Toate aceste agregări ale oportunismului politic impun nişte limite sub sau peste care nu se poate plasa absolut nimeni în lupta pentru câştigarea puterii. Aşa ceva, în România de astăzi, este pură utopie. Ce adversar au aceste partide nu este greu de bănuit. Între cei care fac obiectul marilor fraude, aflaţi pe listele incompatibilităţilor, şi cei care exercită puterea, diferenţele sunt întru totul fragile, fraterne. Clasa politică actuală se autosusţine printr-o bază financiară de-a dreptul incontrolabilă, având aceleaşi caracteristici. Când unii politicieni nu provin direct din aceasta, devin ei înşişi subiectul unor scandaluri de corupţie cu ramificaţii terifiante. Într-un asemenea mediu şi context politic este imposibil să existe un suflu democratic de care societatea are o nevoie vitală. România este blocată în tot felul de scheme piramidale, politice, economice, culturale, a căror clătinare este însăşi clătinarea statului. Toate acestea au integrat criza generală drept ferment al unui îngheţ strategic. Aspiranţii la un loc pe scena politică nu au decât posibilitatea să se conformeze acestor ierarhii în spatele cărora laboratoarele corupţiei deţin un control riguros al întregii ţări.

Tema corupţiei actuale nu este una excesiv abordată, cum se plâng ideologii săi, ea este cu adevărat endemică. Partidele nu o pot aborda, organismele statului la fel. Societatea civilă, în bună parte, se află în tentaculele teribilei caracatiţe. Există o legislaţie şi infinite posibilităţi, precum ordonanţele guvernamentale şi legi polisemantice, care fac de netrecut fenomenul. Intrarea reformistă în acest domeniu ar elimina întregi armate de profitori de pe urma banilor publici, care prin activitatea lor produc blocaje totale. Fără aceste categorii n-ar exista acele recompense pe care le fac partidele trepăduşilor de tot felul, transformând ţara într-o proprietate personală a unor clanuri. România, oriunde s-ar face evaluări, funcţionează neconstituţional, în linia statului comunist, numai că atunci sistemul neutraliza excesele multor ilegalităţi. Şi atunci, şi acum, statul este o abstracţie utilă unor categorii. Dispariţia totalitarismului impunea o reformă radicală, o libertate care să nu fie asimilată anarhiei provocate de sistemul însuşi. Lucruri simple au fost de-a lungul anilor menţinute într-o confuzie ideatică permanent adaptată, regimul politic reuşind să creeze o societate paralelă, imposibil de adus, în asemenea context, la o minimă integritate morală.

Parlamentul, Guvernul, diverse organizaţii tip ONG create special în zona corupţiei nu au cum să reprezinte societatea actuală. Toate proiectele legislative nu sunt în dezbatere publică decât formal. Implicarea executivului are o arie enormă, stingând orice posibile consecinţe ale propriilor greşeli, care nu sunt puţine. Distrugerea presei scrise, singura de luat în serios, obiectiv permanent al clasei politice, a permis relativizarea prin televiziuni a unor problematici esenţiale. O guvernare care nu este dublată de parteneriatul societăţii nu are nicio legitimitate. Înclinaţia anti-democratică tradiţională accentuează declinul general, dând, deseori, impresia că lucrurile evoluează în bine doar pe această cale. Strategiile partidelor politice tocmai asta ar trebui să preîntâmpine, altfel, în timp, vor fi excluse pe bună dreptate din realitate. Nu întâmplător, mari promisiuni democratice venite de la foşti activişti, securişti, informatori and. comp, tot felul de contrafăcuţi, au adus lucrurile aici. Cei provenind din aceste medii, adică o masă enormă, înţeleg puterea doar pentru ei înşişi, aşteptând recompense care contrazic orice moralitate. Amplificarea presiunii societăţii este singura cale care poate duce spre reformă. Personajele providenţiale, temă revenind din tenebrele actualităţii, produc în continuare dezastre. Singura comparaţie care se face este cu trecutul apropiat, în favoarea acestuia.

Corupţia a limitat atitudinile reformiste în totalitate de parcă România nici nu ar fi în UE, unde alinierea preţurilor şi a puterii de cumpărare s-ar produce şi se produce aproape instantaneu. Performanţa românească rămâne fixată într-un cod axiologic deturnant. Lupta pentru putere se dă pentru ocuparea unui loc în schemele piramidale, implicând un profil uman-intelectual pe măsura unui asemenea ideal. Ciuma roşie a lăsat în urmă o teribilă armată de repetitori ai unor programe strict electorale. O societate dominată de frică, de zvonuri, de ameninţări, de imposibilitatea unei informări corecte, nu are nicio relevanţă în determinarea reformelor. Ce vor, în fond, actualele partide politice, aleşii şi simpatizanţii lor? E greu de spus dacă printre simpatizanţi sunt persoane cu un profil democratic şi cu o morală acceptabilă. Dacă ar fi aşa, s-ar produce mult invocata reformă internă a partidelor. Cu interesul public nu mai există nicio relaţionare, nici măcar mimată. Putere şi Opoziţie sunt măcinate, în egală măsură, de o inerţie a degradării şi uzurii cum nu se poate imagina. Avem cea mai lipsită de vitalitate morală şi performanţă clasă politică, care prin această degradare îşi menţine cu succes puterea.

România se află sub un debilizant clopot de sticlă, cu resursele de reacţie anihilate de către cei care ar trebui să fie avangarda. Această situaţie este generalizată şi menţinută prin strategiile politicilor publice. De Ioan Vieru – Cotidianul