Prima concluzie – ţine de relaţia dintre putere şi cetăţeni. Politicienii trebuie să ia în consideraţie atmosfera din societate şi să nu ignore problemele existente. Chiar dacă aparent nu există nicio exprimare deschisă a unor nemulţumiri, tăcerea îndelungată a omului simplu poate ascunde o bombă care poate fi detonată în cel mai neaşteptat moment. Frustrările sociale se acumulează cu timpul şi este deajuns o scânteie nesemnificativă, pentru ca totul să sară în aer. În aceste momente, nicio armată, poliţie sau servicii secrete nu vor putea apăra liderii politici, care se deligitimează în momentul izbucnirii unei revolte spontane şi masive. Lipsa de încredere faţă de stat poate fi echivalată cu ura faţă de stat. Este deajuns să analizăm nivelul de încredere a populaţiei în instituţiile publice, pentru a vedea în ce măsură cetăţenii ar fi dispuşi să-şi apere ţară în caz de război civil sau război cu un agresor extern.

A doua concluzie – în rezolvarea unor probleme politice majore trebuie atrase toate forţele reprezentative din societate, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Momentele complicate pentru un sistem politic sau pentru existenţa statului nu pot fi depăşite decât prin căutarea unui minim consens politic dintre toate segmentele sociale. Marginalizarea forţelor politice cu o largă reprezentare nu face decât să deligitimeze orice măsuri luate pentru salvarea statului, pentru că existenţa statului devine o problemă a dominaţiei unei singure tabere politice.

A treia concluzie – jocul de-a oportunismul politic, egoismul şi populismul al politicienilor şi partidelor politice, care împiedică funcţionalitatea normală a instituţiilor de stat este cel mai mare duşman al statului. Lipsa unui preşedinte, a unui guvern şi a unui legislativ capabil să ia decizii, transformă ţara într-un sat fără câini, unde pot prinde tot mai multă influenţă atât grupări criminale, cât şi mişcări separatiste. Republica Moldova a mai trecut printr-o etapă de a unei „letargii politice” după 2009, iar dacă astfel de scenarii se vor mai repeta şi în viitor, în condiţiile unei instabilităţi în Ucraina, consecinţele ar putea fi de-a dreptul fatale.

A patra concluzie – nu trebuie ignorată nici pentru o clipă situaţia din organele de forţă, serviciile de informaţii şi armată. Slaba finanţare şi slaba dotare, demoralizarea, incompetenţa nu sunt observabile în vreme de pace, însă în cazul unor conflicte majore, pot deveni o ameninţare mai mare chiar decât un eventual invadator străin, pentru că nu este nimic mai periculos decât trădarea celui care are obligaţia să te apere. Evenimentele din 7 aprilie au demonstrat cât de vulnerabil sunt organele de forţă în eventualele dezordini în masă. Doar iniţiativele civice – „Garda Naţională” şi „Sectorul de Dreapta” care au acumulat o anumită experienţă în lupte de stradă au reuşit să spele ruşinea Ministerului de Interne a Ucrainei.

A cincia concluzie – încrederea excesivă în „partenerii externi” strică. Strică pentru că paralizează capacitatea de a lua decizii realiste, necesare şi rapide. Marile puteri au propriile interese şi propria agendă. Este absurd să se aştepte de la ei soluţii miraculoase, mai ales dacă sunt pus în joc relaţiile economice şi diplomatice în cadrul sistemului global. Marile puteri tind să menţine un oarecare echilibru, chiar dacă pentru menţinere acestui echilibru va fi necesar sacrificarea unei ţări mai mici. Iată de ce orice ţară care se confruntă cu probleme interne, trebuie să se impace cu gândul că soluţiile nu pot veni doar din capacitatea actorilor politici de a găsi un compromis de siguranţei naţionale.

Toate aceste vulnerabilităţi sunt bine cunoscute de liderii ucraineni. Treptat, noua guvernare încearcă să le depăşească. Cât de bine îi va reuşi, rămâne să vedem. Cert, este că actuala criză nu este doar un mare examen, dar şi un botez de foc pentru statalitatea ucraineană. De acum în colo, Ucraina nu va mai fi aşa cum a fost. Nouă nu ne rămâne decât să învăţăm din vecinilor, spre a nu călca pe aceleaşi grable. De Octavian Racu