Prin “Piaţa mare”
 |
| Piaţa mare |
Un adevărat furnicar.Un loc asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Un loc în care toţi se agitau, discutau, se certau. Într-un cuvânt – târguiau. Acest loc era spaţiul cuprins între “Piaţa mare” (sau Piaţa Bibescu Vodă) şi “Halele centrale“ aşa cum le numeau toţi bucureştenii.
Complexul comercial din zona pe care o numim azi Piaţa Unirii, a fost contruit începând din anul 1872, an în care s-a ridicat Hala centrală - construită după modelul pieţelor acoperite pariziene. Peste drum de ea s-a construit Hala de peşte – dotată foarte modern pentru acea perioadă – cu bazine cu apă pentru peştele viu şi cu mari depozite subterane. Piaţa de legume şi fructea fost amenajată modern în anul 1906, la poalele Dealului Mitropoliei.
Din păcate astăzi s-au pierdut aproape în totalitate farmecul şi istoria locului. Doar latura dinspre Hanul lui Manuc mai aduce aminte de vremurile trecute.
S-au păstrat multe fotografii care surprind imagini din Piaţa Bibescu Vodă. Dar “spiritul” locului nu mai poate fi redescoperit decât citind descrierile făcute de cei care au străbătut furnicarul. Unul dintre aceştia a fost reporterul “Ilustraţiunii române”. Iată cum vedea Piaţa mare,în anul 1929, cu ochii lui ageri de reporter, Ion Tik:
HALA DE PĂSĂRI
 |
| Imagine din Hala de păsări |
“ 0 raită prin hala de păsări. 0 grădină zoologica în miniatură departamentul păsărilor vii. Deosebirea e, că varietăţile sunt comune deşi sunt din toate speciile pe care străbunul Noe le’a urcat pe corabia biblică. Gălăgia caracteristică oamenilor este înlocuită prin gălăgia păsărilor. Corul raţelor, răţuştelor şi gâştelor acoperă toate celelalte glasuri. Într’un colţ, o gospodină care n'a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, “cercetează" o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, exploarează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârşit cunoscător, dă sentinţa:
- - Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.
-
Vânzătoarea, o precupeaţă "de rasă”, acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniforme a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune :
- - Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincispre zece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis... Ai înţeles?
Femeia surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:
- - Acum nici dacă-mi plăteşti n'o mai iau.
Traversez hala, în dansul nesfârşit al fulgilor care inundă cuprinsul, precum inundă la teatru ploaia de hârtiuţe care imită adierea zăpezii... În faţa halei de păsări zăresc târgul porumbeilor.”
PĂSĂRARII
“ Între mături, coşuri şi ebiecte de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii pieţelor, păsărarii, îşì petrec timpul explicând amatorilor feluritele varietăţi de porumbei, canari, scatii...
Iată, porumbelul cu aripele cenuşii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă pentru că este un… mare cântăreţ...
 |
| La pas prin "Piaţa mare" |
Într'un colţ o colivie mare în care dansează două duzini de păsărele verzi. Sunt puii de papagal cu penele pictate de o mână măiastră. Înfig o smochină între gratiile coliviei. Puii se reped la mâncare şi sfârşitul este o luptă disperată în care arma aleasă este ciocul întors. Lupta este crâncenă, o luptă “pentru existenţă"în care învinge, ca şi în viaţa oamenilor, cel mai tare. Dintre toţi negustorii pieţelor, păsărarii sunt “pasionaţi de marfa" pe care o au. Păsărarii, înainte de a fi negustori, sunt iubitori de păsări. Iubitori, în adevăratul sens al cuvântului. Păsărarul vorbeşte şi desmeardă păsărica; îi fluieră, îi cântă, o mângâie ca pe-un copil mic şi când se desparte de ea, recomandă cumpărătorului s'o iubescă << pentru că şi pasărea are suflet >>.”
HALA DE PEŞTE
“ 0 hală luminoasă, cu instalaţii de apă, cu rigole de scurgere, gata să cuprindă vagoane întregi de peşte. Dar aşa cum e de obicei, s'ar putea numi Hala fără peşte. Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.
- - Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi…
- De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s'au înmulţit şi s'a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s'a scumpit preţul peştilor veritabili.
Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă:
- - Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi căt vine se vinde dis de dimineaţă... Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm.
Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :
- - Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte...
Părăsesc hala sub privirea binevoitoare a vânzătorului de peşte, care probabil, sesizase scopul vizitei mele.”
CEL MAI MIC VÂNZĂTOR
 |
| Cel mai mic vânzător |
“ La ieşire, zăresc între picioarele oamenilor cari circulau pe trotuarul din faţa halei de peşte, un copilaş ca de trei-patru anişori, cu o cutioară de carton, pe care stau la rând ca soldaţii, câteva duzini de ace purtând în vârf câte un cocoşel de sticlă.
- Cocoşei, cocoşei, un leu bucata...
Glasul argintiu al micului vânzător, cel mai mic din câţi am putut vedea, se pierde printre picioarele oamenilor şi fustele jupâneselor.
- Un leu cocoşelul! Un leu cocoşelul!
Micul vânzător, zărindu-mi privirea aţintită spre cocoşeii lui, se apropie şi îmi întinse cutia de carton plină cu ace.
- Un leu bucata. Cumpăraţi?
Şi ochii copilului se umplură de bucurie, ca şi când cineva l'ar fi cumpărat cu cutie cu tot.
- - Câţi ani ai?
- - Patru.
- - Şi de ce nu stai acasă ?
- - Pentru ca n'am ce mânca. Bunica care mă îngrijeşte este oarbă.
- - Cum te cheamă ?
- - lonel.
- - Nu-i adevărat, răspunseră mai mulţi copii, cari atraşi de convorbirea noastră, asistau la discuţie. Îl cheamă Ţăndărică.
 |
| Târguieli de toamnă |
- - Purice, strigă un altul.
- - Piţigoi - adăugă un ţigănuş cu picioarele goale; îl cheamă piţigoi şi îi din mahalaua noastră !
Ionel se înroşi până în vârful picioruşelor lui goale şi murdare de această desminţire. Şi rotind ochii vioi, schimbă vorba:
- Cumperi, boierule, sau mă ţii cu vorba?
- - Cumpăr, dar să te fotografiez pentru că esti... cel mai mic vânzător de ace...
- - Mai întâi cumpără şi apoi fotografiază-mă.
I-am satisfăcut dorinţa, convins ca în inteligenţa micului vânzător se ascund talentul cine ştie cărui viitor întreprinzător sau scânteia care a făcut celebritatea atâtor oameni care au ilustrat comerţul sau industria lumii…”
PIAŢA DE ZARZAVAT
“ Traversez podul care ascunde pe un lat de câţiva metri faţa murdară a Dâmboviţei şi iată’mă în faţa Pieţei Bibescu-Vodă. În faţa portalului cu înfăţişare civilizată, un popor de vânzători ambulanţi, de băieţandrii fără rost, de unguroaice cu coşurile pline de târguieli, în grupuri, discută, ţipă sau privesc liniştiţi la feluritele “demonstraţii" ale micilor negustori de trotuar.
Un cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă câteva bucăţi de plăcintă în formă de plapomă. lată unul care a înşfăcat o bucată de plăcintă, pe care o înghite într'o secundă cu iuţeala unui scamator.
Un vânzător de mici aparate de plumb ţipă, cu glas metalic:
 |
| O precupeaţă |
- - Nu mai trebuie aţă, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă ! Cinci lei bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...
0 femeiuşcă grasă ca un butoiaş, cu faţa plină de unturi de gâscă, priveşte demonstraţia cu aparatul, apoi când aude că…”nu mai trebuie nevastă" scuipă strigând:
- - S’o crezi tu, şarlatanule !
Câţiva şofeuri de la maşinile care îşi aşteaptă stăpânii plecaţi la târgueli, asistă uimiţi, la alţi vânzători care “demonstrează publicului ultimile minuni":
- - O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine îşi pune cravata cu maşina...
Altul. Cu mutră de puşcăriaş proaspăt ieşit din pensionul Văcăreştilor:
- - Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natura. Cea mai noua invenţie americană
Entuiazsmul vânzătorului fu un moment domolit de “sentinşa" unuia care ascultase, mai atent povestea săpunului miraculos:
- - Să’l vinzi băiete, la Văcăreşti. Acolo găseşti mai multe pete decât pe aici.
 |
| O piatră care "ascute orice" |
Piaţa Bibescu. La intrare, deasupra miilor de capete de oameni care mişună ca furnicile, un cap uscaţiv cu ochi şireţi şi două mâini cari agită o coasă. Este tot un ambulant care “face demonstraţie" cu o piatră miraculoasă care ascute orice. Bineînţeles că ascute atât timp cât face dansul demonstraţiei...
Zarzavagii au recolte bogate şi tocmai din această cauză au scăzut şi preţurile. Privind tarabele supraîncărcate cu zarzavaturi, verdeţuri, ceapă, cartofi, ai impresia că te găseşti în împărăţia vegetarienilor, care precum se ştie, mănâncă şi visează munţi de zarzavaturi... Vânzătorii, în majoritate pui de olteni, băieţi ageri şi inteligenţi, fac faţă aglomeraţiunei cotidiene..
Ici şi colo, câte o gospodină care face gălăgie, adeseori pe gratis, pentru că târgul la piaţă fără niţică ciorovăială n'are nici un farmec...
Coşurile şi panerele sunt singurele mulţumite de ceea ce primesc, fiecare în parte, ca dintr’o grădină fermecată, fără sfârşit. În fundul pieşei, fructarii. Mii de coşuri pline cu struguri, prune şi mere, anunţă “temeiul toamnei".
Toată lumea e în mişcare, unii cumpără, alţii vând, unii se ceartă, alţii discută; un singur om e liniştit: agentul forţei publice, sergentul care, de oboseală, a adormit pe un colţ de ladă de lămâi.”
Sursa: articolul “În Piaţa mare”, semnat Ion Tik, publicat în “Ilustraţiunea română”, numărul din 26 septembrie 1929.
deieri-deazi.blogspot.com