceilalți să cerșească era rațiunea lui de a fi”.
Zoltan – regele vagabonzilor nu dădea bineințeles interviuri. Reporterul Dinu Dumvravă recurge la o stratagemă pentru a afla mai multe despre el: se deghizează în cerșetor și se preface a leșina de foame pe stradă - în apropierea locului în care cerșea Zoltan. Acesta îl ridică pe “ reporterul cerșetor” și îl duce într-o crâsmă să-i de-a ceva de mâncare ( o bucată de pâine, o ceapă și o “jumătate de vin”).Zoltan, “la a patra jumătate” devine vorbăreț.Iși deapănă istoria:
 |
| O catacombă - cerșetori interbelici |
„ - Vezi tu, mă boule ! Eu am fost om gospodar cu rost, la mine la Sibiu. Eram geambaş. Cumpăram şi vindeam cai. Intr’o zi m’au prins fiindcă’n loc să-i mai cumpăr, i-am furat. M’au chinuit! Ca pe hoţii de cai. După ce-am isprăvit socoteala, am intrat rândaş la un boier. Un ungur bogat cu o fată frumoasă. Intr’o noapte am dat peste fată. Se plimba singură’n grădină. Ne-am drăgostit. Adic’am drăgostit-o eu că şerpoaica era logodită c’un văr al eişi vrea să-i fie credincioasă.
Când a scăpat şi-a început să strige, au sărit câinii. Am fugit. Vre-o două zile am umblat hoinar. A patra noapte — om păcătos,boule ! — eram la gardul boerului. Şi ea — era şi ea tot în grădină. Am auzit: Zoltan ! Ce să-ţi mai spun ! Tu eşti un bou care i-e foame ! Ce înţelegi tu ce-i asta ? Şerpoaica mă dorea !
Am sărit gardul...Nu l’aş mai fi sărit ! Gardul ăsta a fost nenorocirea mea. De abia mi se lăsase’n braţe şerpoaica, când vreo cinci vlăjgani au ieşit din tufiş cu pistoalele. Dintre ei se desprinse unul tânăr.Era vărul şerpoaicei — logodnicul ei. Pe mine m’au trântit la pământ, m’au pisat cu picioarele,mi-au umplut gura cu ţărână, m’au legat şi m’au aruncat peste gard.
In urmă am auzit un ţipăt, un tipăt de moarte, ţipăt de înjunghiată... A doua zi m’au prins, m’au închis şi m’au cercetat. Ce m’au bătut, ce m’au chinuit ca să le spun c’am înjunghiat şerpoaica. Dacă n’o înjunghiasem ! Că doar mi se făcuse dragă bat’o vina !
- — Ce stai aşa boule ! Mănâncă !
 |
| Exploatatoare de copii |
Zoltan dădu pe gât încă o jumătate.Ochii bolmoceau împăinjeniţi în orbite.
— Pe urmă, boule, am plecat ! A venit războiul. Am trecut dincoace. S’au şters toate ! Dar oamenii s’au făcut răi. Mi-am luat femee și am făcut copii...
— Şapte !
— De unde ştii ? —- Şi Zoltan mă privi bănuitor. — Da şapte. Am început să cerşesc. Munca nu-mi ajungea. Mi-am luat o cocioabă pe groapă la Floreasca. Am cerşit şi am învăţat şi pe alţii să cersească ca să-mi facă și mie parte. Eu am grijă de toţi.' D’aia’ţi dau să mănânci. O să te învăţ şi pe tine. Trebue să ştii să cerşeşti. Par’că asta nu-i o meserie !
La o vreme au pus mâna pe mine. Au legea aia a vagabondajului. M’au dus pe la triaj, m’au judecat. Am fost la Bălăceana, la Răducăneni, la Plevna. Am stat cât am stat și-am fugit. Ce dracu vor să fac ! M’am deprins cu asta. Poate că dacă nu era şerpoaica aveam altă viaţă…”
Spre final interviul se complică:
- “ — E adevarat că schilodești copii furaţi ca să-i faci să cerşească ?
- — Cine ţi-a spus ţie asta ? Nu-i adevărat ! Nu-i adevărat ! M’au mai întrebat asta ! Pentru ce mă întrebi ? Cine eşti tu ?
Zoltan se ridică brusc. Ochii aruncau scântei de furie.
- — Nae ! Nae ! Adă lampa’ncoace să mă uit la ăsta !
Am înţeles că „interviewul” se sfârşise şi că tabloul final se apropia:
- — Mâinile sus, Zoltan!
Şi scosei din buzunarul zdrenţelor revolverul (pentru portul căruia nu aveam autorizaţie).
- — A ! Câine ! făcu Zoltan apucând un scaun pe care-l ridică deasupra capului, îl învârti în aer şi-l repezi din greşală peste lampa care se stinse spărgându-se.
Să vă mai spun că n’am aşteptat să aducă Nae altă lampă ? Că m’am pomenit în stradă în braţele gardistului ? Că a fost nevoie de multă tevatură la circumscripţia respectivă până când mi s’a recunoscut identitatea ? Că domnul comisar m’a compătimit:
- — Ce ţi-e şi cu gazetarii ăştia ! Nu pot să stea Şi ei liniştiţi ca omul? Dac’o păţeai ? Aud ?”
 |
| Din lumea cerșetorilor interbelici |
Reporterul nu știa însă să stea liniștit. Boală a meseriei. Revine peste căteva nopți la coliba lui Zoltan și “spionează”:
“Umbra dispărea înghiţită. Zoltan se întoarse acasă. Iar supuşii, schilozii şi pseudoschilozii, veneau să i se închine. Prin geamul colibei l’am văzut pe Zoltan. Urcat pe un divan fuma luleaua. Clondirul cu ţuică trecea din gură în gură. Deodată din cămăruţa de-alături ţâşni un pâlc de femei în zdrenţe.
Frumuseţea nu avea însemnătate.Erau femei — femeile Sabatului. Şi Sabatul începu tăcut, amestecat, carnea scoşilor din societate se frământa. Cineva acoperi ochiul de geam.Câmpia rămase mărturia pe care n’o înţelege nimeni. Era bal la curtea Suveranului fără demnitari. Pentru asta pierdeam încă o seară agreabilă.”
Sursa: suplimentul gratuit “Reportaj” din data de 9 aprilie 1931 al revistei “Realitatea ilustrată”- articolul “Zoltan – regele vagabonzilor” semnat Dinu Dumbravă.
deieri-deazi.blogspot.com