Ceea ce ne propune Jurnalul fericirii, este amăgirea sau mai bine zis păstrarea intactă a ,,sistemului de iluzii”. Nu am cunoscut încă un luptător veritabil, care să nu se lase atras de corzile reușitei Pentru că felul nostru de a fi, un soi de leneș indispensabil al naturii, are nevoie ca fiecare pas să aducă un beneficiu. O luptă ar trebui să ducă la ceva bun, desigur, în caz contrar totul ar fi o pierdere de timp.

Lupți pentru că te lași purtat de împrejurări, pentru că în culise te așteaptă acel ,,ceva” sau poate pentru că spectatorii te privesc perfid smulgându-ţi bucăți de suflet. Mai există în acest caz un temei al biruinței? Lupți doar dacă ființa ta mai este capabilă să atingă acele mici bucurii care în această horă obsedantă au un gust sublim. Lupți deși știi finalul pentru că te mână ,, voința de a trăi”? Te molipsește fericirea? Din ipocrizie, curiozitate?

Luptăm cu toții din aceste motive uneori fără să conștientizam. Şi totuși biruința e o sinucidere târzie, iar obligativitatea luptei e liantul omului împroșcat cu noroiul vieții pe care îl vede deocamdată nectar. Dacă iluzia va ține până la ,,final” și nectarul nu va ,,deveni” ceea ce este, atunci, ei bine, apelați cu încredere la Jurnalul fericirii. Pentru ceilalți ai căror pori sunt deschiși spre adevăr, suflete ce se hrănesc cu certitudini apelați la viață şi la toate valențele ei. Puteți scrie o nouă serie- Jurnalul ,,fericirii” sau adormiți cu Cioran în brațe și bucurați-vă de spectacolul ce vi se oferă zi de zi fără cost.

Ești ,,aruncat” în viață fără să știi de ce anume, aruncarea ta aici și ,,finalitatea” ei ține de forul tău interior, capabil sau nu să culeagă lucrurile cu adevărat importante și să le frângă, luptând mereu cu misterele intangibile ale Universului. De pe Puncte de suspensie