Câteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîâta superfluenţă de iubire şi de grijă pentru Dobrogea încât lucrul din capul locului nu ni se pare curat.
N-am văzut încă niciodată tratându-se vreo chestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele şi discuţiile pretextate să nu se ascundă ori vreun interes exclusiv al găştii sau unul şi mai exclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleştilor.
De aceea, deşi nu putem cunoaşte încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuşi ni se răceşte inima când îl vedem apărând în acel ziar care de când e n-a făcut decît propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Daca-şi aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, dacă-şi aduce aminte fraza că „naţiunilor moleşite trebuie să li se ia sânge” cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes extraordinar cată să fi ascuzând sau intenţia de a face treburile cuiva din demnul partid roşu sau, în fine, intenţia de a ruina noua provincie şi de a băga nepacea şi intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.
Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roşu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de tradiţie. Necrezând în nimic decât în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste care pun individul şi interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naţionale sau economice. C-o mână de Erostrat a dat apoi foc tuturor tendinţelor de conservare, fie pe terenul instituţiilor moştenite, fie pe acela al bunurilor materiale şi intelectuale ale naţiei. Gaşca roşie a prefăcut România în America, a făcut ca în ţara noastră proprie să începem a ne simţi străini.
Astfel — cosmopolit până în vârful unghiilor — el şi ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generaţiei trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propăşirea spoielii şi feneantismului în ţară şi combătea prin pene oţelite a unor adevăraţi apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimii noastre prin centrele pline pe cât de lumină pe atât şi de corupţie ale Apusului, începuse a împlea, ca buruiana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile „hidoasei pocituri” s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare care sunt totdeauna gata de-a se-nşira în rândurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lângă aceşti învăţaţi s-au adaos o masă nesfârşită de oameni cu desăvîrşire inculţi, parte simpli şi de bună-credinţă, parte răi şi cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalităţii depline a celor neînvăţaţi cu cei învăţaţi, a celor muncitori cu cei leneşi, a celor bogaţi cu cei săraci trebuia să le surâdă neapărat. Pe când acum treizeci de ani înaintarea în funcţiunile statului era condiţionată prin bună purtare, onestitate şi ani de serviciu, acum funcţionarii harnici şi cu cunoştinţe sunt daţi afară sau rămân staţionari în locul ce l-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roşu, Mihăleştii, Pandravii, Stanii, Popeştii, Orăşenii ş.a. sunt numiţi de-a dreptul în funcţiile cele mai importante, încât uşurinţa cu care sub roşii omul poate ajunge la vază şi avere a dat naştere proverbului: „Numai cu roşii te poţi procopsi”.
Şi toată suma aceasta de oameni ignoranţi, adesea necinstiţi, totdeauna comuni, nu trăieşte decât din traficul ideilor de naţionalitate şi libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuşi ei pretind a fi unicii reprezentanţi demni ai colonilor lui Traian şi, neavând nici măcar putinţa de a pricepe în ce consistă naţionalitatea pe de o parte, libertăţile pe de alta, ei totuşi n-au nici o altă ştiinţă, nici o altă avere, nici un alt merit decât pe acela de a se gera în reprezentanţii acestor idei şi de a juca când rolul de „mântuitori ai patriei”, adică de trădători de noapte şi vânzători de domnie, când pe acela de victime ale libertăţii şi naţionalităţii.
Noi din parte-ne susţinem teoria că cine nu ştie nimic nu are nimic, nu munceşte nimic, nu e nici patriot, nici nepatriot, nici naţional, nici nenaţional, ci un biet nenorocit, care în mod fatal cată să cază în sarcina societăţii, obligate fără ştirea lui Dumnezeu de a-l hrăni. Deosebirea e numai că, pe când la alte ţări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere şi spitalele de nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioşii cu duhul şi cu munca, pe care partidul roşu îi capătuieşte prin câte o funcţie a cărei însemnătate aceşti indivizi nu sunt în stare s-o priceapă măcar.
Dar răul cel mai mare nu e acesta. Pe lângă mulţimea actuală de postulanţi roşii, se creşte generaţia nouă sub aceleaşi auspicii neserioase, cu aceleaşi tendinţe de a trăi de-a gata şi nemuncind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roşii supunerea oarbă sub poruncile găştii şi nimic mai mult. Când dar asemenea breaslă veselă şi uşoară de postulanţi se preocupă de Dobrogea, trebuie să fie ceva rău la mijloc.
În nr-ul de sâmbătă 4 august, „Românul” vorbeşte de regularea proprietăţii în Dobrogea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susţine teoria că proprietatea pământului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului şi că foştii locuitori n-au dreptul de a-şi vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. În fine, spune că turcii şi tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiţi cu colonii române din ţinutul Vidinului.
Vederile noastre în privinţa aceasta sunt cunoscute. Admitem teoria că, pentru cuvinte de ordine publică, turcii şi tătarii să nu poată vinde orişicui pământurile lor, dar nu admitem teoria că acele pământuri sunt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal, în statele primitive, tot pământul e considerat ca pământ domnesc şi din această suveranitate asupra oamenilor şi averilor decurg până şi titulaturile monarhice. Astfel, se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor, regină a Angliei, nu a englezilor, ca şi când teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.
Propietate în senzul modern al cuvântului nu e în societăţile primitive şi în cele teocratice decât averea mobiliară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginţii, deci a reprezentaţiunii supreme a ginţii, a Domnului. Cu toate acestea, înlăuntrul acestei accepţii, nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vânzări, cumpărări, cesiuni, moşteniri, procese pentru hotărnicie etc.
O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic. Dacă embaticul, adică preţul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de cîţiva ani, bunul retrecea în posesia proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe câtă vreme embaticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea vinde, schimba, împosesui fără nici o primejdie.
Înţelegem dar că, admiţându-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată pentru totdeauna că acele propietăţi sunt maiorate ce nu se pot înstrăina decât către români de ex[emplu], dar nu înţelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulţumirea generală a populaţiei de acolo.
Dar în ultima linie, aceste pofte de expropriere şi colonizare se îndreaptă contra românilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sunt elementul acela care stă mai bine şi e mai bogat, încât ţăranii de pe marginea Dunării sunt oameni — în parte — mai cuprinşi decât negustorimea din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism şi de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în ştirea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pașnici şi muncitori însemna lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în zorile domniei naţionale reînviate. Dar condiţia sine qua non a bunei lor stări sunt tocmai locurile largi şi păşunile grase ce se cer pentru păstorie, încât din momentul parcelării pământului şi a distrucţiei averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la uşile lor.
Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte uşor, chiar având cele mai bune intenţii. Pe câtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe care statul să le aibă a le aplana, pe câtă vreme oamenii în Dobrogea sunt la largul lor şi nu ne cer nimic, de ce să ne grăbim a încărca ţinuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizaţie mai complexă, care le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiţii de existenţă?
Când locuitorii se vor înmulţi şi pământul le-ar deveni strâmt, proprietatea rurală fixă, încetarea păşunilor comune vor veni de la sine şi în mod fatal. În mod fatal plugul va înlocui pretutindeni toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societăţii va răsari din chiar stadiul ei organic.
Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sunt măsuri de apărare: apărare contra unor speculanţi venetici care ar voi să exploateze neştiinţa locuitorilor, apărare contra unei imigraţii de oameni fără de căpătâi. Dar la aceasta se şi mărgineşte rolul statului; restul îl va face timpul şi dezvoltarea naturală a lucrurilor.
Mihai Eminescu
[11 august 1879]